puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

În ring lăptiera şi letiera 15 Ianuarie 2011

Filed under: Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 0:18

Ceainic, zaharniţă şi lăptieră

 

A trecut şi Boboteaza, să reluăm şi noi „boboteaza” cuvintelor. Îmi propunea acum ceva vreme Teodora altă dilemă lingvistică din seria cuvintelor rămase nebotezate. Cum se cheamă recipientul în care se pune laptele, frate bun cu zaharniţa şi ceainicul, de obicei nelipsit dintr-un set complet de ceai sau de cafea? Mai pe româneşte pitcher! Cel puţin aşa văd că apare mai nou pe site-urile româneşti de promovare a acestor seturi. Ba într-un loc am găsit chiar letieră şi sucrieră! Ete fâs, vorba unui amic. Ce, noi bem lait sau lapte? Şi îndulcim (doar în teorie, că-n practică ştim că nu-i sănătos) ceaiul şi cafeaua cu sucre sau cu zahăr? Scoasă în ring alături de rivala letieră, la o luptă dreaptă, nu văd de ce lăptiera nu ar avea toate şansele să câştige.

Aşadar, în toarte să ne luptăm sau la trântă să ne luăm? o întrebă lăptiera pe letieră scoţând ciocu-nainte. Voi ce ziceţi? Pot face pe arbitra şi să ridic sus toarta lăptierei?

 

Mă cheamă linge-oale! 21 Decembrie 2010

Filed under: Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 1:04

Când nu ai prin preajmă un copil sau un bărbat iubitor de dulciuri pe care să întrebi când faci crema la vreo prăjitură „nu vrei să lingi oala?” şi care să sară iute să execute comanda, cu dragă inimă, nu-ţi rămâne decât să foloseşti ustensila din imagine. Dacă dispui de ea, desigur. Eu am una cu „limba” ceva mai lunguiaţă, asemănătoare cu un cuţit, doar că din plastic flexibil. Poate fi din silicon sau cauciuc şi e ideală pentru curăţat conţinutul rămas pe fundul şi pereţii vaselor de bucătărie sau pentru întins crema pe torturi.

Din ce e făcută am zis, la ce foloseşte am zis, dar ei cum îi zice? Vorba aia, cum te strigă? Mămăligă. Cum te cheamă? Zor de zamă. Pe englezeşte i se spune (silicone) spoonula /spatula /flipper – foarte ingenios. Aduce oarecum a înotătoare de peşte, dar tot mai bine seamănă cu o limbă, zic eu. Limbă de bucătărie. Am putea să-i spunem şi noi spatulă, varianta cea mai la îndemână, chiar dacă şi cuvântul ăsta mai are alte întrebuinţări. Dar eu cred că dacă dumneaei ar putea fi întrebată, ar prefera să i se spună pur şi simplu linge-oale. Invariabil ca şi fratele său masculin „linge-blide”, doar că parcă-mi sună mai bine neutru sau chiar feminin: un /o linge-oale, două linge-oale.

După cum se vede, sunt în pană de inspiraţie, aşa că aştept sugestiile voastre salvatoare!

 

Siropel sau pastiluţe? 11 Decembrie 2010

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap,Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 14:22

Întrebarea din titlu nu e inventată, şi nici măcar o glumă, ci mi-a fost adresată cândva, la modul cel mai serios, într-o farmacie de pe Magheru. Preţ de câteva clipe, de şoc, am uitat şi de boală. Ba chiar mi se trezise din inerţie ironia, de mai că-mi venea să răspund „tincturică”. Aş fi preferat un zâmbet în locul falsei politeţi. Căci aşa îmi explic diminutivomania asta bucureşteană: o încercare de a da impresia de politeţe – sau uneori chiar de a compensa lipsa ei – prin folosirea diminutivelor, în locul celor doar câteva cuvinte elementare: vă rog, poftiţi, mulţumesc, cu plăcere. O fi mai uşor să-ţi exprimi politeţea în modul ăsta? Sau mai frumoasă lumea înconjurătoare văzută în miniatură?

