Doar o țiglă să-ți mai pun

Ieri ne-au atras atenția doi vecini că ne-a căzut o țiglă de pe casă. O vedeam și noi de fapt, încă stătea agățată în scoc. Bine că nu ne-a căzut niciuneia în cap. Așa că azi am pus cea mai înaltă scară, cu mama panicată la poale, ținând de ea,  ca să ajung la scoc și s-o pot scoate și apoi ne-am urcat în pod amândouă să vedem ce-i de făcut. Preocuparea ideală pentru două femei, într-o luni dimineață!

Țigla fusese fix la îmbinarea unui căprior cu șaua casei, imediat lângă coame. Mai întâi a trebuit să adunăm de pe jos niște scânduri care se prăbușiseră, cine știe de când și din cauza cărora n-aveam loc să intru. Apoi chinul de pe lume să pun altă țiglă la loc, printre bârne, fără să dau altele jos, mai ales nu coamele. Cu praf și gunoaie în ochi, cocoțată pe un scaun care se clătina. Am reușit cumva s-o fixez, sper pentru cât mai mult timp, dar tot rămânea ceva spațiu de-o parte și de alta, prin care putea să plouă. Așa că am recurs la sfânta improvizație, o plasă băgată printre, de-o parte și de alta. Mă aștept acum să ne anunțe vecinii că pe acoperișul casei noastre e arborată o plasă de la Flupec Sibiu. Reclamă gratuită.

Sau pur și simplu dovada vie că nu era suficient că ne-a zburat o țiglă de pe casă, ci-mi lipsește și mie una în sens figurat…

Reclame

Singură cu trei bărbați

„Unde te duci, Daria, singură cu trei bărbați?” Cam așa s-ar fi putut rezuma într-o singură propoziție toate temerile mamei, dacă le-ar fi rostit pe șleau, atunci când am acceptat, împinsă de la spate de profesoara mea de meditații la engleză, prima mea ofertă de interpretariat. Dar mama le-a împachetat și învăluit frumos, așa cum numai o femeie scorpion e în stare să facă,  într-un fluviu sinuos de cuvinte insinuante, din care nu știi niciodată când ți se poate strecura vreun afluent prin cele mai ascunse cotloane ale minții. M-am codit inițial, ca de obicei, nesigură pe mine, dar doamna profesoară m-a asigurat că o să mă descurc. Așa că în cele din urmă am zis „de ce nu?” și m-am dus cu capul înainte. În ciuda sau poate tocmai datorită suspiciunii maică-mii.

Trebuia să merg cu un om de afaceri român, să-i spunem domnul R., care urma să-i prezinte altui om de afaceri neamț, să-i spunem domnul N., mai multe crame din țară, și să traduc din și în limba engleză. Al treilea bărbat era desigur șoferul, indispensabil pentru doi oameni de afaceri care se respectă. Lui o să-i spun simplu „șoferul”, nu de alta, dar nici el nu m-a scos pe mine, pe tot parcursul traseului, din „gagică”, deși eu îi repetam de fiecare dată că mă cheamă Daria. Eram o puștoaică, pe vremea aia cuvântul „gagică” nici măcar nu făcea parte din vocabularul meu, mi se părea apogeul vulgarității, ceva de neverbalizat, cu atât mai puțin unei persoane pe care n-o cunoști deloc. Abia după mulți ani, avea să-i ia locul cuvântul „nașpa”, pe care nu înțelegeam deloc cum poate să-l pronunțe soră-mea, atât mi se părea de vulgar. Ce alte cuvinte au ajuns între timp să facă parte din vocabularul meu curent nici nu mai are rost să menționez.

Aventura s-a petrecut pe la sfârșitul toamnei și a durat două zile. Am pornit la prima oră din Blaj spre cramele din Oltenia și Muntenia: Drăgășani, Drăgănești, Valea Călugărească, nici nu mai știu care au mai fost. Îmi amintesc însă foarte clar că am coborât pe Valea Oltului, pe care am văzut-o atunci prima dată în viață, în plină schimbare a culorii frunzelor, o minunăție, și mai știu că am trecut și prin Scornicești-ul lui Ceaușescu. Rutina era aceeași, domnul R. îl prezenta gazdelor și intermedia pentru domnul N., care era de fapt interesat nu de vinurile noastre, ci exclusiv de drojdie. De ceea ce la noi se arunca și probabil că se aruncă în continuare, doar că poate la nemți sau alte nații care îi cunosc valoarea și știu să o folosească în cele mai diverse scopuri, în industria cosmetică, farmaceutică și mai știu eu ce. La noi nu doar că nu se folosea, dar era aruncată cu borhot cu tot, în albiile râurilor, de parcă nu erau suficient de poluate oricum.

Inutil să mai spun că peste tot domnilor li se serveau din cele mai alese vinuri ale casei, doar trebuia să ne promovăm și noi cu ceva. Domnul R. nu le refuza, pe când domnul N. era destul de reținut. Eu trebuia să rămân cu mintea limpede, deci nici nu se punea problema să gust. Pe drum ne opream să mâncăm, iar domnul R. comanda de fiecare dată, fără să ne întrebe și pe noi ce vrem, mici și ciorbă de burtă. Obsesia românilor că astea ar fi cele mai tradiționale mâncăruri românești, deci cu astea ar trebui să tratăm oaspeții. Eu nu suport usturoiul, așa că era o plăcere pură să interpretez tete-a-tete, deasupra unei mese de restaurant sau în spațiul mic dintr-o mașină, în damful omniprezent.

La ultima oprire, după-amiaza târziu, să fi fost la Valea Călugărească, directorul cramei sau cine-o fi fost gazda s-a întrecut în amabilitate. Ne-a invitat într-o sală de oaspeți, în care trona o masă lungă, iar el și domnul R. s-au așezat fiecare în capul mesei, deși laturile erau destul de lungi, de vreo patru-cinci scaune pe câte-o parte. Domnul N. și eu stăteam pe la mijlocul mesei, față-n față, ca să-i putem auzi la fel de bine pe amândoi românii. Aceștia, după ce s-a încheiat destul de repede subiectul vizitei, au trecut la altele și, amețiți de aburul diverselor vinuri, pe care o domniță nu contenea să le aducă și să le servească, s-au lansat în niște polemici interminabile despre orice altceva, de la fotbal la politică, societate și poziția României în lume. Fiind amândoi caractere puternice, cu idei bine conturate, de care țineau cu dinții, nu lăsa nici unul de la el. Care pe care. Tonul devenea din ce în ce ridicat, iar domnul N. și cu mine nu mai făceam de mult parte din discuție, așa că eu încetasem să mai traduc. La început nu mai făceam față afluxului de cuvinte care mă bombardau stereo, apoi nu mă mai auzeam de vocile lor și oricum discuția nu avea nici o relevanță pentru neamț, care-mi spusese că pot să mă opresc. Așa că stăteam amândoi, față-n față, pe post de fileu și așteptam cu nerăbdare sfârșitul meciului. Se înserase de-a binelea, aveam drum lung până acasă, dar cei doi români nu păreau să observe. Mie începea să-mi fie foame. Apoi foarte foame. Apoi a început să-mi treacă foamea. La un moment dat, fiindcă nu mă mai puteam înțelege verbal cu domnul N., am scos din geantă un carnețel, i-am scris în el ce aveam să-i comunic și i l-am întins. Iar el îmi scria schematic înapoi și mi-l returna. Nici măcar asta nu i-a descurajat pe cei doi să-și încheie discuția. Nu aveam de unde să știu pe atunci că ceea ce făceam noi avea să constituie ulterior pentru mine obiectul unui curs la facultatea de interpretariat, „prise de notes”, scrierea simbolică, prescurtată, cu cât mai puține cuvinte, a unui mesaj. Îmi aduc și acum aminte că domnul N. mi-a desenat ultima dată un om întins la orizontală într-un pat, nici măcar nu-i mai era foame, voia doar să doarmă, dar mi-a făcut totuși semn să nu-i întrerup pe cei doi oratori simultani. Cu calmul și răbdarea lui infinite. Un om la vreo 65-67 de ani, cel mai atipic neamț pe care l-am întâlnit în viața mea, cu care am putut discuta în cele două zile despre multe. Un fel de bunic de împrumut, pentru două zile, bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

Într-un final glorios, probabil că i-a răzbit și pe cei doi comeseni foamea, de ne-am dat duși. Întorși în mașină, șoferul ne-a mărturisit, cu un sadism pe care nu i-l pot înțelege nici acum, că el mâncase între timp merinde aduse de acasă și trăsese un pui de somn. Pe drum, deși era întuneric și prea târziu pentru cinat, ne-am oprit totuși la un popas, unde știa domnul R. că se mânca bine, pentru că lui îi era evident foame și la fel de evident a comandat mici și ciorbă de burtă.

Aventura nu era nici pe departe la final. Pe tot parcursul drumului, au fost scurte opriri pentru nevoile celor trei bărbați, dar nu la vreo benzinărie, ci în natură. Noroc că eu eram pe atunci tânăra și adaptabila posesoare a unei vezici la fel de tinere și adaptabile. Însă ultima oprire înainte de casă a fost una pentru nevoi total neprevăzute. S-a stricat cureaua de distribuție. Eu habar n-aveam ce-i aia și cu atât mai puțin cum se poate repara. Am ieșit cu toții din mașină, ca să ne mai dezmorțim, iar domnul R. m-a întrebat direct „Ai ciorapi pe tine?” Cred că atunci a fost singura fracțiune de secundă când unul din afluenții din fluviul de suspiciune al mamei mi s-a strecurat insidios printre circumvoluțiunile creierului și poate chiar și-ar fi săpat o albie, dacă domnul R. nu s-ar fi grăbit să-mi explice că, în caz de urgență, o pereche de ciorapi de nailon pot înlocui cureaua de distribuție și salva situația critică. Pe care nici nu mai rețin cum a salvat-o șoferul, fiindcă eu știu și acum exact cu ce eram îmbrăcată, dar ciorapi n-aveam.

În fine, am repornit la drum, era deja trecut bine de miezul nopții, mama, în culmea îngrijorării, făcuse rost de numărul de telefon al domnului R. și-l sunase, eu abia după alți vreo patru ani aveam să dețin primul mobil. Cei doi domni de afaceri au dormit duși până acasă, pe când eu, în spatele șoferului n-am putut să închid un ochi. Din două în două minute, el mă privea în oglinda retrovizoare și mă întreba „Gagica, dormi?” Mai rău decât nevasta pisăloagă din ultracunoscută schiță „Costică, dormi?”. Am ajuns acasă dimineața pe la 4-5, în mod normal ar fi trebuit să continuăm periplul vinului la Blaj și Jidvei, începând cu prima oră, dar aflând că eu n-am dormit deloc, mi-au acordat totuși două ore răgaz, ca să mă refac puțin. Nu le-am folosit ca să dorm, ci ca să caut în primitivele dicționare pe care le aveam la vremea respectivă ce termeni mă mai gândeam eu că ar mai putea folosi oratorii.

Iar la 7 dimineața ne-am prezentat toți fresh, unii dormiți, alții nu. N-aș fi crezut, dar surpriza cea mai mare mă aștepta la Blaj. Nu doar pentru că a fost singurul loc în care nu am fost exclusă, m-au servit și pe mine cu cel mai bun must pe care l-am băut în viața mea, dar la plecare s-a întâmplat o scenă pe care cred că n-o voi uita toată viața. Gazdele erau doi domni, dintre care unul tatăl unui foarte drag prieten. Celuilalt, domnul X., nu înțeleg nici eu cum și de ce, i s-a pus pata pe mine. Nu pentru el, slavă cerului, ci pentru… băiatul lui. Și a început pețitul. Domnul N. ieșise primul din sala unde fusesem invitați, norocosul, iar eu rămăsesem între domnul R. și domnul X, care era mai mult decât insistent. A cui ești, câți ani ai, unde stai, în ce clasă ești, la ce etaj ai clasa, ce faci în timpul liber, mergi la discotecă etc. etc. etc. Și-mi prezenta în același timp ce, cum și unde face odorul lui de băiat. Eu evitam sau răspundeam în doi peri, cu n-are importanță. Dar domnul R. completa răspunsurile pe care le știa. Scenă de film absurd: o casă a scărilor, neamțul deja jos pe palier, în fața mea, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, iar eu prinsă la mijlocul treptelor, între domnul R. și domnul X., în spatele căruia stătea tăcut, la fel de neputincios ca mine, tatăl amicului, de care-mi era sincer cel mai rușine. La orice încercare a mea de-a întoarce spatele și de-a coborî, cei doi strângeau menghina. Mai că-mi venea să mă arunc de pe trepte, peste balustradă, în brațele neamțului, numai să scap de-acolo. În fine, s-a terminat cumva, dar domnul R. a continuat și în mașină să mă convingă de cât de bună ar fi partida asta pentru mine. După câțiva ani, pețitorul meu avea să aibă ceva probleme penale cu statul, pentru oareșce delapidări, din câte am auzit. Iar acum, privind în urmă, cu imaginația mea debordantă, mă și văd mergând la tata-socru la pârnaie, și întinzându-i printre gratii o gamelă cu tocăniță. Made by Daria.

E ciudat că-mi amintesc încă atât de clar toată pățania asta, din care am învățat multe, acum după ce-am împlinit fix dublul vârstei pe care-l aveam atunci. E și mai ciudat că-n tot timpul ăsta, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a schimbat mare lucru. Românul tot român, își vinde țara pe nimic, la un pahar de vin, bătându-se în piept cu cât e el de grozav și cum le știe pe toate. Neamțul tot neamț, își vede și își urmează clar interesul și închide ochii la altceva. Eu tot eu, n-am scăpat nici acum de meteahna asta a oamenilor de-a mă mărita cu orice preț, iar eu mă încăpățânez – poate prostește ? – să cred că dacă un bărbat nu-i în stare să-și găsească și să-și cucerească singur nevasta, atunci nu e bărbat și basta. Oricât de îndrăgostită aș fi, rupt din rai să fie, cu aureola la vedere, să dețină un sfert din țara asta, tot degeaba dacă nu e reciproc, dacă are nevoie să-l împingă de la spate părinții sau babele de la biserică sau vecina de la patru sau băieții din gașcă, dacă nu mă vede, nu mă recunoaște, nu mă alege și nu mă cucerește singur, prin forțele proprii, prin ce și cum este, prin cum se poartă cu mine și cu alții, nu prin ceea ce are. Un bărbat fără discernământ, inițiativă, sinceritatea și curajul de a-și manifesta sentimentele pur și simplu nu e pentru mine. Mai bine singură, decât singură cu un astfel de bărbat.

 

Fuga după Lole

Anul acesta de Crăciun, am aflat de păstrarea unui obicei numit Fuga Lolelor, de la o bună prietenă, la care am rămas peste noapte în Agnita. Tatăl ei mi l-a descris cu atâta patos, încât mi-am propus de atunci să ajung, cu orice preț, cu atât mai mult cu cât am aflat că anul acesta a fost reluat se pare, după o întrerupere de 11 ani. Obiceiul e atestat din 1689 și constă într-o paradă a reprezentanților tuturor meșteșugarilor, tăbăcari, cizmari, croitori, olari, dogari, în predarea lăzii de breaslă, urmate de fuga prin oraș cu biciul și cu gogoși. Ah, măcar la gogoși și la balul de după dac-aș fi ajuns…

Obiceiul a fost ținut în ultima duminică din ianuarie, adică fix când eu, moartă coaptă, în plină gripă, după 2 săptămâni de muncă pe plantație de la 6.30 la 22, a trebuit să mă întorc în Timișoara, de unde am fugit prima dată mai ceva ca o Lolă și unde mai aveam de golit complet și curățat apartamentul. Era ultimul weekend în care aș mai fi putut face asta, așa că am uitat cu totul de Lole…

Am aflat însă zilele trecute, de la alt prieten, că în sâmbăta asta se ține obiceiul în satul Cincu, așa că deși inițial nu voiam să mă întorc decât sâmbătă, mi-am grăbit iar plecarea, ca să ajung azi la Lole. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg… Blajul și eu suntem o sursă inepuizabilă de surprize. Cum am ajuns aseară târziu, după ce-am descărcat mașina și despachetat strictul necesar, eram prea frântă și să mă spăl, așa că m-am culcat direct.

Azi-dimineață, ciuciu apă în Blaj! Nu-i bai, dacă nu a fost anunțată pana, înseamnă că e ceva urgent și nu durează mult. Între timp, numai bine mă apuc să fac de mâncare ceva ce să pot lua cu mine la drum, mai ales că urmează să mai trec și pe la niște prieteni, nu mă pot duce cu mâinile goale. Abia la amiază, când termin și mă apuc să-mi fac repede bagajul, îmi dau seama că în afară de bateriile proprii, care mi-s încărcate de entuziasm, toate celelalte sunt complet descărcate: ambii acumulatori ai aparatului foto – când sfântu’ am făcut atâtea fotografii de i-am descărcat pe amândoi?! – , fără care m-aș duce practic degeaba, cei de la blitz, de ăștia recunosc că știam, ultima dată când l-am folosit, dădea rateuri, plus casca de bluetooth, ca să pot vorbi la telefon pe drum. Totul descărcat complet!

În timp ce-i pun la încărcat, tot sper să vină apa. Mă spăl așa mai spartan cu rezerve de apă de-ale mamei, dar parcă așa aș face un duș. Nu știu cum, dar întotdeauna în orașul ăsta e câte-o pană de ceva exact când ți-e lumea mai dragă. Când aveam o traducere extrem de importantă, cum a fost cea din acquis-ul comunitar, se lua netul sau curentul în Blaj exact când trebuia s-o predau, când găseam cu multă trudă te miri ce delicatese perisabile,  care trebuiau gătite repede, se lua gazul, iar acum când sunt mai grăbită și mai jegoasă, se ia apa! Gata, nu mai suport, nu mai am răbdare, mă hotărăsc să mă duc așa și evident că vine apa când să ies pe ușă. Mă răzgândesc și fac un duș cu apă ciocolatie, după care evident că nu mi se usucă părul, de năclăit ce e. Încălzesc apă rece, ca să mă clătesc pe cap în lighean și când dau să mi-l șterg, aud în spate zgomot de lighean în cădere. A alunecat de pe vasul de toaletă, unde l-am lăsat și a inundat baia. Mirobolant! Mă uit la ceas, trecut de 15, lolele durează până la 16-17, eu fac până la Cincu 2 ore, ce rost are să mai merg. Izbucnesc într-un râs isteric, cum numai eu pot la necaz, îmi suflec nădragii și dansez desculță, cu mopul prin baie, un tango argentinian Whatever Lola Wants.

Lolele pot să fugă unde vor până la anul, tot o să le prind eu cândva, fără să alerg după ele! Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, așa că poate mă pun să mă uit la filmul Aleargă, Lola, aleargă! Sunt curioasă ce-o să se ia acum la Blaj, netul sau curentul…

 

Frumusețea e în ochii celui care privește

Nu există femeie urâtă. E desigur un clișeu, rostit uneori de către unii care cred taman contrariul și care vor doar să facă pe cineva să se simtă mai bine. Dar eu chiar cred cu tărie în adevărul lui, în ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Și mai cred că nici o femeie nu ar trebui să fie vreodată cu un bărbat care nu o consideră frumoasă. Sau chiar cea mai frumoasă femeie. Fiecare persoană are tiparele personale de frumusețe, tocmai pentru că frumusețea stă întotdeauna în ochii celui care privește. Și abia atunci când iese din ochii privitorului și se revarsă asupra celui privit, învăluindu-l într-o aură, frumusețea e descătușată și trăită în adevărata putere a cuvântului.

***

Acum câteva zile, în drumul de întoarcere de la Sibiu, m-am oprit prin satul unde s-a retras învățătoarea mea, după ce s-a pensionat. Îmi doream de mult s-o vizitez. Am fost ultima generație pe care a dus-o până la capăt, iar de atunci nu ne-am mai întâlnit. Vorbisem la telefon înainte de sărbători, dar nu apucasem s-o mai anunț că trec pe la ea, așa că nu se aștepta să mă vadă atunci. M-a primit cu brațele deschise și multă emoție. Mi s-a părut neschimbată și i-am spus asta. Îmi place să cred că gestul scurt, de cochetărie, când și-a trecut mâinile prin păr, neștiind cum îi stă, a fost semnul că m-a crezut. O femeie scundă, cu părul scurt și cărunt, care a trecut prin multe, dar care mai avea puterea să-mi zâmbească larg. O întâlnire plină de amintiri, care ne-a dat amândurora o stare de bine. Doamna învățătoare…

***

În a doua zi de Crăciun, deși în mod normal ar fi trebuit să fiu în drum spre Elveția, mă aflam la un concurs de colinde în satul bunicii mele, în urma unei înșiruiri neașteptate de evenimente. Mi-a atras atenția o fetiță care stătea deoparte și își aștepta rândul pe scenă, îmbrăcată cu un minunat costum popular. „Ai emoții?”, am întrebat-o. „Nu”, mi-a răspuns cu vocea plină de emoție. „Ești foarte frumoasă!”, i-am mai spus, în timp ce mama ei îi aranja baticul. Iar atunci ea a îndepărtat repede mâinile mamei, cu un gest sigur și, fără nici o emoție și fără să i-o cer, mi-a pozat cu mândrie. Cu dezinvoltura unui copil de 8 ani.

***

În anul care tocmai a trecut, pe la jumătatea lui septembrie, după îndelungi insistențe ale prietenilor din București, care mă tot chemau în vizită, m-am mobilizat în sfârșit să merg iar. Aveam încă un pretext bun, concertul Angelei Gheorghiu, pe care-mi doream de mult să o ascult pe viu. Nu despre ea, care de altfel nu pot spune că m-a impresionat peste măsură, nici cu vocea – frumoasă, dar lipsită de acel nu-știu-ce care-mi dă fiori pe șira spinării sau îmi face pielea de găină, da, recunosc, eu simt în primul rând muzica la nivelul epidermei, nici cu înfățișarea – tot frumoasă, fără îndoială diva investește o căruță de bani în imaginea ei, dar poate tocmai de aceea parcă îi lipsește același nu-știu-ce, ci despre o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri vreau să scriu acum.

Din Timișoara în București, am călătorit cu trenul, la cușetă cu 6 locuri, plină. Patru femei și doi bărbați. De când am intrat în compartiment, m-a izbit un miros îngrozitor, de transpirație și de mâncare gătită cu ceapă prăjită. Una dintre doamne avea o discuție destul de aprinsă cu un tânăr despre mâncare și mi-am dat seama că mergeau la ceva filmare a unei emisiuni gastronomice. Tânărul probabil că-și petrecuse multe ore la bucătărie și nu apucase să facă un duș, de unde parfumul de transpirație și de mâncare, mă gândeam eu. Degeaba arăta bine, genul de bărbat despre care mulți ar spune că e frumos, și povestea cu patos despre abilitățile lui culinare, mângâindu-și barba stufoasă ca a unui călugăr ortodox, în care eu deja îmi imaginam tăiței îmbârligați. Celălalt bărbat, la vreo 40 de ani, cu părul și barba tunse scurt, cât să dea bine unui bărbat, și-a schimbat destul de repede ținuta casual într-una sport, de dormit. Nu mi-au plăcut niciodată bărbații excesiv de pedanți, e suficient să te speli, nu e nevoie să și duhnești a apă de colonie sau after-shave. Parfumurile sunt pentru femei, dacă mă întrebați pe mine, domnilor. Sau dacă le folosiți, cel puțin ar trebui să fie la fel de discrete ca și machiajul la femei. Eu eram îmbrăcată casual-sport deja, ca să pot dormi liniștită și fără să mă trezesc cu hainele șifonate. Balerini și pantaloni elastici bleumarine și un tricou gri, nimic ieșit din comun sau care să iasă în evidență.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care încearcă să atragă atenția asupra lor, prin orice-ar fi. Și nu am fost niciodată fană tatuaje, deși am o grămadă de prieteni apropiați care le poartă cu mândrie, inclusiv sora mea. E pur și simplu ceva ce nu mi-aș dori niciodată să-mi fac mie. Ceea ce pentru unii este o formă de artă, pentru mine rămâne o tortură gratuită și atât. Arta are legătură cu frumusețea naturală, cu simplitatea, arta te alină, te eliberează de suferință, nu poate coexista cu durerea. Ei bine, tipul ăsta destul de misterios avea cel puțin un tatuaj la vedere, am aruncat o privire la cel pe care-l avea pe brațul drept, pe furiș, să nu-l încurajez cumva să-și dezvelească și alte părți ale corpului, ca să mi le arate și pe celelalte. Era un cap mare de indian, care m-a dus cu gândul, nu știu de ce, la Ultimul mohican. A încercat de vreo două ori să intre în vorbă cu mine, i-am răspuns amabil, dar destul de sec. Eram frântă după stat peste program la serviciu, abia așteptam să se dea stingerea, sincer. Mi-am scos o carte, mai mult ca să-mi fac de lucru și să nu mai fiu deranjată, nu c-aș mai fi avut nevoie de ceva care să mă ajute să adorm. Titlul cărții părea de-a dreptul ostentativ în contextul în care mă aflam, Cel mai frumos loc din lume este chiar aici, mai că-mi venea să râd singură. Am profitat de altfel de un scurt moment de intimitate, când toți au ieșit să-și aducă lenjeria de pat și am deschis geamul, care m-am asigurat că a rămas deschis tot restul nopții.

Dimineața, mirosul tot nu părea să se fi estompat deloc. Am strâns toți paturile și ședeam în compartiment, așteptând să ajungă trenul în gară. Cei doi maeștri în ale gastronomiei și-au reluat discuțiile aprinse din ajun, unul în fața celuilalt, în stânga mea. Celelalte două doamne, care se cunoșteau, în dreapta mea. Iar eu în mijloc, în fața ultimului mohican. Tăceam. Sau eu tăceam, nu și privirea lui.

Trenul se oprește în sfârșit, lumea coboară, eu nu mă grăbesc. Ies printre ultimii. Când să cobor, în fața mea, pe peron, stă ultimul mohican. Nu-mi dau seama dacă vrea să mă ajute la bagaje, dar nu prea are la ce: am rucsacul de laptop în spate, în care am îndesat câteva haine, nu stau decât 3 zile, și rucsacul foto în față, femeia sandvici, ceea ce-mi permite să am mâinile libere. Mă întreb de ce m-a așteptat. Se apropie de mine, mă privește în ochi și gesticulând destul de larg, vădit emoționat, îmi spune, fără să mă atingă: „Îmi cer scuze, dacă te-am deranjat cu ceva, vreau doar să-ți spun că ești foarte frumoasă.” Atât. Și pleacă. Pleacă înainte să vadă reacția pe care a stârnit-o. Pleacă înainte să-mi vadă zâmbetul sincer din ochi, înainte să-mi audă un mulțumesc care mi se desprinde timid de pe buze, fără să-mi dau seama, pleacă înainte să vadă frumusețea pe care a scos-o la iveală, prin gestul lui simplu, dar plin de curaj. Pleacă fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb. Iar eu plutesc. O femeie ale cărei tălpi se desprind de sol, care nu mai vede forfota de pe peron, nu mai simte duhoarea din compartiment, nu mai aude hărmălaia din jur. Am senzația că nici cele două rucsacuri nu mă mai pot ține cu picioarele pe pământ. Plutesc deasupra tuturor.

Îmi trece fugitiv prin minte că poate omul ăsta tocmai s-a întors din te miri ce legiune străină, că poate n-o mai fi văzut femei de cine știe cât timp. Eu, după o noapte chinuită în tren, nespălată, nepieptănată, eu frumoasă? Ba chiar foarte?!? Cristina mă așteaptă sus, la ieșirea din metrou, își varsă cafeaua când ne îmbrățișăm, nu ne-am văzut de ani de zile, iar eu îi povestesc întâmplarea, a cărei amintire avea să mă țină deasupra pământului încă multă vreme. E aproape incredibil ce efect îndelungat poate avea un gest atât de simplu, atunci când e sincer și gratuit. Să fi fost tipul acela chiar ultimul mohican care a văzut frumusețea și în cineva care nu o mai vedea?

***

Despre asta e vorba în Atlasul frumuseții, minunata carte-album a Mihaelei Noroc, pe care mi-am făcut-o cadou de Crăciun și de atunci mă tot minunez, deși n-am parcurs încă nici jumătate… Despre frumusețea care se revarsă din ochii privitorului asupra celorlalți. Sorb din ea câte puțin, imagine cu imagine, în cantități homeopate, pentru un efect cât mai îndelungat. Sorb frumusețe în stare pură.

 

Iuliana

Iuliana din Nocrich, o frumusețe de copilă!

Rahat pe pușcă

Ziua bună începe de dimineață, se zice. Nu știu dacă se consideră bună și când nu prea ai nici un control asupra ei. Când nu mai ai somn de la 6, deși n-ai dormit cine știe cât în ultimele zile, e beznă încă, deci nici măcar la fotografiat nu poți ieși. Așa că-ți faci de lucru într-o casă din Nocrich în care ești musafiră și momentan singură pe deasupra, deci nu prea ai ce face, și aștepți să se lumineze. După ce începe să se crape de ziua, ceața te îmbie să ieși, e ideală pentru fotografiat.

Trec pe la Centrul Scout, să salut lumea și să-mi fac un ceai, fiindcă unde am dormit, n-am putut aprinde focul. Nu mai erau chibrituri și, ca niciodată, ca o cercetașă bună ce sunt, nu aveam la mine. Gata oricând… Ha ha. Mai schimb câteva vorbe cu cei câțiva care s-au trezit și plec direct în Alțâna.

Când am mai trecut pe acolo, mi-am dat seama că e un sat cu potențial fotografic, dar atunci nu era lumina bună. Rătăcesc pe drumuri de țară, pline de noroi, e încă devreme, întâlnesc doar vreo doi săteni, adormiți, care-mi răspund la salut cu jumătate de gură. Vreau să vizitez biserica evanghelică, dar poarta e închisă cu lacăt, așa că mă mulțumesc să o admir de afară. Am aflat că o săsoaică pe numele tanti Rozi (?) are cheile, dar n-am mai reușit să trec pe la ea. Data viitoare…

Mai hălăduiesc pe drumurile satului, văd semnul spre o pensiune și urc, curioasă și ca să mai treacă timpul, e prea devreme să mă înființez la poarta arhitectului care mi-a fost recomandat într-o chestiune imobiliară. E totuși a doua zi a anului, iar eu deja l-am bâzâit cu mesaje din prima zi. Norocul lui că avea telefonul închis.

Într-o curte pe stânga, văd patru struți. Nu-mi vine să cred că în Alțâna e cineva care crește struți. Mă opresc și mă uit la ei mirată. Iar ei se uită la mine și mai mirați probabil de mirarea mea. Ca la o struțocămilă. Verișoara lor de-a doua. O femeie cu inimă de bărbat, cum m-a caracterizat o prietenă dragă zilele astea. Deși aș prefera să fiu doar femeie. Sau doar bărbat.

În capul drumului, un grup de vânători. Îmi dau seama că nu sunt braconieri, pentru că nu par intimidați de aparatul meu foto. Intru în vorbă cu ei. Sau ei cu mine? Nu mai știu și nici n-are importanță, cred c-aș fi în stare să intru în vorbă și cu lupii din pădure. Sunt vânători din Alțâna și din împrejurimi și o dată pe săptămână se adună și merg la vânătoare. De data asta de mistreți, încă e sezonul. Îmi pozează foarte mândri și mă roagă să le și trimit fotografia. Unul din ei îmi lasă și numărul de telefon, a făcut și el multă fotografie la viața lui, dar pe film. E și poet pe deasupra, îl laudă alții și-l îmbie să-mi creeze și mie pe loc o poezie. Dar omul se intimidează și-mi aduce în schimb din mașină un plic cu mai multe fotografii făcute de el. Ne uităm toți la ele. Cu mistreți împușcați sau de la balul vânătorilor. Mai că m-aș duce cu ei, iar ei mai că m-ar lua. Mai așteaptă pe cineva care vine cu mașina, să vedem dacă ar fi loc și pentru mine–

– Ce fotografii ar ieși!, visează unul dintre ei cu voce tare, în locul meu.

Îi întreb cât durează. Toată ziua, dar dacă prind ceva, poate mai puțin, doar până la amiază, depinde. Vreau să mă reped până la mașină să-mi aduc măcar apa, că altceva n-am cu mine, nici măcar un sandvici. Avem noi de mâncare, mă liniștesc ei. Sunt rea de foame, dar pentru o partidă de vânătoare, aș fi în stare să mănânc și mistreț crud. Din păcate, ultimii veniți nu au loc la ei în mașină, iar unul dintre ei, mai precaut, ca să nu zic stricător de chef, îmi zice că-i cam periculos să merg, sunt totuși mistreți sau poate ricoșează vreun glonț. Așa că din păcate ne luăm rămas-bun. Îi întreb ce li se urează vânătorilor, căci eu habar n-am, pescarilor știu că li se spune „fir întins”.

– Rahat pe pușcă! îmi strigă unul dintre ei, înainte de a urca în mașină.

– Pe bune? întreb eu neîncrezătoare.

– Da, numai baftă sau noroc să nu ne ziceți, îmi confirmă altul.

Mă felicit în gând că n-am apucat să rostesc „baftă”, deși îmi stătea pe limbă. Iar ei mă invită în schimb la balul vânătorilor, unde nu e nimic periculos și rămânem înțeleși că dacă se mai duc la vânătoare de mărunțiș, rațe sau alte cele, sunt bine-venită.

Dac-aș fi știut în momentul ăla cum avea să decurgă restul zilei, zău că m-aș fi dus cu ei în carlingă! Ba aș fi primit bucuroasă și-un glonț ricoșat într-un picior. Dar din păcate n-am făcut-o, iar vânătoarea de mistreți s-a terminat pentru mine cu apariția în peisaj a unei căprioare… Mă întreb câteodată ce-am păcătuit pe lumea astea de mi-am continuat a doua zi din an descărcând cărămidă pe ploaie, când de fapt tot ce mi-aș fi dorit ar fi fost să stau frumos la gura unei sobe, să ascult o muzică faină și să citesc o carte bună, într-o companie plăcută.

Poate că pur și simplu n-am avut niciodată rahat pe pușcă?! Poate că m-aș pricepe mai bine la vânat mistreți sau măcar la fotografiat o partidă de vânătoare. Data viitoare știu ce-am de făcut ca să merg cu ei, mă trec pe lista de gonași, pentru asta se pare că nu trebuie să ai permis de vânătoare. Și dacă e nevoie, îmi pun și rahat pe obiectiv. Parol!

vanatori

Vânătorii din Alțâna

 

Turtă dulce cu țuică…

I-a venit vremea în sfârșit. Întind aluatul, tai formele și le așez în tavă. Între timp, cum simt că parcă mă ustură puțin gâtul, propolis în casă nu mai este, iar medicamente iau doar dacă-s pe moarte, trec la varianta țuicomicină. Să combatem microbul din fașă, nu vreau să bolesc de sărbători. Îmi torn puțină într-un păhăruț și-l așez pe colțul mesei, să pun prima tavă la cuptor și beau după. Mă gândesc o secundă, zâmbind singură, cum ar fi să se verse peste aluatul pe care-l întind. Nici nu-mi încolțește bine gândul ăsta, că și răstorn din greșeală cu sucitorul paharul, dar nu pe masă, ci direct peste tava cu turte care urmează să intre la cuptor. Minunat! Din greșeli au apărut uneori cele mai gustoase rețete, așa că aștept cu nerăbdare și curiozitate rezultatul.

Crăciun fericit tuturor!

 

Săritura

Duminică începută devreme, după o noapte dormită în mașină. Aproape nimeni nu s-a trezit încă, liniștea postfestivalieră din zori. Nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la nimeni, deși Ioana îmi sugerează să merg și să-i strig printre corturi pe prietenii mei, să văd dacă s-au trezit. La cât sunt de apropiate corturile, nici n-ar trebui să strig prea tare. Doar că probabil după aceea ar trebui să le și cânt, până-i adorm pe toți la loc, ca să nu mă linșeze. Renunțăm la spa-ul la care visăm din ziua precedentă și pornim direct la drum. Prin ceață și rouă și printre vaci care pasc netulburate. Vrem să schimbăm ruta de întoarcere, dar un localnic ne descurajează, drumul de doar 15 km până la Padiș e forestier și nu e practicabil cu mașina mea care are garda prea joasă. O luăm iar prin nord, n-avem încotro, dar de la Bucea cotim totuși în jos. Pe hartă apare drum județean până la Stâna de Vale, cu niște locuri care merită văzute. Zis și făcut.
Drumul e foarte prost, dar sperăm că e așa doar o porțiune. Oricum nici n-aș prea avea unde întoarce. Și nici n-avem pe cine să-ntrebăm cum e mai departe. Așa că mergem cu speranța oarbă înainte și cu maxim 20 km/h. Când dăm în sfârșit de civilizație, după vreo 2 ore, cei câțiva oameni pe care-i întrebăm cât mai e până la Stâna de Vale și cum e drumul ne spun în unanimitate că-i foarte rău și mai bine ne întoarcem. Înapoi alte 2 ore? Nici nu vrem s-auzim, nu poate fi mai prost decât până aici. În plus, e deja după-amiază, iar până seara trebuie s-ajungem înapoi în Timișoara, n-avem timp să ne-ntoarcem. Singurii călători care vin cu mașina din direcția opusă ne spun c-am trecut de ce-a fost mai rău. Dar nu știm sigur dacă au fost până la capăt sau nu. Mergem mai departe.
– Cascada Iadolina, ce nume melodios! Oare de la ce vine?
– De la iad, îi răspund Ioanei, distrugându-i probabil imaginea idilică a toponimiei.
Într-adevăr, valea pe care o traversăm se numește pe bună dreptate Valea Iadului, aveam să aflu după întoarcerea acasă. Gropi imense pe drum, unele pline cu apă, de la ploaia din ziua precedentă, deci nu știi cât sunt de adânci, pietre și din loc în loc ridicături de asfalt, rămas cine știe de când, din cauza căruia sunt obligată să merg cu mașina într-o rână și să fac slalomuri năucitoare. Avem deja un argou adaptat situației: când vedem în față un petec de drum mai bun, cât să pot să mai bag în viteza a doua, exclamăm optimiste „autostradă la orizont!” La un moment dat, când e drumul mai lat, ne depășește un ATV. Îl invidiez în sinea mea. După ceva vreme, de data asta pe o porțiune îngustă de drum, vin din sens opus 3 mașini. În stânga e râpa, așa că trag cât pot pe dreapta, deși nu-mi dau seama din cauza buruienilor cât de tare mă adâncesc sau dacă mai pot ieși după. Reușesc să treacă, iar după ele vine și ATV-ul. Se pare că nu-i de mers mai departe, toți au încercat și s-au întors, drumul e tot mai rău. După regula nescrisă a optimismului că unde nu se poate ajunge cu ATV-ul, se poate cu o Toyota Avensis, mergem mai departe, după ce abia îmi scot și repornesc mașina.
Ajungem în sfârșit la Cascada Iadolina, ne așezăm pe podul metalic suspendat, cu privirea la spectacolul din fața noastră și picioarele bălăngăndind deasupra hăului. Dar nu ne bucurăm decât de câteva minute de liniște, cât să înfulecăm o jumătate de sandvici, că ne și invadează grupul de vreo 30 de elevi, pe care i-am depășit pe drum. Nu-i de mirare, aproape că mergi la fel de repede la pas ca și cu mașina pe drumul ăsta. Tinerii iau cu asalt cascada, adio fotografii sălbatice, îmi spun. Chiote, veselie, haine și încălțăminte aruncate peste tot pe mal, pe stânci. Unii se aruncă în apă, alții intră doar cu picioarele, alunecă, se stropesc, cad. Îmi vine în minte bancul cu turistele la Cascada Niagara și cu ghidul care le spune „dacă doamnele ar tăcea puțin, s-ar auzi și cascada!” Un singur adolescent pare să ignore total temperatura apei și înoată până în vâltoarea înspumată. Caut în zadar unghiuri potrivite de fotografiere, așa că mă mulțumesc să admir peisajul uman. Cel puțin la fel de pitoresc ca al naturii. Aflu de la câțiva dintre tineri că sunt din clasele a șaptea și a opta. Vârsta la care totul este posibil, dar și la care visele îți pot fi spulberate atât de ușor. Cu atâtea fete drăguțe în jur, e imposibil să nu (vrei să) faci pe viteazul, chiar dacă după roșeața pielii unora se vede limpede că ar vrea mai degrabă să iasă din apă urgent. Doar înotătorul nostru, nici nu știu când a avut timp și pe unde a reușit să urce, e cocoțat în vârful stâncii de deasupra cascadei. Oare vrea să sară de acolo? Așa pare! Tatonează terenul, caută din priviri locul cel mai potrivit pentru plonjare. Vârful nu e drept, ci destul de ieșit în afară, ar trebui să-și ia avânt destul de mare, ca să se îndepărteze de el, iar locul unde apa e suficient de adâncă e destul de mic, lângă se vede clar o stâncă la suprafața apei. Colegii încep să-i strige diverse și-mi pare a nu știu câta oară rău că nu înțeleg maghiara. Majoritatea fetelor se așază tacticoase pe bușteanul căzut de-a curmezișul râului, ca pe o bancă de rezervă la ora de sport, cu privirile ațintite asupra lui și, la un moment dat, chiar încep să scandeze ceva în cor. Îl încurajează probabil. Presiunea e mare. Caut din priviri un adult care-i însoțește. Nimeni nu schițează nici un gest. Tânărul nu pare să se lase impresionat de scandări, așa că acestea încetează. Oare și-a dat seama că e prea riscant și s-a răzgândit? Nu, doar își ia timpul necesar și, când e pregătit, sare. Și-i iese admirabil!
Teribilism? Nevoia de a impresiona? Sau doar de a-și testa propriile limite și de a învinge frica? Cred că doar ultima. Pentru că se vedea că-i era (puțin) frică. Dar a mers până la capăt chiar și așa. Exact așa cum atât de plastic se exprima cineva drag, care m-a învățat cândva că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, (atunci înseamnă doar că ești inconștient, așa cum probabil două inconștiente s-au pornit la un drum pe care n-aveau ce să caute fără mașină de teren…), ci chiar dacă faci pe tine de frică, așa cu căcatul în pantaloni, să mergi mai departe.
M-am întors spre doamna din grup, care ședea pe o piatră în spatele meu, la fel de senină ca înainte, de parcă tânărul n-ar fi intrat decât cu vârful degetelor de la picioare în apă. M-am dus la ea și nu m-am putut abține să n-o felicit pentru curajul de a însoți așa un grup mare, cu așa tineri îndrăzneți. Am întrebat-o dacă e o excursie cu clasa și dacă e singura însoțitoare. Nu, era o excursie organizată de Biserica Reformată, mai erau 2 preoți, mi i-a arătat și încă vreo 2 adulți care-i ajutau. Dar nici unul nu intervenise. Le-am admirat puterea de a sta deoparte, de a nu-i influența tânărului decizia. De a nu-i transmite frica lor. De a nu-i pune obstacole și limite. De a-i da ceea ce nimeni n-ar trebui nici măcar să-ncerce să-ți ia vreodată: libertatea. De a avea încredere că știe ce face și o face bine. Doar o săritură, ca să-ți învingi frica. După ce-am urcat la șosea, doamna ne-a mărturisit pur și simplu că s-a rugat la Dumnezeu. Mai departe s-a ocupat el. Atât. Fără crize, fără țipete isterice, fără amenințări verbale sau degete arătătoare rotite în aer. Fără o cutie de distonocalm dată peste cap. Și chiar și fără ovații la final.
Dacă toți adulții de pe fața pământului ar gândi și ar face la fel! Și dacă, frumosule tinere, aș fi avut măcar cu 10 ani mai puțin… Sper să-ți găsești o fată pe cinste și cândva să săriți de pe aceeași stâncă împreună, la fel de curajoși!

Am cauciucuri, deci exist!

Ce poți să faci când ești consemnată la domiciliu, în principal din 2 motive: 1. lipsă cauciucuri; 2. zile de naștere. Deși cauciucurile le-ai comandat de lunea trecută și au ajuns în oraș de miercuri la prima oră, dar de atunci stau în depozitul Urgent Cargus, iar nimeni nu catadicsește să ți le livreze, din lipsă de curieri, deși le explici că tu ai nevoie de ele urgent! Așa că aștepți sâmbăta, ca să te duci să le ridici personal, în celălalt capăt al orașului, deși ești deja c-un picior în groapă. Mai precis, pe față ai roata de rezervă, iar pe spate un cauciuc care te poate lăsa în orice moment, fiind deja spartă pânza în interior. Prin urmare, mașina mergea ca o căruță pe un drum de țară. Cu masaj anticelulitic inclus. N-am mers cu mai multă grijă nici când am dat examenul auto. Cu maxim 50 km/h, spre disperarea celorlalți șoferi din trafic, deși la un moment dat am ieșit din oraș.
Am introdus adresa care mi-a fost transmisă telefonic, iar când Google Maps m-a anunțat că am ajuns la destinație, am tras pe dreapta, cam sceptică. Părea să fi ajuns la dracu-n praznic, nu la un depozit. Am întrebat prima persoană care mi-a ieșit în cale ce număr e acolo, mi-a răspuns că 27, dar că imediat lângă e 65, bine că măcar erau amândouă impare, altfel mai că eram tentată să cred că logica celui care a numerotat strada o bătea pe a celui care a numerotat departamentele din Franța, ceea ce n-ar fi prea greu, de altfel. Eu trebuia să ajung la 58-60, deci pe cealaltă parte a străzii. Am întrebat de Urgent Cargus și aceeași persoană mi-a recomandat să merg înspre aeroport, că pe-acolo a auzit că ar fi… Adică mult mai departe decât unde mă aflam. Noroc că am încercat să caut tot pe Google Maps și direct Urgent Cargus, care s-a dovedit a fi de fapt Urgent Curier și de care se pare că trecusem. A trebuit să mai merg o bună bucată până să ajung la un sens giratoriu și să pot întoarce.
Am ajuns în sfârșit la destinație, pentru cine nu știe și e interesat, se află chiar înainte de Mall-ul și reprezentanța Toyota, pe Calea Lugojului. Debandadă totală acolo, cred că ar fi putut fura oricine orice. Plin de colete împrăștiate peste tot și mai mulți oameni care veniseră să le ridice personal, deci nu eram singura nerăbdătoare, ceea ce m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Tipul mi le-a adus până la mașină, măcar atât, deși bătea un vânt năprasnic și mai că-mi venea să-l rog să-mi dea și mie unul să-l car, ca să nu mă zboare…
De acolo m-am dus direct la vulcanizare. Aceeași cu vechea mea prietenă Makita. Tipul de acolo, același ca prima dată, mi-a schimbat roata de rezervă, iar când a ajuns la cauciucul din spate, la care abia atunci m-am uitat și eu mai bine și din care lipseau deja fâșii întregi, se vedea direct pânza, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat la mine, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat iar la mine și a zis doar atât:
– Bombă!
Nu știu ce-a vrut să zică și nici măcar dacă s-a referit la mine sau la cauciuc?! Nu știu de ce-am simțit nevoia să-i explic că am fost la munte, de-asta a ajuns în halul ăsta. Atât i-a trebuit, să-i dau apă la moară:
– Ți-a trebuit să mergi la munte… bla bla bla.
Mă simțeam ca un nenorocit care ajunge la urgențe în noaptea de revelion, cu criză de fiere și căruia îi ține medicul morală „ți-a trebuit să bagi în tine și piftii, și ouă umplute, și cârnați etc. etc. etc. Acum taci și rabdă!” În dulcele stil românesc: în loc să zici mersi în gând că mai sunt inconștienți care îți asigură pâinea, le ții lecții.
În fine, totul e bine când se termină cu bine, sunt din nou motanul încălțat, gata de pornit la drum, iar weekendul acasă nu s-a dovedit prea rău până la urmă. Mi-a oferit răgazul să mai gătesc (pește cu rozmarin și vin la cuptor și un sos de rubarbă cu mandarine), să savurez noul spectacol al lui Răvan Mazilu de la Teatrul German de Stat, Cartea junglei, pe care îl recomand cu căldură tuturor copiilor de orice vârstă (bravo, Teo, și mulțumesc pentru bilete), să mai ies cu prietenii, la bowling și la Homemade, pe care îl recomand tot cu căldură, și să observ că într-un ghiveci, în care habar nu mai am ce floare am plantat, stă să încolțească ceva. Aștept cu nerăbdare să văd ce…

1112

 

 

În sfârșit, Șureanu!

De doi ani îmi doream să ajung, dar citisem că drumul e accesibil doar prin Sebeș. Sâmbăta trecută, dacă tot m-am dus acasă, era musai să dau o fugă și până acolo. Așa că direct după parastasul lui tata, cam târziu din păcate, am pornit. Singură, țină-mi Dumnezeu inconștiența…
Până la Barajul Oașa, drumul e impecabil. După, cam desfundat. Am înțeles că de fapt în perioada asta, după ce se topește zăpada de pe drum, e cel mai nasol. Nu era nici de lanțuri, fiindcă pe alocuri era noroi, dar în cea mai mare parte gheață.
Într-o rampă, obligată fiind să las o mașină care cobora să treacă, m-am tras cât am putut pe dreapta, dar apoi n-am mai putut porni, derapa. Am lăsat mașina să alunece singură la vale, noroc că așa mergea, și am încercat să urc iar cu viteză mai mare. Nici așa n-am reușit, pe coama dealului patinaj free style. De data asta, nu mi-a mai ieșit schema la coborâre și m-am trezit de-a curmezișul drumului, cu fundul mașinii înfipt în troienele de zăpadă de pe margine. În spatele meu venea deja o mașină, cu salvatorii mei. Roxana, Mihai și Florin. Ultimul, „dacă el nu poate, nu poate nimeni” – m-a asigurat Roxana, a reușit să-mi întoarcă mașina și să și urce cu ea dealul. Iar eu am mers în mașină cu ceilalți, până la un punct, unde am parcat-o pe a mea și am continuat toți patru cu a lor.
Deși ne-a rămas puțin timp pe pârtie, instalațiile funcționează doar până la 16.30, a meritat tot efortul. Confirmarea, de altfel, e faptul că și Klaus Iohannis a ales în weekendul trecut să schieze tot la Șureanu, n-are gusturi rele… Doar că el, din câte povestea Mihai, schia doar pe pârtia neagră, deci n-am avut norocul să-l văd pe viu, ocupată fiind să dau cu mine de alte pârtii mai ușoare…
Iar pentru că la mine peripețiile se țin lanț, duminică, pe drumul de întoarcere în Timișoara, de data asta și cu soră-mea, la intrare în Dumbrăvița, am făcut iar pană. La aceeași roată. Tot brusc. Din fericire, am avut unde să tragem pe dreapta și eram în apropiere de un semafor, așa că din nou s-a oferit un tip să ne ajute, pentru că erau atât de bine strânse șuruburile de data trecută, încât nici una dintre noi nu a reușit să urnească vreunul. Și s-a mai pus și ploaia, fix atunci. Imensa mea frustrare este că de data asta am schimbat rolurile cu soră-mea, eu îmi făceam de lucru prin portbagaj când a plecat tipul și n-am fost pe fază să-i mulțumesc și să-l întreb dacă-l cheamă Alex ! Pentru mine, Alex rămâne !
Mulțumesc Roxana, Florin, Mihai și… Alex pentru ajutor și un alt weekend de poveste. În Șureanu o să mă întorc negreșit!