puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

AM DAT MITĂ! 6 Octombrie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 17:26

Luna trecută a venit sora mea acasă. N-a mai fost în ţară de peste 2 ani şi acum a stat doar 2 săptămâni. Timp mai mult decât suficient însă ca să retrăiască aceeaşi realitate românească, sub toate formele ei. Am pornit amândouă cam deodată: ea peste ocean, eu doar spre Bucureşti.

Am plecat de dimineaţa de acasă cu trenul ca să ajung în capitală şi s-o aştept la aeroport. Ajunsă în Gara de Nord, m-am înfiinţat direct la unul din ghişee ca să-mi cumpăr bilet spre Otopeni. Am întins o bancnotă de 5 lei. Tipa mi-a râs în nas cu o atitudine de Mitică – nu dezvolt că mi-e prea scârbă – şi m-a luat direct cu: „Ce să fac io cu ăştia?” Mă uitam nedumerită. Să-mi dea bilet, că doar îl cerusem frumos, cu salut şi formulă de politeţe cu tot, spre deosebire de ea. „Aţi (nu mai ştiu dacă a folosit sau nu persoana a II-a plural, dar am pus-o din oficiu) rămas cu 2 ani (cred că de fapt am rămas cu vreun secol) în urmă”, a zis pe acelaşi ton de batjocură, dar tot fără să mă lămurească, de parcă acolo trebuia să te prezinţi gata informat. „Şi cât costă biletul, că pe site-ul CFR apare cu 4,4 lei?” am întrebat în cele din urmă, când am văzut că nu-mi spune singură. Între timp se făcuse 8! Dar nu s-a sinchisit nimeni să actualizeze site-ul. Mi-am cerut tot eu scuze şi am fugit să prind trenul.

Pentru cine nu ştie şi e interesat, s-au introdus de ceva vreme trenuri din oră în oră de la Gara de Nord spre Otopeni, dar atenţie: pe site nu apare ora la care ajungi la Otopeni şi la care pleci de acolo înapoi spre Bucureşti, ci ora la care ajungi, respectiv pleci, din câmp, unde te lasă trenul şi te preia un microbuz. Bănuiam asta, dar aveam să aflu sigur doar la faţa locului. Noroc că am întrebat şoferul, când am ajuns, la cât pleacă înapoi şi mi-a spus că imediat, deci din Otopeni porneşte întotdeauna la oră fixă. Am intrat la Sosiri, soră-mea deja mă aştepta, nici n-am apucat s-o pup ca lumea: „Hai, că acum pleacă microbuzul înapoi.” În microbuz, eu am stat în picioare, că nu erau destule locuri bineînţeles, iar ea s-a reobişnuit rapid cu lipsa aerului şi cu transpiraţia de România.

În trenul până în Gara de Nord, am întins direct 16 lei, pentru 2 bilete. Tanti naşa, vorbind la telefonul celular, sau poate doar se făcea că vorbeşte, m-a întrebat „Decontaţi?” Mă uitam trăsnită şi nu înţelegeam ce vrea. S-a uitat pe deasupra mea direct la soră-mea, care i se părea poate mai puţin plutitoare decât mine, mi-a luat din mână doar bancnota de 10 lei şi i-a zis ei râzând: „Nu-nţelege.” Am rămas la fel de nedumerită cu restul în mână şi m-am întors spre soră-mea: „Ce, tu-ai înţeles?” „Dragă”, mi-a răspuns ea, „eu de vreo 2 luni îmi spun în fiecare zi că vin în România şi trebuie să mă aştept la orice.”
Mda, se pare că deşi locuiesc aici, parcă trăiesc într-o lume paralelă. Nici nu ştiu dacă e corect să spun că am dat mită, sau mi s-a luat mită. Eu nu am mers cu naşa practic, ci m-a luat direct naşa în cârcă!

În Gara de Nord am luat bilete şi am urcat în trenul spre casă, unde am ajuns cu creierii gata pane. Cică funcţiona aerul condiţionat, dar era anemic. Când l-am întrebat pe controlor, măcar a fost amabil şi mi-a spus: „Eu v-aş da, dac-ar fi după mine, dar doar atâta merge. Îmi cer scuze, dar asta nu cred că vă-ncălzeşte cu nimic.” Mai bine lăsaţi scuzele, decât dacă aveţi unele care să răcească! Şi uite aşa a mai trecut o zi (şi o noapte) din viaţă. Cât timp alţii străbat jumătate de glob, la noi se străbate o jumătate de ţară. Şi cum să nu-mi doresc să fi trăit acum un secol? Făceam tot atâta cu diligenţa, numai că fără să mă sufoc.

Casă sufocată de iederă

 

Ghicitorea în stele 23 August 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 20:07

Săptămâna trecută am dat peste oferta irezistibilă a Cătălinei de cărţi gratis, ba mai mult trimise prin poştă pe cheltuiala ei, şi mi-am ales şi eu două cărţi, pe care m-a anunţat că mi le-a şi trimis sâmbătă.

Duminică, într-o pauză de lucru, vorbeam cu o bună prietenă despre starea pe care o împărtăşeam, de roboţei care lucrează pe bandă rulantă, iar ea mi-a pomenit de filmul Timpuri moderne, cu Charlie Chaplin, şi de secvenţa în care lucrează ăia în fabrică. La care eu pas. Nu văzusem filmul. M-am uitat pe youtube la fragmentul respectiv şi mi-am promis că o să mă uit cât de curând la tot filmul.

Aseară am primit avizul poştal, iar azi m-am dus să scot coletul cu cărţi de la Cătălina. Nerăbdătoare cum sunt întotdeauna, am rupt în plină stradă hârtia pachetului, am dat peste cărţi şi – o clipă convinsă că mi se trăgea de la noaptea aproape nedormită şi de la soarele care m-a bătut în cap – peste un DVD cu filmul Timpuri moderne. Ei, asta numesc eu potriveală! Mă tot uitam şi mă tot minunam, zâmbind singură pe stradă, de se uita lumea la mine cum mă uitasem eu la maşina de mâncat din secvenţa de film. Cătălina, eu credeam că citeşti doar cărţi, nu şi în stele! Ce să mai zic, mulţumesc mult încă o dată! Şi acum chiar nu mai am nici o scuză, când fac o „pauză de bandă”, ştiu la ce mă uit.

 

Vedere de la o necunoscută 24 Iulie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 21:46

Că tot am văzut recent filmul superb Scrisoare de la o necunoscută realizat după şi mai superba nuvelă a lui Ştefan Zweig cu acelaşi titlu, am aflat de la Teodora că mi-a trimis o vedere de la mare, dar că, din greşeală, a trecut numărul 14, în loc de 40. Bun. Nu-i bai, uite o şansă, zic, să-mi cunosc şi eu vecinii. Mă iau frumuşel aseară şi mă duc până-n capul străzii, la numărul 14, să-mi recuperez vederea rătăcită. Poarta încuiată, sonerie nema, bat ca disperata, nimic. Mă uit în curte, doar găini liniştite, nici un zgomot, nici un câine care să mă latre şi să-şi anunţe stăpânii, iar de strigat ce să strig? Găină, găină, îţi cheamă stăpâna! Că „(h)alo, e cineva acasă? Do(a)mnaaaa! Vecinăăă!” nu mă închipui strigând pe lumea asta, şi nu ştiam numele locatarilor. Mă uit în curţile vecine, da’ de-o fi cineva să aflu măcar un nume. Nimic. Mă mai înfiinţez încă o dată în dreptul porţii verzi, norocul meu că-i culoarea preferată, şi mă uit la ea ca soţia boului, poate-poate mă vede cineva totuşi. Nimic. Plec. Azi încercare reuşită. Vecina la poartă de dimineaţă. Vederea primită, într-adevăr, dar cum nu era pentru ea, clar, ce s-a gândit femeia: „Am primit-o, da’ am crezut c-o fi pentru băiatu’ din vecini, i-am dat-o lui, vezi mă, Florine, c-ai primit o vedere de la o fată de la mare”. Bun, că n-o fi înţeles doamna că nu-i de la mine, ci pentru mine, e una. Dar Florin ăsta, zău aşa, ce-o fi crezut? Să primească aşa, tam-nisam, o vedere de la o necunoscută şi să nu-l deranjeze să fie luat drept Daria B., hm! Eu în locul lui aş fi întrebat toată strada unde stă Daria asta a lu’ B. Sau poate s-o fi îndrăgostit şi el de fetiţa din imagine, pe care eu i-am răpit-o acum cu nesimţire. 

Mulţumesc, Teodora, încă o dată pentru vedere, n-am mai primit de nu ştiu când nişte rânduri scrise de mână, mi-a făcut mare plăcere, iar tu ai făcut o bucurie dublă, şi lui Florin câteva zile, şi mie! 

 

Odă CFR-ului! 22 Iunie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 19:36

Povesteam cândva că mi-am petrecut o bună dar rea parte din viaţă prin trenuri şi gări, chiar şi în compania rozătoarelor. Musai să povestesc şi ultima mea păţanie cu CFR-ul – Căile Fer(mec)ate Române, sau poate Că(răr)ile Fer(ment)ate mai degrabă? Da, clar, că doar după ce te urci într-un tren n-ai nici cea mai vagă idee când şi unde o să ajungi, ca şi cum ai umbla pe nouă, nu două, cărări…

Într-una din duminicile trecute, voiam să mă întorc acasă, obosită după altă călătorie de 6 ore cu trenul şi apoi o noapte albă. Aveam biletul cumpărat, dus-întors, că aşa ai cică 10% reducere, nu că s-ar simţi prea tare la buzunar. N-aveam tren direct pe ruta respectivă, ar fi fost prea frumos. Am pornit pe la amiază. Căldură mare, în compartimentul în care aveam bilet nu se deschidea geamul, iar pe coridor în dreptul uşii mele era un geam ca la casa de nebuni: care nu se deschide. Cum nu-s nebună şi nici nu voiam să devin din cauza caniculei, mi-am luat frumuşel bagajul şi tălpăşiţa şi am pornit în căutarea compartimentului ideal. L-am găsit: cu geamuri care se deschideau şi în compartiment, şi pe hol. Le-am deschis pe amândouă şi am lăsat şi uşa deschisă. Noroc că eram singură şi-mi puteam face de cap.

Abia după ce am pornit, u-ci-ci, u-ci-ci, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, am făcut iar cunoştinţă cu aerul. Nici nu mi-am pus bine creierul reoxigenat la descâlcit iţele unei cărţi, că trenul a şi intrat, gâfâind şi ţinându-se cu mâna de inimă, în prima gară cu oprire, iar acolo a leşinat locomotiva de căldură. Paraceferişti, cu trusele de prim ajutor, alergau încolo şi-ncoace, încercând să resusciteze acceleratul, în timp ce înăuntru, înnebunite, toate organele rămâneau încetul cu încetul fără oxigen. După vreo oră şi ceva şi un transplant de locomotivă, organismul s-a repus în mişcare şi organele au renăscut.