Poate că Ţara Miticilor – cum foarte plastic a numit-o Ioana Pârvulescu într-una din cărţile ei superbe – s-a transformat în Ţara Piticilor, unde totul are loc la scară redusă. Vreţi să ştiţi cum începe o zi în Ţara Piticilor? Nimic mai simplu: dăm deoparte păturica (sau plăpumioara dacă s-a făcut friguţ), ne dăm jos din pătuţ, încălţăm papuceii, mergem la băiţă, ne spălăm ochişorii, obrăjorii, dinţişorii, năsucul, urechiuşele – o fi comestibile şi astea? –, mânuţele, apoi punem de-o cafea. Cafea? Vai, ce grosolănie. Pardon, de-o cafeluţă, eventual cu lăptic, sau de-un ceiuţ, fără zăhărel, să nu facem burtică, ce mâncărică avem? ciorbică şi cartofiori cu brânzică, şi aşa mai departe. Nu exagerez, am auzit toate cuvintele astea, nu doar o singură dată, în relativ scurta mea şedere în capitală. Şi încă multe altele: gluguţă, facturică etc.

Mania nu se opreşte aici, uneori merge până la suprapuneri cu alte cuvinte care au deja formă de diminutiv, dar cu totul alt sens, vezi cazul „urechiuşelor” de mai sus, rezultând situaţii cel puţin hilare. De exemplu, să vedem cum s-ar pune de-o supă, vreau să spun de-o supică, în Ţara Piticilor: se ia o oliţă, se umple cu apuţă, se adaugă câţiva morcoviori, o ce… Ce să mai lungesc vorba? E destul de clar.

Pasul următor ar fi probabil aplicarea unui al doilea sufix diminutival cuvintelor care au deja unul. Nu m-ar mira să aud chestii de genul: „Cât zăhărel, o linguriţică?” „Nu, două linguriţele.” Iar când s-ar termina şi cu astea, s-ar trece la diminutivarea şi altor părţi de vorbire, poate chiar şi a verbelor. Atunci nu mi-ar rămâne decât să exclam: Dumnezeule mare! Pardon din nou: Dumnezeuţule mare. Sau măricel?

 

Scobitor de 2,5! 10 Decembrie 2010

Filed under: Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 18:18

Asta nu-i o replică scoasă direct dintr-o sală de operaţii, nici măcar de pe un şantier de construcţii, ci ar trebui să devină o replică uzuală rostită de o gospodină în bucătărie. De ce-ar trebui noi să ştim înmâna la nevoie o cheie de 15, iar ei să nu ştie ce-i un scobitor de 2,5?

De ce scobitor? M-am uitat mai întâi pe Internet, care iar nu ne ajută deloc, sunt vehiculaţi diverşi termeni: dispozitiv pentru scobit pepeni, accesoriu pentru scobit, unealtă pentru scobit mere, linguriţă pentru scobit legume, cuţit special pentru scobit etc.

Scobitor!

Măcar cu o linguriţă seamănă, dar cu un cuţit? În primul rând, cred că se poate renunţa la complement, întrucât se foloseşte la scobit (sau la format biluţe din) orice fruct sau legumă cu miezul moale. Am tras apoi cu ochiul la alte limbi. În engleză i se spune melon baller sau, mai rar, vegetable scoop. Francezii sunt şi ei mai nehotărâţi: tire-boule pour melon, moule à…, sau cuillère (à pommes) parisienne.

Chiar dacă poate avea forme diverse: rotund, oval, în formă de inimă, sau chiar cu marginea ondulată (scobitor crenelat sau cum vreţi), iar diametrul poate varia între 1 şi 2,5 cm, există unele cu două capete, de dimensiuni diferite (titlul e o glumă desigur, se ştie că mărimea nu contează), scopul e acelaşi: scobirea. Rezultă: scobitor! L-am făcut masculin, pentru că există deja cuvântul „scobitoare”. La plural, ca să nu se suprapună cu pluralul „scobitori”, dar şi ca să mai salvăm din aparenţe – forma vădit feminină a ustensilei, părerea mea –, îl neutralizăm: un scobitor, două scobitoare.

Imaginaţi-vă scena: o bucătărie banală. Gospodina, cu mâinile cufundate în pântecele sângeriu al unui pepene verde, cere un scobitor, şi i se pune în palma întinsă exact ceea ce trebuie, fără nici o ezitare, fără nici o întrebare suplimentară, chiar fără nici un cuvânt. Lăsaţi-mă să visez!

 

Ghici ciupercă ce-i? 7 Decembrie 2010

Filed under: Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 20:33

cojitor

Să continuăm traseul nostru prin jungla tăioasă şi ascuţită a ustensilelor de bucătărie (deocamdată). Dacă tot a lansat Cătălina întrebarea şi soluţia ei referitoare la ustensila din imagini, să-mi dau şi eu concursul. Pentru că ştiu că-i plac versurile, am inventat şi o ghicitoare, cu grijă să se potrivească şi varianta ei în locul celei la care m-am oprit eu.

