Delfini

Delfini care se scaldă liberi în apele străvezii din jurul Capului Caliacra, locul cu cea mai curată apă din Marea Neagră, parcă te îmbie să cobori și să înoți împreună cu ei…

IMG_3306_1

Reclame

Fuga după Lole

Anul acesta de Crăciun, am aflat de păstrarea unui obicei numit Fuga Lolelor, de la o bună prietenă, la care am rămas peste noapte în Agnita. Tatăl ei mi l-a descris cu atâta patos, încât mi-am propus de atunci să ajung, cu orice preț, cu atât mai mult cu cât am aflat că anul acesta a fost reluat se pare, după o întrerupere de 11 ani. Obiceiul e atestat din 1689 și constă într-o paradă a reprezentanților tuturor meșteșugarilor, tăbăcari, cizmari, croitori, olari, dogari, în predarea lăzii de breaslă, urmate de fuga prin oraș cu biciul și cu gogoși. Ah, măcar la gogoși și la balul de după dac-aș fi ajuns…

Obiceiul a fost ținut în ultima duminică din ianuarie, adică fix când eu, moartă coaptă, în plină gripă, după 2 săptămâni de muncă pe plantație de la 6.30 la 22, a trebuit să mă întorc în Timișoara, de unde am fugit prima dată mai ceva ca o Lolă și unde mai aveam de golit complet și curățat apartamentul. Era ultimul weekend în care aș mai fi putut face asta, așa că am uitat cu totul de Lole…

Am aflat însă zilele trecute, de la alt prieten, că în sâmbăta asta se ține obiceiul în satul Cincu, așa că deși inițial nu voiam să mă întorc decât sâmbătă, mi-am grăbit iar plecarea, ca să ajung azi la Lole. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg… Blajul și eu suntem o sursă inepuizabilă de surprize. Cum am ajuns aseară târziu, după ce-am descărcat mașina și despachetat strictul necesar, eram prea frântă și să mă spăl, așa că m-am culcat direct.

Azi-dimineață, ciuciu apă în Blaj! Nu-i bai, dacă nu a fost anunțată pana, înseamnă că e ceva urgent și nu durează mult. Între timp, numai bine mă apuc să fac de mâncare ceva ce să pot lua cu mine la drum, mai ales că urmează să mai trec și pe la niște prieteni, nu mă pot duce cu mâinile goale. Abia la amiază, când termin și mă apuc să-mi fac repede bagajul, îmi dau seama că în afară de bateriile proprii, care mi-s încărcate de entuziasm, toate celelalte sunt complet descărcate: ambii acumulatori ai aparatului foto – când sfântu’ am făcut atâtea fotografii de i-am descărcat pe amândoi?! – , fără care m-aș duce practic degeaba, cei de la blitz, de ăștia recunosc că știam, ultima dată când l-am folosit, dădea rateuri, plus casca de bluetooth, ca să pot vorbi la telefon pe drum. Totul descărcat complet!

În timp ce-i pun la încărcat, tot sper să vină apa. Mă spăl așa mai spartan cu rezerve de apă de-ale mamei, dar parcă așa aș face un duș. Nu știu cum, dar întotdeauna în orașul ăsta e câte-o pană de ceva exact când ți-e lumea mai dragă. Când aveam o traducere extrem de importantă, cum a fost cea din acquis-ul comunitar, se lua netul sau curentul în Blaj exact când trebuia s-o predau, când găseam cu multă trudă te miri ce delicatese perisabile,  care trebuiau gătite repede, se lua gazul, iar acum când sunt mai grăbită și mai jegoasă, se ia apa! Gata, nu mai suport, nu mai am răbdare, mă hotărăsc să mă duc așa și evident că vine apa când să ies pe ușă. Mă răzgândesc și fac un duș cu apă ciocolatie, după care evident că nu mi se usucă părul, de năclăit ce e. Încălzesc apă rece, ca să mă clătesc pe cap în lighean și când dau să mi-l șterg, aud în spate zgomot de lighean în cădere. A alunecat de pe vasul de toaletă, unde l-am lăsat și a inundat baia. Mirobolant! Mă uit la ceas, trecut de 15, lolele durează până la 16-17, eu fac până la Cincu 2 ore, ce rost are să mai merg. Izbucnesc într-un râs isteric, cum numai eu pot la necaz, îmi suflec nădragii și dansez desculță, cu mopul prin baie, un tango argentinian Whatever Lola Wants.

Lolele pot să fugă unde vor până la anul, tot o să le prind eu cândva, fără să alerg după ele! Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, așa că poate mă pun să mă uit la filmul Aleargă, Lola, aleargă! Sunt curioasă ce-o să se ia acum la Blaj, netul sau curentul…

 

Cine n-are kitsch, să-și cumpere!

Mă întreb de multe ori de ce ar avea nevoie de promovare ceva ce se promovează deja prin ceea ce este. Și încă o face foarte bine de secole întregi. Nu sunt împotriva modernizării și tehnologiei, nu mă opun vântului schimbării, chiar dacă recunosc că sunt puțin rămasă în urmă, ci doar mă întreb. Numai pentru că suntem în epoca în care unii au impresia că ceva nu există, dacă nu este promovat? Sau dacă nu este prezentat prin vreun clip care să devină „viral” pe canalele de comunicare? Mă scoate din pepeni și doar clișeul ăsta, cutare film sau eveniment a devenit viral pe Internet, sau pe FB sau mai știu eu unde. Atenție, stimați agenți publicitari, departamente de marketing și comunicare, primării locale sau simpli cetățeni, și kitsch-ul este viral! Se ia și se dă…

Cam asta observ la tendința anumitor primării locale sau factori decizionali din administrația publică locală, care au preluat de peste ocean mania cu numele unei localități scris cu litere vizibile din cosmos, aruncate pe câte-un deal, deasupra orașului. Vă credeți cumva actori așa de importanți, încât vreți să vă aduceți Hollywood-ul acasă? Să nu uităm că Hollywood-ul este doar un cartier al celebrei metropole Los Angeles. Iar faptul că este probabil cea mai sclipitoare regiune, prin simplul fapt că deține un număr ridicat de vedete pe metru pătrat, care activează în bănoasa industrie americană a filmului, poate că justifică într-o oarecare măsură nevoia de a-l delimita cumva de restul orașului. De a-l scoate în evidență. Sau poate și de a cosmetiza puțin dealul cu pricina, altfel destul de arid.

Însă asta nu justifică sub nici o formă preluarea exemplului și la noi. Dacă nu mă înșel, a început cu Brașovul, mai există și la Râșnov, iar mai nou, spre marea mea dezamăgire, și la Blaj. Trec peste tragi-comicul stârnit de lipsa diacriticelor din toponimele albe, care tronează deasupra celor două localități brașovene, ceea ce le dă o rezonanță sovietică – BRASOV, RASNOV, mai că-ți vine să adaugi în listă și Kalashnikov și să te pui pe fredonat melodia Rasputin, dat cu pumnul în masă și băut o votcă de la mama Rusia. Dacă tot faceți un lucru, măcar faceți-l românește! Sau era prea ridicol să mai agățați câte-o căciuliță sau virgulă? Halal cultură, când la cel mai înalt nivel ne batem joc de limba română, omițând diacriticele. Cum să te mai iei de puștimea din ziua de azi, care comunică aproape exclusiv prin cf-uri, xoxo-uri și k-uri?

Cel mai dureros mi se pare că a ajuns virusul și la Blaj, orașul meu. Să înțeleg cumva că sunt luate în vizor toate localitățile care au un deal? Asta înseamnă că Timișoara va fi salvată? Ar fi un motiv pentru care să-mi placă orașul ăsta, care nu mi-a plăcut la început, tocmai pentru lipsa unui deal, a unui loc mai înalt, de unde să poți avea o perspectivă. Mare mi-a fost uimirea când m-am dus acasă de sărbători și am vrut să fac niște fotografii cu dealul lui Avram Iancu și colegiul unde am studiat, dar mi-au sărit în ochi literele de-o șchioapă. Apreciez gestul primăriei Blaj de a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavilor de Alzheimer și a eventualilor senili, amnezici sau bețivi, care poate când se vor trezi din vreun șanț, vor fi recunoscători pentru indicația prețioasă că se află la Blaj. Altfel nu văd cui i-ar putea folosi?

Patriotism local? Aveam oare nevoie să ne scriem cu markerul pe frunte că suntem la Blaj? Turiștii care ne vizitează, dacă nu știu unde și de ce au ajuns, înseamnă că au ajuns degeaba. Sau poate lui Avram Iancu simțeați nevoia să-i amintiți unde se află? Vă gândeați cumva că o fi uitat după atâta vreme asupra cărui oraș veghează, din vârful crucii? Cred că Blajul se recomanda deja prin secolele de istorie, prin școlile, bisericile, statuile, copacii, urmele pașilor, chiar invizibile, ale pașoptiștilor și oamenilor de cultură care l-au întemeiat și i-au adus faima. Nu cred că era nevoie de niște litere din plastic alb, azvârlite ca niște izmene, la picioarele lui Iancu, nici măcar dacă ar fi fost gratis, dar cred că au și costat mai mult decât aș vrea să știu. Fără să pomenim de iluminatul lor noaptea. Sunt multe investiții care s-au făcut la Blaj în ultima vreme, pe care le apreciez și le așteptam de mult, dar de asta chiar nu cred că aveam nevoie.

Iar cireașa de pe tort, care mi-a lăsat un gust și mai amar cu privire la discernământul celor care iau decizii din administrația locală a fost noua „mantie” a statuii Lupa Capitolina, simbol al latinității și implicit al Blajului. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, biata lupoaică a fost complet înghițită de un gigantic și hidos om de zăpadă, ca Iona de balenă. Poate că de Paști îl înlocuiți cu un iepure, ar fi mult mai interesant de văzut o lupoaică înghițită de-un iepure, cu Romulus și Remus cu tot. Cu alte cuvinte, simbolul a fost înlocuit cu antisimbolul. Cultura cu subcultura. Istoria cu comercialul. Nu vreau să știu ce arhitecți peisagiști, ce designeri, ce distinși consilieri au fost întrebați înainte de luarea acestor decizii. Sau dacă au avut și localnicii un cuvânt de spus. Mă gândesc cu groază ce mai urmează?! Poate lui Inochențiu din fața Catedralei îi puneți în loc de carte un Apple în brațe, iar statuilor de pe Câmpia Libertății, unite în horă, le mai puneți și câte-un iPhone în mâini, ca să fie mai bine conectate? Succes în luarea următoarelor decizii și multă inspirație!

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginilor, nu am considerat necesar să-mi uzez senzorul aparatului foto, așa că am tras câteva cadre cu telefonul.

Am cauciucuri, deci exist!

Ce poți să faci când ești consemnată la domiciliu, în principal din 2 motive: 1. lipsă cauciucuri; 2. zile de naștere. Deși cauciucurile le-ai comandat de lunea trecută și au ajuns în oraș de miercuri la prima oră, dar de atunci stau în depozitul Urgent Cargus, iar nimeni nu catadicsește să ți le livreze, din lipsă de curieri, deși le explici că tu ai nevoie de ele urgent! Așa că aștepți sâmbăta, ca să te duci să le ridici personal, în celălalt capăt al orașului, deși ești deja c-un picior în groapă. Mai precis, pe față ai roata de rezervă, iar pe spate un cauciuc care te poate lăsa în orice moment, fiind deja spartă pânza în interior. Prin urmare, mașina mergea ca o căruță pe un drum de țară. Cu masaj anticelulitic inclus. N-am mers cu mai multă grijă nici când am dat examenul auto. Cu maxim 50 km/h, spre disperarea celorlalți șoferi din trafic, deși la un moment dat am ieșit din oraș.
Am introdus adresa care mi-a fost transmisă telefonic, iar când Google Maps m-a anunțat că am ajuns la destinație, am tras pe dreapta, cam sceptică. Părea să fi ajuns la dracu-n praznic, nu la un depozit. Am întrebat prima persoană care mi-a ieșit în cale ce număr e acolo, mi-a răspuns că 27, dar că imediat lângă e 65, bine că măcar erau amândouă impare, altfel mai că eram tentată să cred că logica celui care a numerotat strada o bătea pe a celui care a numerotat departamentele din Franța, ceea ce n-ar fi prea greu, de altfel. Eu trebuia să ajung la 58-60, deci pe cealaltă parte a străzii. Am întrebat de Urgent Cargus și aceeași persoană mi-a recomandat să merg înspre aeroport, că pe-acolo a auzit că ar fi… Adică mult mai departe decât unde mă aflam. Noroc că am încercat să caut tot pe Google Maps și direct Urgent Cargus, care s-a dovedit a fi de fapt Urgent Curier și de care se pare că trecusem. A trebuit să mai merg o bună bucată până să ajung la un sens giratoriu și să pot întoarce.
Am ajuns în sfârșit la destinație, pentru cine nu știe și e interesat, se află chiar înainte de Mall-ul și reprezentanța Toyota, pe Calea Lugojului. Debandadă totală acolo, cred că ar fi putut fura oricine orice. Plin de colete împrăștiate peste tot și mai mulți oameni care veniseră să le ridice personal, deci nu eram singura nerăbdătoare, ceea ce m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Tipul mi le-a adus până la mașină, măcar atât, deși bătea un vânt năprasnic și mai că-mi venea să-l rog să-mi dea și mie unul să-l car, ca să nu mă zboare…
De acolo m-am dus direct la vulcanizare. Aceeași cu vechea mea prietenă Makita. Tipul de acolo, același ca prima dată, mi-a schimbat roata de rezervă, iar când a ajuns la cauciucul din spate, la care abia atunci m-am uitat și eu mai bine și din care lipseau deja fâșii întregi, se vedea direct pânza, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat la mine, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat iar la mine și a zis doar atât:
– Bombă!
Nu știu ce-a vrut să zică și nici măcar dacă s-a referit la mine sau la cauciuc?! Nu știu de ce-am simțit nevoia să-i explic că am fost la munte, de-asta a ajuns în halul ăsta. Atât i-a trebuit, să-i dau apă la moară:
– Ți-a trebuit să mergi la munte… bla bla bla.
Mă simțeam ca un nenorocit care ajunge la urgențe în noaptea de revelion, cu criză de fiere și căruia îi ține medicul morală „ți-a trebuit să bagi în tine și piftii, și ouă umplute, și cârnați etc. etc. etc. Acum taci și rabdă!” În dulcele stil românesc: în loc să zici mersi în gând că mai sunt inconștienți care îți asigură pâinea, le ții lecții.
În fine, totul e bine când se termină cu bine, sunt din nou motanul încălțat, gata de pornit la drum, iar weekendul acasă nu s-a dovedit prea rău până la urmă. Mi-a oferit răgazul să mai gătesc (pește cu rozmarin și vin la cuptor și un sos de rubarbă cu mandarine), să savurez noul spectacol al lui Răvan Mazilu de la Teatrul German de Stat, Cartea junglei, pe care îl recomand cu căldură tuturor copiilor de orice vârstă (bravo, Teo, și mulțumesc pentru bilete), să mai ies cu prietenii, la bowling și la Homemade, pe care îl recomand tot cu căldură, și să observ că într-un ghiveci, în care habar nu mai am ce floare am plantat, stă să încolțească ceva. Aștept cu nerăbdare să văd ce…

1112

 

 

Cum au trecut sărbătorile…

Crăciunul a trecut înainte să găsesc decoraţiile pentru brad din pâslă roşie. Cu siguranţă o să le găsesc de Paşti. Dar nici n-am mai împodobit brad natural de câţiva ani, că m-am făcut eco, iar cel artificial, acelaşi de când eram noi mici, nu merită cine ştie ce decoraţii. A trecut fără să termin nici măcar o felicitare de Crăciun, cusută de mine, aşa cum făceam în alţi ani, deşi mi-am scos toate ustensilele şi intenţia a existat. Şi am mai avut o intenţie fără rezultat: să fac decoraţiuni din paie, tot pentru brad. Am reuşit să încropesc doar două, jalnice, o steluţă şi o inimioară, pe care numai eu le-aş putea deosebi între ele, deci nici măcar pentru bradul artificial n-ar fi bune. A trecut fără să mă reapuc de croşetat, aşa cum îmi propusesem. A trecut fără să mă colinde toţi colindătorii pentru care m-am pregătit, ca-n fiecare an, deşi mi-am promis că nu mă mai strofoc de data asta cu prăjitureli şi curăţenii şi alte cele. Iar în ce priveşte dorinţele din articolul anterior, ştiu sigur că n-am răcit până acum şi că a nins în prima zi de Crăciun şi chiar a trebuit să mătur zăpada, până la al treilea vecin de la noi, fiindcă erau plecaţi de acasă. Ba chiar s-au oferit nişte copii plecaţi la colindat să mă aştepte până termin de măturat, numai să-i primesc…

Bine măcar că între Crăciun şi anul nou am reuşit să mă ţin de plan şi am ajuns la Târgu Mureş, unde prietena mea Cristina m-a plimbat şi m-a răsfăţat. Am vizitat Palatul Culturii şi mi-a rămas imprimat pe retină un portret de femeie de-al lui Tonitza. Într-o seară am fost la un film, care a rulat numai pentru noi două, parcă am fi avut cinematograf privat. Am (re)întâlnit prieteni mai vechi şi mai puţin vechi. Şi m-am jucat cu Ştefan şi m-a lăsat să-l şi pup la sfârşit. Cine se mai poate mândri cu aşa performanţă, ia să aud? Şi mi-am cumpărat culori şi pensule, cică să mă reapuc de mâzgălit, dar încă nu m-am apucat. Deci mi-am dovedit încă o dată că n-am strop de ambiţie în mine.

Iar de anul nou a fost mai bine decât aş fi sperat. La miezul nopţii la biserică, iar apoi între prieteni, intim, familiar şi cald. La propriu cald, de la un splendid şemineu. Cu lumină difuză de lumânări, colinde şi cântece la chitară, concert la pian numai pentru urechile noastre boiereşti aş putea spune, căci asta-i desfătare de-a dreptul. Cu şampanie şi bunătăţi şi glume şi rummy şi eu câştigătoare cu 1015 puncte. Deci se pare că am început anul cu noroc. Nu doar la rummy, ci şi la premii. Şi am mai început cumva anul. Botezată de trei ori! O dată la Mureş şi de două ori acasă. Mai bine de trei ori decât niciodată…

La mulţi ani şi un an nou fericit tuturor! 

 

Remembering

Iată în sfârşit un contrabas care îi face serioasă concurenţă violoncelului, care este unul din instrumentele mele preferate, alături de saxofon şi de pian, ştiu că am mai spus asta, mă repet, n-am ce face.

Pentru că îmi place la nebunie melodia asta şi pentru că am aflat recent de acest trio superb – mulţumesc încă o dată Adi că mi i-ai scos şi mie la lumină – nu pot să ţin doar pentru mine bucuria. Pentru cei interesaţi, se pare că Avishai Cohen va veni la Festivalul de la Gărâna în anul acesta, care are loc în 21-24 iulie.

Dedic melodia Arcadiei şi tuturor celor care-şi mai sărbătoresc ziua de naştere azi (mai cunosc cel puţin încă o persoană), de Ziua Regelui…


Stand by me

Aseară am primit un mail de la o prietenă, cu videoclipul de mai jos. Este o interpretare total ieşită din comun, şi cu atât mai demnă de admiraţie, a celebrului hit Stand By Me, de către oameni simpli, din toate colţurile lumii, fără să se cunoască între ei, unii dintre ei fără să fi studiat vreodată muzica. Fiecare aşa cum l-a înzestrat Dumnezeu. Şi se vede clar că i-a înzestrat pe toţi… Înregistrările lor au fost apoi mixate într-un studio de profesionişti, iar rezultatul este incredibil.

 

Cam aşa cumva văd eu şi blogăreala asta: un fel de pânză mare şi albă, pe care vin oameni care nu se cunosc în viaţa reală, dar fiecare îşi lasă pe ea o palmă înmuiată într-o culoare diferită. Culoarea specifică a fiecăruia dintre noi. Mi se pare c-am primit la ţanc acest videoclip, pentru că astăzi se împlinesc 5 luni de când a făcut ochi acest pui de blog. La vârsta asta, un pui de om a învăţat deja să-şi ţină singur capul sus, poate chiar să stea în fund. Puiul meu de blog nu ştiu dacă poate face singur ceva, ştiu doar că i-ar fi cam greu – dacă nu chiar imposibil – să trăiască fără voi, cei care treceţi pe-aici şi mai lăsaţi o palmă pe pânză, într-un fel sau altul. Ăsta e un motiv suficient pentru care n-am dat ascultare impulsului (care mi-a dat târcoale de mai multe ori, recunosc) de a-l şterge, pentru că nu pot distruge ceva ce nu-mi aparţine doar mie. Faptul că aţi trecut şi voi pe aici şi aţi rupt din timpul vostru să citiţi una-alta, ba chiar să lăsaţi câte-un comentariu, face ca eu să nu mai am drepturi depline asupra lui. Am petrecut 5 luni împreună cu voi, aşa că vă mulţumesc, să fiţi sănătoşi şi, doar dacă vă face plăcere, stand by me!

 

 

 

 

A iubi e primăvară

Înc-odată, iar şi iară

A iubi e primăvară.

(Lucian Blaga)

 

Acesta a fost mottoul concertului de primăvară de la care tocmai m-am întors. Au interpretat Grupul instrumental Crescendo, Grupul vocal ABeDe – elevi pregătiţi de domnul profesor Adrian Solomon, şi trei mici pianişti (din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a), pregătiţi de doamna profesoară Gloria Bancu. Dacă de orchestra Colegiului Naţional „Inochenţie Micu Clain” am mai avut şi alte prilejuri să mă bucur, cei trei pianişti au fost o premieră şi o surpriză totală pentru mine. Mă opresc doar asupra celui mai mic, un băieţel de clasa a II-a, care abia se vedea pe taburet, mai ales că eu mă aflam chiar în ultimul rând, dar care a interpretat Knecht Ruprecht de R. Schumann cu o seriozitate şi o siguranţă de om mare. Bravo, Cristian Vintilă! Felicitări tuturor interpreţilor şi profesorilor care i-au pregătit. Ştiu „din culise” că doamna Gloria Bancu avea emoţii mai mari decât elevii ei, încă de azi-dimineaţă.

 

Nu am din păcate o înregistrare din seara asta, dar vă invit să ascultaţi Knecht Ruprecht interpretată tot de un băieţel. Dedic melodia mai ales Teodorei, maestră absolută în interpretarea la pian a cântecului Ceata lui Piţigoi, şi aşteptăm să o vedem/ascultăm şi pe blog alături de pianina ei.

 

Viaţa la ţară…

După ce vineri în cursul dimineţii a picat Internetul până după-amiaza, când a revenit, pentru întregirea episodului „viaţa la ţară”, s-a luat şi curentul de vreo câteva ori… o imensă bucurie pentru cei a căror muncă depinde într-o destul de mare măsură de aceste utilităţi.

 

Sâmbătă nici vorbă să recuperez ziua de vineri. Distracţia a continuat: pene alternative de curent şi de Internet. Se anunţa aşadar un weekend cu iz comunist. Şi cu izul aferent de petrol lampant, cu care nu mai eram deloc obişnuită. Ce bine că mai avem lampa cu petrol, ca nişte oameni pur şi simplu prevăzători, nu nostalgici.

 

În condiţiile astea, nu-ţi rămâne decât să faci ce poţi, nu ce vrei sau ce trebuie. Curăţenii, mâncăruri la care mi-am adus şi eu puţin aportul cu două checuri mozaic şi o ciocolată de casă: o parte alb-negru cu nucă, una doar neagră (maro de fapt) cu vişine din vişinată (pentru doritori, cele două reţete se găsesc în comentarii).

Musafiri şi ieri, şi azi, cadouri şi cumpărate, şi primite. Vreau nu vreau, cartea primită mă va obliga să-mi mai încerc mâna în ale gastronomiei, că prea bine arată reţetele alea…

În privinţa primulei, sper doar să aibă o viaţă mai lungă decât suratele ei, că-i tare frumuşică!

Iar ca final de weekend, am văzut un miniserial britanic, de 4 episoade, pe care-l recomand cu căldură. Fără nici o legătură cu serialul american cu acelaşi titlu.

De mâine gata distracţia şi sper că gata şi cu penele. Doamne fereşte să mă lovească o pană de inspiraţie acum, după cele de curent şi Internet…