Problema era că eu, plecată din staţia X cu toată convingerea că aveam să ajung în staţia Z la 20.46, trebuia să schimb trenul în staţia Y, logic, unde aveam de aşteptat o jumătate de oră. Nici nu mi-am pus problema că în cele 4 ore şi jumătate rămase până în staţia Y, cu o inimă nouă, nu aveam să recuperăm cât să mai prind legătura. Până când am observat că se apropia vertiginos ora de schimbat trenul, dar nici pe departe la fel de vertiginos şi trenul de Y. În staţia X,Y, de unde aş fi putut lua microbuz spre „Z, sweet Z”, l-am întrebat pe impiegat dacă celălalt tren, un personal, aştepta acceleratul nostru, în caz contrar să cobor acolo. Mi s-a răspuns: „Da, ar trebui să-l aştepte”. De la ora la care ar fi trebuit să ajung, am stat pe hol, lângă uşă, ca babele, cu bagajul gata pregătit să sar iute, direct în celălalt tren. I-am întrebat şi pe controlori, trei la număr, dacă legătura aşteaptă. Mi s-a răspuns tot cu un condiţional-optativ.

Coborâtă în staţia Y, aveam să aflu că un condiţional-optativ plus un condiţional-optativ nu dă niciodată egal o certitudine. Trenul meu plecase de un sfert de oră, după program, iar noi întârziaserăm 45 de minute. Eram la nici 30 km de casă şi aveam de aşteptat următorul tren 3 ore şi 20 de minute, iar un taxi era 50 de lei. Ei, ăsta a fost momentul în care aş fi vrut să mă fac Gulliver, să smulg o şină ferată şi să joc golf cu staţia Y pe post de minge. Dar n-a fost cu putinţă decât să-mi descarc năduful într-o „inutilă reclamaţie” (un nou pleonasm în România) cam de-o pagină A4 îndesată şi am ajuns acasă la fel de mică, doar cu nervii cât Gulliver.

Ieri, spre marea mea mirare, am primit prin poştă soluţionarea reclamaţiei mele, ocazie cu care am aflat că tot eu am fost fiţoasa şi înţepata aia care a refuzat bunătatea de variantă de a aştepta de la 20.30 la 23.50, când ei şi-au îndeplinit corect atribuţiile de serviciu. Nu la fel de corect au scris răspunsul ăsta, am încercuit cu roşu doar trei greşeli flagrante şi vă las să vă delectaţi şi voi. Io mai zic doar atât:

Vivat CFR-ul, trăiască-n veci farmecul lui!

Hei, hei, hei, trenurile merg hai-hui…

Vivat CFR-ul, trăiască-n veci farmecul lui!

Nu ai bani? Atunci pune-ţi pofta-n cui!

 

Despre flori şi căpuşe 17 Aprilie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 11:57

Poate nu pare un subiect prea potrivit tocmai de Florii, dar are şi primăvara neajunsurile ei. Până şi admiratul florilor presupune asumarea anumitor riscuri. Cel puţin în ce mă priveşte. Pentru că de când mă ştiu mă adoră toate vieţuitoarele care sug sânge. În nopţile de vară, cei care stau în preajma mea nu mai au nevoie de altă protecţie împotriva ţânţarilor, mă au pe mine. Dacă vreau să smotocesc în joacă vreun câine comunitar, sigur îl uşurez pe săracul de vreo doi purici. Dar „preferatele” mele sunt căpuşele. Ele îmi rămân fidele, mi-au jurat credinţă pe viaţă. Nu mai fac aici lunga istorisire a vampirizărilor mele, că ar ieşi o adevărată saga Twilight, şi nu vreau nici să fac concurenţă filmului, nici să înspăimânt prea tare lumea.

Săptămâna asta, am ieşit într-o zi să pozez magnolia înflorită, n-am stat nici două minute în curte, n-am călcat prin iarbă, de fapt nici n-am pus piciorul pe pământ, pentru că ieşisem de lene în papucii de casă. Şi nici n-am zăbovit prea mult printre crengile înflorite. Destul şi atât. După vreo două ore, ceaiul şi-a încheiat circuitul în natura mea umană şi m-a obligat să merg să-mi pudrez nasul. Şi peste ce dau, o căpuşă, înfiptă deja în coapsa mea, se înfrupta cu nesaţ din pocalul zeilor. Tare-aş vrea să ştiu şi eu ce conţine sângele meu de mă face atât de irezistibilă. Mă felicit pentru că-s băutoare înrăită de ceai, căruia i-am adăugat rapid pe lista cu efecte benefice şi faptul că e anticăpuşe. Îi mulţumesc în gând căpuşei că s-a oprit acolo şi nu şi-a continuat ascensiunea (de fiecare dată nu pot să nu mă gândesc la un anumit episod din serialul House, în care protagonista căpuşă îşi făcea de cap prin lumea umbrelor), iau penseta şi purced la extragerea ei. Ca o profesionistă ce mă aflu în domeniu, ştiu deja că dumneaei se înfige ca un tirbuşon, prin urmare trebuie scoasă la fel, adică prin deşurubare. Învârt eu acolo cam cât să scot dopul la o butelie, cu grijă să nu se sfarme pluta şi să rămână vreo bucată care să strice tot vinul, iar la sfârşit examinez victorioasă dopul – intact. Spirtuiesc din belşug zona şi, pradă unui mic acces de paranoia, dau toate hainele jos şi le pun la spălat, caut fiecare centimetru pătrat de piele şi, negăsind alte „dopuri”, respir uşurată.

Un pic mai devreme, am ieşit să-i fac poze cireşului, pentru că am promis cândva că pun poze cu cireşul când înfloreşte şi m-am gândit că pică numai bine de Florii, sper să nu-i fi căzut cu tronc şi vreunei căpuşe de cireş, că pentru mine – vorba unei prietene – se pare că există deja specia de căpuşă de magnolie. Dragi floricei şi floricele, la mulţi ani, mare grijă la căpuşe şi beţi multe ceaiuri, uneori ajută mai mult decât credeţi!

 

 

Voinicică pe câmpii, hai s-o adunăm copii… 16 Martie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 13:27

Pun pariu că habar n-aveţi ce-i aia voinicică. Da’ eu ştiiiuu, sâc! Recunosc însă c-am aflat şi eu recent. Se pare că aşa-i spune pe meleagurile mioritice mediteraneenei rucola. De câteva săptămâni, de când mi-a dat Arcadia reţeta de tartă, caut rucola. Intensiv. Am bătut regulat toate magazinele în care îşi scotea năsucul vreun fir de verdeaţă, că era supermarket, minimarket, Tanda&Manda, aprozar, alimentara, gostat – cine nu mă crede că pe la noi mai există aşa ceva, n-are decât să facă puţină muncă de teren şi să mă verifice – mai să intru şi-n cele în care se vedeau de-afară doar plante ornamentale, nu ştii niciodată de unde (ră)sare rucola. Rar mi se pune chiar aşa pata pe câte-o mâncare, dar de data asta, după toate laudele Arcadiei, aproape că-mi venea s-o iau pe coclauri în căutarea buruienii cu pricina.

 

Căutarea mea a fost cu atât mai istovitoare şi intensă cu cât se pare că nimeni nu mai ştia de aşa ceva pe-aici, iar eu încă nu ştiu pronunţa prea bine consoana „r”. Reluat exerciţii de dicţie, că doar e un scop nobil în joc. Tras adânc aer în piept. Curaj! Aveţi rucola? Ce să fie? Efort suplimentar, vene roşietice umflate pe gât, ba chiar şi în ochi am impresia, pielea obrajilor – bogat vascularizată, ca la batracieni, parcă? – îmbujorată, limba însă la fel de paralitică şi la a doua tentativă, doar că tonul e ceva mai ridicat: Rucola. Ce-i aia? De data asta mai şi suport o privire insistentă, ţintită exclusiv pe gura mea. Sau chiar în gura mea?

 

Ieri, după ce abandonasem căutările şi orice urmă de speranţă, căutând cu totul altceva, ce-mi văd ochii într-un supermarket? Evrika! Eppur rucola! O lădiţă întreagă cu caserole, neîncepută. Iau una în braţe şi mă uit după preţ. Mi-e întotdeauna lene să iau cărucior, mă incomodează şi pierd prea mult timp, când ştiu exact ce şi de pe ce raft am de luat. Într-o mână o pungă cu chestii cumpărate de altundeva, în alta geanta, plus caserola, sună telefonul, las plasa unde apuc, ca să-l scot din geantă şi să pot răspunde, dar nu dau drumul caserolei, deşi nici vorbă să se mai înghesuie cineva în jurul lădiţei în cauză. Caut din priviri vreun angajat al magazinului. Nici unul. Să iau una, să iau două? Dacă nu-mi ajung banii? Cardul îl am, dar cum îl folosesc destul de rar, uit PIN-ul. Cu caserola în braţe, ca femeia cu butucul din Twin Peaks, bat tot magazinul în căutarea unui angajat. Găsesc, întreb, mi se spune să aştept, aşa că-mi reiau cuminte locul, de veghe-n lanul (a se citi „lădiţă”) cu rucola şi fac, fără să crâcnesc, ceva ce nu sufăr să fac: aştept. Vine şi preţul, pe buzele angajatei, odată cu întrebarea: Cum o pregătiţi? Ca salata obişnuită? Îi explic pe scurt reţeta de tartă de la Arcadia, deşi eu n-o făcusem niciodată, îi atrag totuşi atenţia că e puţin amăruie, şi mai iau o caserolă. La casă: Care-i codul la salata asta? Rucola, zic eu. Fac iar ce nu sufăr să fac, ba mai fac acelaşi lucru şi alţii după mine la coadă. Vine şi codul la rucóla, după spusele casieriţei, iar eu plec voinică, încărcată cu două caserole de – aveam să aflu – voinicică, după îndelungi căutări de rucola.

 

Azi, când să fac tarta mult aşteptată, e luat toată ziua gazul.

 

Lan de voinicică în bătaia vântului de seră... Sursa imaginii: http://www.google.ro/imgres

 

Viaţa la ţară… 27 Februarie 2011

După ce vineri în cursul dimineţii a picat Internetul până după-amiaza, când a revenit, pentru întregirea episodului „viaţa la ţară”, s-a luat şi curentul de vreo câteva ori… o imensă bucurie pentru cei a căror muncă depinde într-o destul de mare măsură de aceste utilităţi.

 

Sâmbătă nici vorbă să recuperez ziua de vineri. Distracţia a continuat: pene alternative de curent şi de Internet. Se anunţa aşadar un weekend cu iz comunist. Şi cu izul aferent de petrol lampant, cu care nu mai eram deloc obişnuită. Ce bine că mai avem lampa cu petrol, ca nişte oameni pur şi simplu prevăzători, nu nostalgici.

 

În condiţiile astea, nu-ţi rămâne decât să faci ce poţi, nu ce vrei sau ce trebuie. Curăţenii, mâncăruri la care mi-am adus şi eu puţin aportul cu două checuri mozaic şi o ciocolată de casă: o parte alb-negru cu nucă, una doar neagră (maro de fapt) cu vişine din vişinată (pentru doritori, cele două reţete se găsesc în comentarii).

Musafiri şi ieri, şi azi, cadouri şi cumpărate, şi primite. Vreau nu vreau, cartea primită mă va obliga să-mi mai încerc mâna în ale gastronomiei, că prea bine arată reţetele alea…

În privinţa primulei, sper doar să aibă o viaţă mai lungă decât suratele ei, că-i tare frumuşică!

Iar ca final de weekend, am văzut un miniserial britanic, de 4 episoade, pe care-l recomand cu căldură. Fără nici o legătură cu serialul american cu acelaşi titlu.

De mâine gata distracţia şi sper că gata şi cu penele. Doamne fereşte să mă lovească o pană de inspiraţie acum, după cele de curent şi Internet…