Nu-i cuţit, dar e tăios,
De pe legume dă jos
Hainele-n fâşii, cu spor.
Cum se cheamă? Cojitor!

Să-mi argumentez decizia: există deja verbul „a coji”, chiar dacă în limba curentă cred că se foloseşte mai des „a curăţa” când vine vorba de dezbrăcat legume sau fructe. Însă „curăţător”

(cojitor) razoar

1. e mai lung cu o silabă, or în bucătărie n-avem timp de pierdut cu vorba lungă, 2. e mai greu de pronunţat, din motive pur subiective, recunosc, pe care nu le dezvălui aici, 3. poate duce cu gândul şi la alt instrument / produs de curăţat. O să-mi spuneţi că şi „cojitor” mai are sensul de „maşină care decojeşte trunchiurile copacilor”, dar să sperăm că dacă o gospodină şi-ar exprima dorinţa de a i se înmâna cojitorul, nu i s-ar aduce în bucătărie ditamai dihania mâncătoare de scoarţă. Sunt optimistă, deci cred că ar naşte mai puţine confuzii decât curăţătorul.
Bun, dar ce ne facem cu deosebirea dintre cojitorul care se mânuieşte ca un cuţit şi cel care seamănă la formă cu o praştie sau cu un „y”, căruia englezii îi spun y peeler, iar francezii éplucheur / épluchoir / épluche-légumes de type rasoir. M-am lăsat influenţată de rudele noastre latine şi l-am botezat cojitor razoar, sau chiar simplu razoar, pentru că se manevrează ca un aparat de ras. Se subînţelege cred că ambele sunt neutre: cojitor, cojitoare, respectiv razoar, razoare. Cu cojitoru-nainte, marş!

 

Dă-mi cotorniţa, iubitule! 4 Decembrie 2010

Filed under: Hai să inventăm cuvinte! — Daria B. @ 1:35

Articolul Teodorei m-a provocat să abordez şi eu subiectul sărăciei limbii române. M-am oprit pentru început la câteva exemple de utilitate casnică, deşi există o grămadă, probabil ăsta e şi motivul pentru care la români se comunică foarte mult prin gesturi şi prin veşnicele demonstrative „unde-i aia”, dă-mi ăla”, „ţine asta”.

Primul exemplu e un instrument pe care l-am folosit şi eu când am făcut tortul cu mere întregi, fără să ştiu dacă are vreo denumire oficială. Englezii îl numesc simplu (apple) corer, de la core (miez, aici cotor), iar francezii, originali ca-ntotdeauna, îi spun vide-pomme, tradus mot à mot goleşte-măr, nu cea mai fericită soluţie, pentru că totuşi rămâne esenţialul din fruct. Prefer varianta prea puţin utilizată tire-trognon (scoate cotor).

La noi, ca la nimeni. Pe Internet nu există un singur termen, ci e denumit în diferite feluri, toate explicative: cuţit de scobit mere, cuţit / ustensilă / aparat / unealtă de scos cotorul merelor sau chiar cuţit pentru decupat mere (extragere cotor) – asta chiar mi-a plăcut. Până să rogi pe cineva să ţi-l înmâneze, mai repede ajungi să ţi-l iei singur din sertar. Să te mai miri că românii-s taciturni?

Dacă ne luăm însă după regulile de derivare, ar trebui să folosim unul din sufixele pentru denumirea instrumentului: -ar, -(ă)tor sau -(n)iţă, de unde ar rezulta: cotorar, cotorător sau cotorniţă. Oricum cu una-două silabe în plus faţă de engleză sau franceză, dar tot mai bine decât cârnatul de mai sus. Primele două variante seamănă prea mult cu alte cuvinte şi s-ar putea crea confuzii la o pronunţie grăbită, aşa că merg pe ultima, după modelul piperniţă, râşniţă. Mai greu e cu verbul. Cum s-ar numi acţiunea? A descotora, descotorare, bineînţeles!

Aşa că, dragi terminologi, dacă existaţi, puneţi-vă pe treabă, de voi depinde se pare o mai bună comunicare în familie!

P.S.: Orice alte sugestii sunt bine-venite!

 

 
%d blogeri au apreciat asta: