puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Delfini 15 Februarie 2018

Delfini care se scaldă liberi în apele străvezii din jurul Capului Caliacra, locul cu cea mai curată apă din Marea Neagră, parcă te îmbie să cobori și să înoți împreună cu ei…

IMG_3306_1

 

Anunțuri
 

Cine n-are kitsch, să-și cumpere! 8 Februarie 2018

Mă întreb de multe ori de ce ar avea nevoie de promovare ceva ce se promovează deja prin ceea ce este. Și încă o face foarte bine de secole întregi. Nu sunt împotriva modernizării și tehnologiei, nu mă opun vântului schimbării, chiar dacă recunosc că sunt puțin rămasă în urmă, ci doar mă întreb. Numai pentru că suntem în epoca în care unii au impresia că ceva nu există, dacă nu este promovat? Sau dacă nu este prezentat prin vreun clip care să devină „viral” pe canalele de comunicare? Mă scoate din pepeni și doar clișeul ăsta, cutare film sau eveniment a devenit viral pe Internet, sau pe FB sau mai știu eu unde. Atenție, stimați agenți publicitari, departamente de marketing și comunicare, primării locale sau simpli cetățeni, și kitsch-ul este viral! Se ia și se dă…

Cam asta observ la tendința anumitor primării locale sau factori decizionali din administrația publică locală, care au preluat de peste ocean mania cu numele unei localități scris cu litere vizibile din cosmos, aruncate pe câte-un deal, deasupra orașului. Vă credeți cumva actori așa de importanți, încât vreți să vă aduceți Hollywood-ul acasă? Să nu uităm că Hollywood-ul este doar un cartier al celebrei metropole Los Angeles. Iar faptul că este probabil cea mai sclipitoare regiune, prin simplul fapt că deține un număr ridicat de vedete pe metru pătrat, care activează în bănoasa industrie americană a filmului, poate că justifică într-o oarecare măsură nevoia de a-l delimita cumva de restul orașului. De a-l scoate în evidență. Sau poate și de a cosmetiza puțin dealul cu pricina, altfel destul de arid.

Însă asta nu justifică sub nici o formă preluarea exemplului și la noi. Dacă nu mă înșel, a început cu Brașovul, mai există și la Râșnov, iar mai nou, spre marea mea dezamăgire, și la Blaj. Trec peste tragi-comicul stârnit de lipsa diacriticelor din toponimele albe, care tronează deasupra celor două localități brașovene, ceea ce le dă o rezonanță sovietică – BRASOV, RASNOV, mai că-ți vine să adaugi în listă și Kalashnikov și să te pui pe fredonat melodia Rasputin, dat cu pumnul în masă și băut o votcă de la mama Rusia. Dacă tot faceți un lucru, măcar faceți-l românește! Sau era prea ridicol să mai agățați câte-o căciuliță sau virgulă? Halal cultură, când la cel mai înalt nivel ne batem joc de limba română, omițând diacriticele. Cum să te mai iei de puștimea din ziua de azi, care comunică aproape exclusiv prin cf-uri, xoxo-uri și k-uri?

Cel mai dureros mi se pare că a ajuns virusul și la Blaj, orașul meu. Să înțeleg cumva că sunt luate în vizor toate localitățile care au un deal? Asta înseamnă că Timișoara va fi salvată? Ar fi un motiv pentru care să-mi placă orașul ăsta, care nu mi-a plăcut la început, tocmai pentru lipsa unui deal, a unui loc mai înalt, de unde să poți avea o perspectivă. Mare mi-a fost uimirea când m-am dus acasă de sărbători și am vrut să fac niște fotografii cu dealul lui Avram Iancu și colegiul unde am studiat, dar mi-au sărit în ochi literele de-o șchioapă. Apreciez gestul primăriei Blaj de a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavilor de Alzheimer și a eventualilor senili, amnezici sau bețivi, care poate când se vor trezi din vreun șanț, vor fi recunoscători pentru indicația prețioasă că se află la Blaj. Altfel nu văd cui i-ar putea folosi?

Patriotism local? Aveam oare nevoie să ne scriem cu markerul pe frunte că suntem la Blaj? Turiștii care ne vizitează, dacă nu știu unde și de ce au ajuns, înseamnă că au ajuns degeaba. Sau poate lui Avram Iancu simțeați nevoia să-i amintiți unde se află? Vă gândeați cumva că o fi uitat după atâta vreme asupra cărui oraș veghează, din vârful crucii? Cred că Blajul se recomanda deja prin secolele de istorie, prin școlile, bisericile, statuile, copacii, urmele pașilor, chiar invizibile, ale pașoptiștilor și oamenilor de cultură care l-au întemeiat și i-au adus faima. Nu cred că era nevoie de niște litere din plastic alb, azvârlite ca niște izmene, la picioarele lui Iancu, nici măcar dacă ar fi fost gratis, dar cred că au și costat mai mult decât aș vrea să știu. Fără să pomenim de iluminatul lor noaptea. Sunt multe investiții care s-au făcut la Blaj în ultima vreme, pe care le apreciez și le așteptam de mult, dar de asta chiar nu cred că aveam nevoie.

Iar cireașa de pe tort, care mi-a lăsat un gust și mai amar cu privire la discernământul celor care iau decizii din administrația locală a fost noua „mantie” a statuii Lupa Capitolina, simbol al latinității și implicit al Blajului. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, biata lupoaică a fost complet înghițită de un gigantic și hidos om de zăpadă, ca Iona de balenă. Poate că de Paști îl înlocuiți cu un iepure, ar fi mult mai interesant de văzut o lupoaică înghițită de-un iepure, cu Romulus și Remus cu tot. Cu alte cuvinte, simbolul a fost înlocuit cu antisimbolul. Cultura cu subcultura. Istoria cu comercialul. Nu vreau să știu ce arhitecți peisagiști, ce designeri, ce distinși consilieri au fost întrebați înainte de luarea acestor decizii. Sau dacă au avut și localnicii un cuvânt de spus. Mă gândesc cu groază ce mai urmează?! Poate lui Inochențiu din fața Catedralei îi puneți în loc de carte un Apple în brațe, iar statuilor de pe Câmpia Libertății, unite în horă, le mai puneți și câte-un iPhone în mâini, ca să fie mai bine conectate? Succes în luarea următoarelor decizii și multă inspirație!

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginilor, nu am considerat necesar să-mi uzez senzorul aparatului foto, așa că am tras câteva cadre cu telefonul.

 

Nefiind băiet, păduri cutreieram… 21 August 2017

De ce-ar trebui să fii băiat, ca să bați codrii? Mi-a plăcut dintotdeauna pădurea. Nu mi se pare deloc înfricoșătoare, ci mă simt mai degrabă protejată în mijlocul ei. De oameni, de zgomot și cine mai știe de ce altceva… Și mai ciudat pentru unii, mai ales pentru cei care mă știu complet dezorientată în spațiu, e că în pădure mă orientez incredibil de bine. Ceea ce nu cred c-o să reușesc niciodată într-un mall, nici măcar cu busolă. Poate doar când o să crească și acolo mușchi la nord….

În copilărie, mă puneam în pielea Lizucăi și mă închipuiam dormind noaptea prin scorburi, însoțită de un Patrocle, visam atât de frumos în timp ce citeam Dumbrava minunată! Când am mai crescut, mergeam cu bunica frecvent la cules de ciuperci, în pădure. Doar noi trei. Poate că ea a fost prima care ne-a insuflat atracția asta față de pădure.

Acum vreo două săptămâni, în weekendul cu lună plină, ca să evadăm de caniculă și de oraș, am plecat în Retezat cu soră-mea. Cam târziu, ca de obicei, când pornești la drum cu o femeie adevărată, ha ha, și am știut că n-o să apucăm să facem un traseu până în vârf. Dar am încercat totuși. Ne-a prins și ploaia, așa că ne-am adăpostit la trunchiul unui copac, cât să și mâncăm ceva. Să povestim și să ne amintim de rezistența din munți, de cei care se ascundeau de regim și trăiau prin păduri și peșteri luni, ani de zile. Într-o bună zi, o să mă retrag în pădure, cu sau fără Patrocle, măcar o săptămână, ca exercițiu de admirație și solidaritate și respect pentru cei care au rezistat. Dar și de drag.

E ireal de frumoasă pădurea când plouă și se lasă aburii. Uitasem cât de bine e să șezi pe mușchi, să te uiți în sus la crengi și să asculți păsările și stropii de ploaie. Cât de fain e să dormi pe malul râului, să asculți noaptea apa, iar dimineața să te speli în tihnă, în timp ce admiri peisajul, nu faianța din baie și fața ta buhăită în oglindă. Ce victorie să reușești să aprinzi focul cu lemne ude, după îndelungi încercări. Pe vremuri, în ieșirile cu cercetașii, pregătirea mesei depindea de rapiditatea cu care reușeai să aprinzi focul, așa că uneori mai trișam și luam cu noi câte o sticluță cu spirt. Uitasem cât de bună e slăninuța prăjită la foc de tabără și ce fascinant joc de artificii în miniatură îți oferă acesta. Îmi era dor de cartofi copți în jar, care ne-au așteptat cuminți până dimineață, sau de ceaiul ușor afumat. Ce privilegiu e să ai bec stradal deasupra capului în însăși luna. Păcat că mi-am uitat, ca de obicei, trepiedul și din mână îmi ieșeau vreo 3 luni în loc de una… Mi-am potolit toate poftele astea. Până data viitoare, care sper să nu se lase la fel de mult așteptată. Păduri neumblate, așteptați-mă!

 

 

 

Săritura 20 August 2017

Duminică începută devreme, după o noapte dormită în mașină. Aproape nimeni nu s-a trezit încă, liniștea postfestivalieră din zori. Nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la nimeni, deși Ioana îmi sugerează să merg și să-i strig printre corturi pe prietenii mei, să văd dacă s-au trezit. La cât sunt de apropiate corturile, nici n-ar trebui să strig prea tare. Doar că probabil după aceea ar trebui să le și cânt, până-i adorm pe toți la loc, ca să nu mă linșeze. Renunțăm la spa-ul la care visăm din ziua precedentă și pornim direct la drum. Prin ceață și rouă și printre vaci care pasc netulburate. Vrem să schimbăm ruta de întoarcere, dar un localnic ne descurajează, drumul de doar 15 km până la Padiș e forestier și nu e practicabil cu mașina mea care are garda prea joasă. O luăm iar prin nord, n-avem încotro, dar de la Bucea cotim totuși în jos. Pe hartă apare drum județean până la Stâna de Vale, cu niște locuri care merită văzute. Zis și făcut.
Drumul e foarte prost, dar sperăm că e așa doar o porțiune. Oricum nici n-aș prea avea unde întoarce. Și nici n-avem pe cine să-ntrebăm cum e mai departe. Așa că mergem cu speranța oarbă înainte și cu maxim 20 km/h. Când dăm în sfârșit de civilizație, după vreo 2 ore, cei câțiva oameni pe care-i întrebăm cât mai e până la Stâna de Vale și cum e drumul ne spun în unanimitate că-i foarte rău și mai bine ne întoarcem. Înapoi alte 2 ore? Nici nu vrem s-auzim, nu poate fi mai prost decât până aici. În plus, e deja după-amiază, iar până seara trebuie s-ajungem înapoi în Timișoara, n-avem timp să ne-ntoarcem. Singurii călători care vin cu mașina din direcția opusă ne spun c-am trecut de ce-a fost mai rău. Dar nu știm sigur dacă au fost până la capăt sau nu. Mergem mai departe.
– Cascada Iadolina, ce nume melodios! Oare de la ce vine?
– De la iad, îi răspund Ioanei, distrugându-i probabil imaginea idilică a toponimiei.
Într-adevăr, valea pe care o traversăm se numește pe bună dreptate Valea Iadului, aveam să aflu după întoarcerea acasă. Gropi imense pe drum, unele pline cu apă, de la ploaia din ziua precedentă, deci nu știi cât sunt de adânci, pietre și din loc în loc ridicături de asfalt, rămas cine știe de când, din cauza căruia sunt obligată să merg cu mașina într-o rână și să fac slalomuri năucitoare. Avem deja un argou adaptat situației: când vedem în față un petec de drum mai bun, cât să pot să mai bag în viteza a doua, exclamăm optimiste „autostradă la orizont!” La un moment dat, când e drumul mai lat, ne depășește un ATV. Îl invidiez în sinea mea. După ceva vreme, de data asta pe o porțiune îngustă de drum, vin din sens opus 3 mașini. În stânga e râpa, așa că trag cât pot pe dreapta, deși nu-mi dau seama din cauza buruienilor cât de tare mă adâncesc sau dacă mai pot ieși după. Reușesc să treacă, iar după ele vine și ATV-ul. Se pare că nu-i de mers mai departe, toți au încercat și s-au întors, drumul e tot mai rău. După regula nescrisă a optimismului că unde nu se poate ajunge cu ATV-ul, se poate cu o Toyota Avensis, mergem mai departe, după ce abia îmi scot și repornesc mașina.
Ajungem în sfârșit la Cascada Iadolina, ne așezăm pe podul metalic suspendat, cu privirea la spectacolul din fața noastră și picioarele bălăngăndind deasupra hăului. Dar nu ne bucurăm decât de câteva minute de liniște, cât să înfulecăm o jumătate de sandvici, că ne și invadează grupul de vreo 30 de elevi, pe care i-am depășit pe drum. Nu-i de mirare, aproape că mergi la fel de repede la pas ca și cu mașina pe drumul ăsta. Tinerii iau cu asalt cascada, adio fotografii sălbatice, îmi spun. Chiote, veselie, haine și încălțăminte aruncate peste tot pe mal, pe stânci. Unii se aruncă în apă, alții intră doar cu picioarele, alunecă, se stropesc, cad. Îmi vine în minte bancul cu turistele la Cascada Niagara și cu ghidul care le spune „dacă doamnele ar tăcea puțin, s-ar auzi și cascada!” Un singur adolescent pare să ignore total temperatura apei și înoată până în vâltoarea înspumată. Caut în zadar unghiuri potrivite de fotografiere, așa că mă mulțumesc să admir peisajul uman. Cel puțin la fel de pitoresc ca al naturii. Aflu de la câțiva dintre tineri că sunt din clasele a șaptea și a opta. Vârsta la care totul este posibil, dar și la care visele îți pot fi spulberate atât de ușor. Cu atâtea fete drăguțe în jur, e imposibil să nu (vrei să) faci pe viteazul, chiar dacă după roșeața pielii unora se vede limpede că ar vrea mai degrabă să iasă din apă urgent. Doar înotătorul nostru, nici nu știu când a avut timp și pe unde a reușit să urce, e cocoțat în vârful stâncii de deasupra cascadei. Oare vrea să sară de acolo? Așa pare! Tatonează terenul, caută din priviri locul cel mai potrivit pentru plonjare. Vârful nu e drept, ci destul de ieșit în afară, ar trebui să-și ia avânt destul de mare, ca să se îndepărteze de el, iar locul unde apa e suficient de adâncă e destul de mic, lângă se vede clar o stâncă la suprafața apei. Colegii încep să-i strige diverse și-mi pare a nu știu câta oară rău că nu înțeleg maghiara. Majoritatea fetelor se așază tacticoase pe bușteanul căzut de-a curmezișul râului, ca pe o bancă de rezervă la ora de sport, cu privirile ațintite asupra lui și, la un moment dat, chiar încep să scandeze ceva în cor. Îl încurajează probabil. Presiunea e mare. Caut din priviri un adult care-i însoțește. Nimeni nu schițează nici un gest. Tânărul nu pare să se lase impresionat de scandări, așa că acestea încetează. Oare și-a dat seama că e prea riscant și s-a răzgândit? Nu, doar își ia timpul necesar și, când e pregătit, sare. Și-i iese admirabil!
Teribilism? Nevoia de a impresiona? Sau doar de a-și testa propriile limite și de a învinge frica? Cred că doar ultima. Pentru că se vedea că-i era (puțin) frică. Dar a mers până la capăt chiar și așa. Exact așa cum atât de plastic se exprima cineva drag, care m-a învățat cândva că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, (atunci înseamnă doar că ești inconștient, așa cum probabil două inconștiente s-au pornit la un drum pe care n-aveau ce să caute fără mașină de teren…), ci chiar dacă faci pe tine de frică, așa cu căcatul în pantaloni, să mergi mai departe.
M-am întors spre doamna din grup, care ședea pe o piatră în spatele meu, la fel de senină ca înainte, de parcă tânărul n-ar fi intrat decât cu vârful degetelor de la picioare în apă. M-am dus la ea și nu m-am putut abține să n-o felicit pentru curajul de a însoți așa un grup mare, cu așa tineri îndrăzneți. Am întrebat-o dacă e o excursie cu clasa și dacă e singura însoțitoare. Nu, era o excursie organizată de Biserica Reformată, mai erau 2 preoți, mi i-a arătat și încă vreo 2 adulți care-i ajutau. Dar nici unul nu intervenise. Le-am admirat puterea de a sta deoparte, de a nu-i influența tânărului decizia. De a nu-i transmite frica lor. De a nu-i pune obstacole și limite. De a-i da ceea ce nimeni n-ar trebui nici măcar să-ncerce să-ți ia vreodată: libertatea. De a avea încredere că știe ce face și o face bine. Doar o săritură, ca să-ți învingi frica. După ce-am urcat la șosea, doamna ne-a mărturisit pur și simplu că s-a rugat la Dumnezeu. Mai departe s-a ocupat el. Atât. Fără crize, fără țipete isterice, fără amenințări verbale sau degete arătătoare rotite în aer. Fără o cutie de distonocalm dată peste cap. Și chiar și fără ovații la final.
Dacă toți adulții de pe fața pământului ar gândi și ar face la fel! Și dacă, frumosule tinere, aș fi avut măcar cu 10 ani mai puțin… Sper să-ți găsești o fată pe cinste și cândva să săriți de pe aceeași stâncă împreună, la fel de curajoși!

 

În sfârșit, Șureanu! 7 Martie 2017

De doi ani îmi doream să ajung, dar citisem că drumul e accesibil doar prin Sebeș. Sâmbăta trecută, dacă tot m-am dus acasă, era musai să dau o fugă și până acolo. Așa că direct după parastasul lui tata, cam târziu din păcate, am pornit. Singură, țină-mi Dumnezeu inconștiența…
Până la Barajul Oașa, drumul e impecabil. După, cam desfundat. Am înțeles că de fapt în perioada asta, după ce se topește zăpada de pe drum, e cel mai nasol. Nu era nici de lanțuri, fiindcă pe alocuri era noroi, dar în cea mai mare parte gheață.
Într-o rampă, obligată fiind să las o mașină care cobora să treacă, m-am tras cât am putut pe dreapta, dar apoi n-am mai putut porni, derapa. Am lăsat mașina să alunece singură la vale, noroc că așa mergea, și am încercat să urc iar cu viteză mai mare. Nici așa n-am reușit, pe coama dealului patinaj free style. De data asta, nu mi-a mai ieșit schema la coborâre și m-am trezit de-a curmezișul drumului, cu fundul mașinii înfipt în troienele de zăpadă de pe margine. În spatele meu venea deja o mașină, cu salvatorii mei. Roxana, Mihai și Florin. Ultimul, „dacă el nu poate, nu poate nimeni” – m-a asigurat Roxana, a reușit să-mi întoarcă mașina și să și urce cu ea dealul. Iar eu am mers în mașină cu ceilalți, până la un punct, unde am parcat-o pe a mea și am continuat toți patru cu a lor.
Deși ne-a rămas puțin timp pe pârtie, instalațiile funcționează doar până la 16.30, a meritat tot efortul. Confirmarea, de altfel, e faptul că și Klaus Iohannis a ales în weekendul trecut să schieze tot la Șureanu, n-are gusturi rele… Doar că el, din câte povestea Mihai, schia doar pe pârtia neagră, deci n-am avut norocul să-l văd pe viu, ocupată fiind să dau cu mine de alte pârtii mai ușoare…
Iar pentru că la mine peripețiile se țin lanț, duminică, pe drumul de întoarcere în Timișoara, de data asta și cu soră-mea, la intrare în Dumbrăvița, am făcut iar pană. La aceeași roată. Tot brusc. Din fericire, am avut unde să tragem pe dreapta și eram în apropiere de un semafor, așa că din nou s-a oferit un tip să ne ajute, pentru că erau atât de bine strânse șuruburile de data trecută, încât nici una dintre noi nu a reușit să urnească vreunul. Și s-a mai pus și ploaia, fix atunci. Imensa mea frustrare este că de data asta am schimbat rolurile cu soră-mea, eu îmi făceam de lucru prin portbagaj când a plecat tipul și n-am fost pe fază să-i mulțumesc și să-l întreb dacă-l cheamă Alex ! Pentru mine, Alex rămâne !
Mulțumesc Roxana, Florin, Mihai și… Alex pentru ajutor și un alt weekend de poveste. În Șureanu o să mă întorc negreșit!

 

 

Spre şi în Cheile Bicazului 10 Octombrie 2011

Filed under: Fotografii,Pe unde-am mai umblat — Daria Bârsan @ 13:42

 

Lacul Roşu… 9 Octombrie 2011

Filed under: Fotografii,Pe unde-am mai umblat — Daria Bârsan @ 22:16

… a fost a doua destinaţie turistică. Aici nu m-am putut abţine şi am mâncat la o terasă o ciorbă gulaş, dar n-a fost prea grozavă, sunt sigură că Zazuza ar fi făcut-o mai bună.

 

 
%d blogeri au apreciat asta: