puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Cum au trecut sărbătorile… 8 Ianuarie 2012

Filed under: Ce-am mai văzut/ascultat,Oameni,Pe unde-am mai umblat — Daria B. @ 22:07

Crăciunul a trecut înainte să găsesc decoraţiile pentru brad din pâslă roşie. Cu siguranţă o să le găsesc de Paşti. Dar nici n-am mai împodobit brad natural de câţiva ani, că m-am făcut eco, iar cel artificial, acelaşi de când eram noi mici, nu merită cine ştie ce decoraţii. A trecut fără să termin nici măcar o felicitare de Crăciun, cusută de mine, aşa cum făceam în alţi ani, deşi mi-am scos toate ustensilele şi intenţia a existat. Şi am mai avut o intenţie fără rezultat: să fac decoraţiuni din paie, tot pentru brad. Am reuşit să încropesc doar două, jalnice, o steluţă şi o inimioară, pe care numai eu le-aş putea deosebi între ele, deci nici măcar pentru bradul artificial n-ar fi bune. A trecut fără să mă reapuc de croşetat, aşa cum îmi propusesem. A trecut fără să mă colinde toţi colindătorii pentru care m-am pregătit, ca-n fiecare an, deşi mi-am promis că nu mă mai strofoc de data asta cu prăjitureli şi curăţenii şi alte cele. Iar în ce priveşte dorinţele din articolul anterior, ştiu sigur că n-am răcit până acum şi că a nins în prima zi de Crăciun şi chiar a trebuit să mătur zăpada, până la al treilea vecin de la noi, fiindcă erau plecaţi de acasă. Ba chiar s-au oferit nişte copii plecaţi la colindat să mă aştepte până termin de măturat, numai să-i primesc…

Bine măcar că între Crăciun şi anul nou am reuşit să mă ţin de plan şi am ajuns la Târgu Mureş, unde prietena mea Cristina m-a plimbat şi m-a răsfăţat. Am vizitat Palatul Culturii şi mi-a rămas imprimat pe retină un portret de femeie de-al lui Tonitza. Într-o seară am fost la un film, care a rulat numai pentru noi două, parcă am fi avut cinematograf privat. Am (re)întâlnit prieteni mai vechi şi mai puţin vechi. Şi m-am jucat cu Ştefan şi m-a lăsat să-l şi pup la sfârşit. Cine se mai poate mândri cu aşa performanţă, ia să aud? Şi mi-am cumpărat culori şi pensule, cică să mă reapuc de mâzgălit, dar încă nu m-am apucat. Deci mi-am dovedit încă o dată că n-am strop de ambiţie în mine.

Iar de anul nou a fost mai bine decât aş fi sperat. La miezul nopţii la biserică, iar apoi între prieteni, intim, familiar şi cald. La propriu cald, de la un splendid şemineu. Cu lumină difuză de lumânări, colinde şi cântece la chitară, concert la pian numai pentru urechile noastre boiereşti aş putea spune, căci asta-i desfătare de-a dreptul. Cu şampanie şi bunătăţi şi glume şi rummy şi eu câştigătoare cu 1015 puncte. Deci se pare că am început anul cu noroc. Nu doar la rummy, ci şi la premii. Şi am mai început cumva anul. Botezată de trei ori! O dată la Mureş şi de două ori acasă. Mai bine de trei ori decât niciodată…

La mulţi ani şi un an nou fericit tuturor! 

 

Anunțuri
 

De aniversare 5 Noiembrie 2011

Filed under: Amintiri,Oameni — Daria B. @ 23:50

Azi e ziua lu’ soră-mea şi fiindcă e departe şi nu-i pot face nici un cadou concret, m-am gândit la unul virtual (deocamdată). Pentru cine nu ştie cum e să ai o soră mai mare născută în zodia preşedintelui, o să încerc să prezint în linii mari. Deşi nu cred că vă mai salvează ceva, dacă vă aflaţi într-o situaţie similară…

În copilărie, lucrurile stăteau cam aşa: io eram cobaiul pe care trebuiau testate chestii necunoscute. „Pune mâna acolo să vezi… Gustă asta… Stai aşa, ţine asta aşa, fă aşa, du-te acolo, treci încoace…” Şi cum eu am fost multă vreme docilitatea întruchipată, soră-mea scăpa intactă.

(Nu acelaşi lucru se întâmpla când ea trebuia să aibă grijă de mine, că eram mai mică şi pierdută în timp şi spaţiu pe deasupra, şi mai aveam şi hobby-ul să mă rătăcesc, iar ea era luată la bani mărunţi când nu se achita bine de îndatoririle de bodyguard neplătit.)

Mai târziu, când nu mai eram aşa mică şi neajutorată, tot cobai am rămas. Că soră-mea făcea arte marţiale şi când rămânea fără ţigle de spart, trebuia să se folosească de ce găsea prin preajmă. Nu ştiu (şi cred că nici nu vreau să ştiu) cum e în alte familii cu două surori, dar noi ne băteam ca două fiare sălbatice, spre disperarea părinţilor. „Ce-aveţi iar de-mpărţit?” era o expresie pe care o auzeam foarte frecvent şi n-o înţelegeam niciodată. Nu ştiu soră-mea?! Nu-mi aduc aminte să fi avut ceva de-mpărţit, dar ea ori se plictisea, ori avea nevoie de o ţiglă şi io trebuia să-mi apăr orgoliul, care era de pe-atunci cât China, chit că io eram cât Vaticanul. Doar la mărime, că la sfinţenie…

Tră’ să recunosc că mă şi iubea nespus, ca orice scorpioană pasională (pardon de pleonasm) ce se găsea. Şi nu rata nici o ocazie să mi-o dovedească, pupându-mă de sute de ori, pe unde nimerea, deşi nu suportam asta, şi ciupindu-mă şi trăgându-mă de fălcuţe şi zgâlţâindu-mă şi lugu-lugu şi gigia-gigia şi sorellina picolina şi alea alea. Fiindcă ea avea trăsături diferite, avea grijă să mă facă să mă simt… unică. Ea, cu părul creţ, îmi spunea că am părul lins de vacă. Ea, cu ochi mici şi migdalaţi, îmi spunea că am ochi bulbucaţi de broască. Ea, cu tenul curat, îmi pipăia toate aluniţele vizibile şi invizibile, se minuna, mă întreba „te doare dacă fac aşa? dar dacă…?”. Ba odată chiar a făcut mari ochii ei mici şi mi-a declarat cu chipul scăldat de bucurie şi cu gropiţele ei imense: „tu într-o zi o să faci cancer de piele, hihihi!” Cel mai frumos cred că era totuşi când – tot din dragoste, cum altfel? – se îngrijora dacă mai respir sau nu şi, când îmi era somnul mai dulce, îmi ridica brusc o pleoapă şi mă-ntreba cu vocea ei pisicoasă „Dăriuţa, dormi?”

În concluzie, Alinuş dragă, la mulţi ani, te iubesc (ştiu că nu-mi citeşti blogul) cât China, din tot Vaticanul, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai făcut şi mi-ai dat, mai ales pentru incisivul central superior pe care mi l-ai ciobit cândva când mi-ai dat un cap în gură…

 

Tinereţea nu are vârstă 5 Octombrie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 21:53

S-au întâmplat prea multe lucruri în ultimele săptămâni ca să nu scriu despre ele, aşa că intenţionez să fac o mică retrospectivă, un fel de jurnal.
Vineri, 30 septembrie 2011 – Drum lung cu trenul, înapoi acasă. Sunt recidivistă se pare, sau poate Căile Ferate Române sunt doar o veche iubire la care mă tot întorc. Am întâlnit în tren o bătrânică adorabilă, cum cred câteodată că numai mie îmi e dat să întâlnesc. M-am simţit întotdeauna norocoasă în privinţa oamenilor pe care i-am întâlnit. La început s-a uitat insistent la mine, mi-a destăinuit mai târziu că i se părea că semăn foarte bine cu nu mai ştiu ce jurnalistă. Am asigurat-o că e pur întâmplătoare asemănarea, altfel flatantă. M-a complimentat iar, de fapt m-a uns la suflet chiar când mi-a spus că se vede că sunt din Blaj, că oamenii de aici sunt altfel, cumva anume. Ea s-a născut la Băişoara, lângă Cluj, dar parcă tot Blajul rămâne oraşul ei preferat, căci aici a făcut şcoala. În aceeaşi clădire ca mine, doar că pe atunci era Şcoala de fete, condusă de călugăriţe. Mi-a povestit cum se făcea şcoală pe vremea aia, ce profesori avea. Am întrebat-o dacă-i spune ceva numele Olivia B., mătuşa mea. Mi-a zis că-i sună cunoscut, dar că era mai mică decât ea, în altă generaţie. Mi s-a părut ciudat, mătuşa mea are 75 de ani şi nu i-aş fi dat nici ei mai mult. Era plină de viaţă, vioaie, arăta bine, avea o memorie brici. Era însoţită de o doamnă mai tânără, căreia îi povestea de alţi bătrâni pe care-i vizita la spital sau acasă şi-i ajuta. De prin 52 parcă s-a mutat la Bucureşti după soţ, dar tot regreta Ardealul. A rămas văduvă la 24 de ani, soţul ei fiind militar. S-a recăsătorit, a avut un băiat, a divorţat. În urmă cu un an şi o lună îşi îngropase şi băiatul. Cancer. I-au descoperit patru tumori pe creier. De la o simplă aluniţă, mi-a spus uitându-se într-un anume fel la aluniţa mea de pe obraz. Au podidit-o lacrimile când mi-a arătat poze cu băiatul ei. Şi totuşi câtă decenţă, câtă bucurie de a trăi, de a-i ajuta pe alţii, câtă tinereţe pe un chip căruia nu i-aş fi dat niciodată 85 de ani. A fost în generaţie cu Teodora Lucaciu şi a lucrat la Academia de Muzică zeci de ani, nu mai reţin câţi. Regizorul Nicolae Corjos a întrebat-o odată când avea să se întoarcă la Blaj şi i-a răspuns că se întoarce atunci când o să-l regăsească aşa cum l-a lăsat. De l-ar regăsi cândva aşa…
Mulţumesc, distinsă doamnă M., pentru o călătorie în Blajul de altădată (în drum spre Blajul de azi), cum din păcate numai în vederi îl mai pot vedea!

Vedere cu Blajul de altădată...

 

Duhul editurii 8 Septembrie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 0:08

Întotdeauna m-am întrebat cam cum s-ar putea explica bunul-simţ cât mai succint. Chiar dacă probabil o să mă întreb până la sfârşitul vieţii acelaşi lucru, răspunsul la care m-am oprit deocamdată este că bunul-simţ înseamnă discreţie activă. Adică să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi faci treaba şi să ajuţi când ţi se cere ajutorul şi-l poţi da, fără să împiedici sau să deranjezi pe altcineva, fără să ieşi în evidenţă, fără să fii ţipător sau strident.

Acum câţiva ani, când încă eram angajată redactor la o editură din Bucureşti (nu dau numele nu pentru c-ar fi cunoscută sau n-aş vrea să se afle, ci pentru că chiar nu merită nici să-i rostesc numele), am avut bucuria să-l am coleg – de altfel singurul bărbat din redacţie pe vremea aceea – pe domnul Emil Paraschivoiu, care cel puţin pentru mine era întruchiparea bunului-simţ.

Nu-l simţeai. De multe ori, nici nu ştiai că e în editură. Numai piele şi os, cu părul până la umeri, poate ca să-i amintească de tinereţea lui boemă. Nu-l auzeai când păşea. Intra discret, saluta discret, ieşea discret. Nu l-am văzut niciodată venind la editură cu nervii de acasă şi trântind cărţile de birou, cum făceau unii. Deşi şi el lucra şi acasă. Nu l-am auzit comentând şi plângându-se ca noi ceilalţi, deşi şi lui îi întârzia salariul, deşi nici lui nu i se plătiseră de ani de zile traducerile făcute pentru aceeaşi editură, pe lângă programul normal de lucru.

Şi totuşi era limpede că nu era agreat. Chiar dacă şi el iubea şi adopta pisici vagabonde, ca madame redactor-şef. Nu pot să-mi explic de ce. Doar pentru că nu suporta aerul condiţionat? Nici eu nu prea suportam aerul condiţionat. Cu siguranţă simţea sau chiar ştia ce credeau alţii despre el şi de cele mai multe ori îşi lua frumos obiectul muncii şi se ducea la bucătăria de la subsol, unde putea să lucreze în linişte, fără să deranjeze pe nimeni, şi unde putea să fumeze în voie. Fuma mult. Parcă din asta îşi trăgea el seva vieţii, căci nu l-am văzut mâncând niciodată nimic.

Dacă îl găseam acolo la ora prânzului, când coboram şi eu tot la bucătăria de la subsol, se simţea imediat, se ridica şi ieşea, ca să mă lase să mănânc în linişte. Deşi îl rugam să rămână, îi spuneam că nu mă deranjează, nu m-ar fi deranjat nici să-i înghit tot fumul, spre deosebire de al altora. Mi-ar fi plăcut să-mi povestească din vremurile trăite de el. Ar fi avut ce povesti! Am interacţionat însă foarte puţin din păcate şi n-am apucat să-i cunosc viaţa decât din auzite şi din citite. Dacă-i puneai o întrebare, te ajuta cu plăcere, dar rareori vorbea despre el.

Îmi amintesc acum o întâmplare poate neînsemnată. Câteodată iarna îmi mai puneam caserola cu mâncare afară, pe pervaz. Într-o zi, a bătut-o vântul, dar nu a căzut de tot, ci a rămas agăţată undeva mai jos pe acoperiş, birourile noastre fiind la mansardă. Nu se putea ajunge la ea de la etajul inferior. Domnul Paraschivoiu a sărit în ajutorul meu, fără să-i cer asta. Mai întâi a încercat să ajungă la ea cu o carte, dar era prea departe, apoi cu o coadă de mop. I-am spus că nu-i nici o pierdere, că poate rămâne foarte bine acolo până când o bate vântul de tot. Dar el se încăpăţâna să încerce în continuare, deşi ieşise deja cu tot trunchiul pe geam şi se mai sprijinea pe un singur picior. Stăteam lângă el, cu o mână pe spatele lui, să-l prind în caz de ceva, cu inima cât un purice şi îl rugam în zadar s-o lase baltă, că nu merita efortul. Nu s-a lăsat până când nu a reuşit. Sigur că pentru anumite personaje din redacţie asta a fost prilej de băşcălie. Dar pentru mine a fost eroul meu! Salvatorul prânzului meu!

Am plecat de la editură în aceeaşi zi. El într-o pensie forţată, eu într-o concediere cerută. Ne-am ratat prin clădire şi n-am apucat să ne luăm rămas-bun, deşi îmi doream tare mult să-i spun câteva cuvinte. În ziua aia, am ieşit cu câteva prietene – şi ele foste angajate ale editurii respective – la un pahar, ca să sărbătorim eliberarea mea. Am vrut să fac rost de numărul lui de telefon şi să-l invit şi pe el, dar mi-a fost ruşine să nu fiu penibilă. Sau să nu-l fac pe el să se simtă penibil. Nu ştiu dacă ar fi venit sau nu. Îmi place să cred că ar fi venit şi-mi place uneori să-mi imaginez întâlnirea asta, care nu s-a întâmplat şi nici n-o să se mai întâmple niciodată.

Am aflat abia astăzi că a murit încă din luna martie a acestui an. Pe 4 noiembrie anul acesta ar fi împlinit 65 de ani, era mai tânăr decât tatăl meu. I-am ţinut minte încă de atunci data naşterii, pentru că sora mea e născută în aceeaşi lună, la o zi diferenţă. Cu siguranţă ştiau şi alte persoane din editură, doar se strângeau bani când era ziua cuiva, iar el participa la asta. Însă de ziua lui, nimeni nu a făcut nimic. Nu ştiu, poate că lui nici nu i-ar fi plăcut asta. Abia la sfârşitul programului, înainte să iasă din birou, când a trecut pe lângă mine şi a salutat discret ca de obicei, am apucat să-i spun în şoaptă „la mulţi ani”. Mi-a mulţumit din cap, zâmbind parcă uşor stânjenit. Îmi pare aşa de rău că nu am zis cu voce tare, să se audă în tot biroul: LA MULŢI ANI, DOMNULE PARASCHIVOIU, LA MULŢI ANI!

Îmi pare aşa de rău…

Sursa imaginii: http://www.google.ro/

 

Frumoşii nebuni ai marilor bloguri 11 Iulie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 18:54

Cu capul în bloguri...

În orice domeniu, există oameni care fac un lucru fără să aştepte mari rezultate sau care nu au curajul, sau voinţa, sau disponibilitatea să încerce să facă mai mult, şi există alţii care vor să schimbe ceva şi îşi fixează ţeluri, mai mult sau mai puţin înalte, şi fac tot posibilul să le atingă. Dacă mai fac asta şi din plăcere, rupându-şi din timpul şi aşa prea scurt, fără să aibă vreo răsplată imediată, atunci au cu atât mai mult admiraţia mea.

Astfel de oameni există, cum era de aşteptat, şi în blogosferă. Şi ce s-au gândit ei că tot a venit în sfârşit vara? Să pună de două tabere de blogging, în două locuri, unul mai frumos decât celălalt: în inima Ardealului, la Ibăneşti, în Judeţul Mureş, un loc ideal pentru o săptămână de vacanţă, şi pe plaja din Vama Veche, un loc tot ideal nu doar pentru găsit pereche, aşa cum îşi are deja reputaţia, ci şi pentru câte un festival de succes, în buna şi vechea tradiţie a Vămii.

Ce ne promit organizatorii? Păi, pentru început, blogging şi pace, asta în loc de peace and love. Că dragostea vine de la sine. Dragostea de blogging şi dragostea de pace, normal. Şi cum nu se poate blogging fără Internet, participanţii vor avea acces gratuit pe toată perioada taberelor. Români, aţi citit bine: GRATUIT, free, la liber, pe nimic, fără bani, pe degeaba sau cum mai vreţi să-i spuneţi. Apoi, se subînţelege, cunoaşterea unor bloggeri de maaare talent, a unor locuri foarte pitoreşti şi, inclusă la pachet, distracţia. Şi cum nu se poate distracţie pe stomacul gol, o să fie în loc de fast-food, mâncare sănătoasă şi gustoasă la fast-ceaun. Şi pe deasupra o grămadă de evenimente şi surprize culturale, sportive, turistice, pe care sper să le descoperiţi singuri… Mie, cel puţin, programul celor două tabere, pe care am fost norocoasă să-l văd deja, mi-a trezit şi imaginaţia şi nostalgia.

Cum eu fac parte din prima categorie de oameni, mai degrabă pasivi, nu pot decât să plec capul, să le urez organizatorilor succes şi să sper că nebunia lor (o nebunie foarte cuminte, de altfel) va da roade şi în anii viitori. De fapt, e mai mult decât speranţă, am certitudinea că va fi aşa! Eu, dac-aş avea vacanţă, m-aş duce fără să stau pe gânduri în ambele tabere. Mai zic doar atât, într-un glas cu frumoşii nebuni ai marilor bloguri: bloggeri din toate zările, uniţi-vă!

 

Până la sfinţenie… 1 Mai 2011

Filed under: Amintiri,Oameni,Poezii de-ale mele — Daria B. @ 23:35

Se încheie o săptămână plină de emoţii pe care n-o voi uita prea curând probabil. Pe lângă sărbători, zile de naştere, revederi cu prieteni, nuntă regală, alte două evenimente de astăzi o încununează cum nu se putea mai frumos.

Imaginea mozaic a Papei Ioan Paul al II-lea, Koln, 2005

Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Tot în luna mai, în 1999, când a venit în vizită în România, am fost şi eu la Bucureşti alături de alţi pelerini. În primăvara lui 2005 mă înscrisesem voluntară la Întâlnirea Mondială a Tinerilor de la Köln şi speram să-l văd a doua oară. N-a fost să fie. A murit pe 2 aprilie în acel an. Am fost totuşi la întâlnire în acea vară, chiar dacă multă lume s-a retras în urma tristului eveniment. Nu ştiu dacă era doar senzaţia mea, dar deşi la întâlnire a participat evident noul papă, prezenţa lui Ioan Paul al II-lea se simţea parcă mai vie. Lucru care se vede de altfel şi din imensa poză mozaic, afişată peste tot, imagine realizată din mii de poze micuţe trimise de oameni din întreaga lume, printre care s-ar putea să fiu şi eu – un pixel din imaginea papei.

Beatificarea lui mi se pare un lucru atât de firesc încât aproape am senzaţia că nu mai era nevoie şi de această recunoaştere oficială. Lumea deja îl considera un sfânt. Sunt oameni – chiar şi oameni simpli pe lângă care trecem probabil zilnic, fără să ştim – care sunt sfinţi încă de pe pământ. Pentru care sfinţenia nu e o ţintă de atins la capătul unui drum anevoios, ci o normalitate de zi cu zi, un stil de a trăi lipsit de efort. Unii oamenii par născuţi pentru a fi sfinţi.

Al doilea eveniment a fost o surpriză totală. Unul din acele lucruri neînsemnate care reuşesc să-ţi aducă zâmbetul pe buze. Mai ales când par să se potrivească de minune contextului. La începutul lui martie, Cătălina îmi arunca o provocare: un concurs de haiku-uri după o fotografie, organizat lunar pe acest blog, la care vă invit şi pe voi să participaţi. Îmi plac foarte mult haiku-urile, chiar dacă sunt mai mult decât începătoare în domeniu, aşa că m-am aruncat şi eu în concurs cu capul înainte. Spre bucuria, dar mai ales spre mirarea mea, la concursul din luna aprilie, una din cele 3 poezii cu care am participat a fost evidenţiată. Iată fotografia impusă şi haiku-ul meu inspirat de ea:

aureolă –

până la sfinţenie

e drum lung şi greu

 

ne jucăm şi învăţăm 19 Aprilie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 18:28

Sursa imaginii: http://i.nuseek.com

Dragi părinţi de copii mici,

Am o veste bună pentru voi, pe care am aflat-o la rândul meu de la Virtualkid, căruia îi mulţumesc pentru informaţie. În ţara asta în care se taie în carne vie de la educaţie şi de la sănătate, şi din care unii abia aşteaptă să-şi ia zborul, mai sunt şi educatori care pun de la ei acolo unde alţii taie. Adina Tulbure, din Constanţa, este unul dintre ei. Gestul ei aproape că mă duce cu gândul la povestea Copilul cu inimă de aur, de Virgil Carianopol, în care un copil îşi rupea din propria inimă ca să le dea şi altora. Această învăţătoare, în cel mai profund sens al cuvântului, a rupt din timpul ei în ultimii cinci ani de zile pentru a pune bazele unei metode atractive şi moderne de învăţare, adresată atât şcolarilor, cât şi preşcolarilor. E vorba despre învăţarea prin joacă, ba mai mult, ca s-o facă şi mai atractivă pentru copiii noilor generaţii, are loc pe calculator, din ce în ce mai prezent în vieţile tuturor. Rezultatul ei, deşi virtual prin natura lui, aş zice că e cât se poate de palpabil şi deja dă roade; detalii pot fi văzute aici. Acum mai rămâne doar ca, într-o bună zi, fărâmele rupte din inima ei, ajunse la copii prin paginile virtuale ale acestor instrumente de învăţătură, să se întoarcă la ea, măcar sub forma unor mulţumiri.