Rătăciri

De când mă ştiu m-au fascinat mâinile care meşteresc ceva. Îmi place pur şi simplu să mă uit la nişte mâini sub acţiunea cărora ceva banal devine ceva magic. Aş putea să stau şi să mă uit la nişte mâini creatoare la infinit. Aşa am admirat de exemplu mâini care ţes covoare, care fac oale de lut, care suflă în sticlă diverse forme, care tăbăcesc piei de animale, care vopsesc, care-mi pictează braţul şi piciorul cu henna, care desfac boabele de porumb de pe coceni, care torc sau fac tot felul de cusături, chiar şi mâini care taie legume. Cu măiestrie.

Tot de când mă ştiu am talentul deosebit să mă pierd. Chiar şi astăzi. În cele mai neaşteptate situaţii. Dac-am fost în stare să mă pierd într-un bloc cu o singură ieşire! Eram foarte mică atunci, e drept, dar nici asta nu-i o scuză. Mă aflam cu familia în vizită la nişte prieteni în Mediaş, iar noi, copiii, sora mea şi băieţii prietenilor, am ieşit să ne jucăm. De fapt, eu n-am mai apucat să ies din bloc. Ei, toţi mai mari decât mine, o luaseră înainte. Eu am rămas la coadă, am coborât şi nu ştiu nici azi cum am reuşit – cu mare artă, cum altfel? – să ratez ieşirea. Ştiu c-am ajuns la pivniţă, era beznă, îî, nu-i de mine-aici, mi-am zis şi-am urcat înapoi. Doar că nu mai ştiam la ce etaj locuiesc gazdele noastre, nici care-i numele lor de familie, pe artista de mine niciodată n-o preocupau astfel de lucruri lumeşti. Reţineam, deja prea mult pentru mine, doar poziţia uşii pe palier. Am nimerit la alt etaj şi am intrat ca la mine acasă într-un apartament străin. Pe-atunci lumea nu stătea cu uşa încuiată, ca astăzi. Nu ştiu cum ar fi reacţionat alt copil de vârsta mea, dar eu nu m-am speriat. Nici proprietara, o tanti foarte stăpână pe situaţie, care după ce s-a dumirit că nu ştiam pe ce planetă trăiesc m-a invitat să iau loc în bucătărie, până termina ea de tăiat morcovii. Mi-a dat şi mie unul să mănânc. Ronţăiam, îmi bălăngăneam picioarele pe taburet şi nu-mi dezlipeam privirea de la rondelele care cădeau uniform şi soldăţeşte sub cuţitul mânuit cu dibăcie. După ce-a terminat, a ieşit cu mine pe coridor, unde lumea deja mă căuta alarmată.

Altădată, m-am rătăcit la rudele din Sibiu, pe străzile din jurul casei. Dispuse la fel de paralel ca străzile din Viena, deci dacă aveai un dram de spirit de orientare nu te puteai rătăci. Ceea ce nu mi se aplică şi mie. La fel, sora şi vărul au luat-o mai repede. Sau am rămas singură în urmă, cu capul în nori cum sunt. Afară la o poartă şedea o bătrână care broda ceva. O avea şi cu brodatul vorbelor: era clar că mă rătăcisem, iar ea mi-a spus înţeleaptă să rămân acolo că sigur o să mă caute cineva. Aş fi rămas şi fără să-mi spună, deja mă fascinau mâinile ei. Aşa că m-am aşezat buburuza în faţa ei şi acolo, nemişcată, m-a găsit după o vreme unchiul meu, când rudele şi-au dat seama că lipsesc şi s-au împrăştiat să mă caute.

Nu-mi aduc aminte detalii din apartament, nici cum arătau sau cum erau îmbrăcate cele două tanti, în amintirea mea apar într-un fel ca sporadicele personaje umane din desenele animate ale lui Disney: pe de o parte prin voce, iar în ce priveşte fizicul diferenţa e că oamenilor din desene li se vedeau doar picioarele decupate, numai atât conta pentru lumea animalelor protagoniste, pe când la mine sunt decupate doar mâinile. La Disney posesoarele vocii păreau să fie picioarele, fiindcă numai pe ele le vedeai, pe când în filmul mintal al amintirilor mele vorbesc mâinile. Văd şi acum clar în faţa ochilor acele mâini.

Nu ştiu ce s-or fi jucat ceilalţi în timpul rătăcirilor mele (sau ce muştruluieli or fi încasat pentru că nu mă păziseră bine), dar ştiu sigur că eu am fost mai câştigată. De fiecare dată, doar pentru ochii mei, nişte mâini neobosite mă făceau să mă bucur că m-am rătăcit.