Turtă dulce cu țuică…

I-a venit vremea în sfârșit. Întind aluatul, tai formele și le așez în tavă. Între timp, cum simt că parcă mă ustură puțin gâtul, propolis în casă nu mai este, iar medicamente iau doar dacă-s pe moarte, trec la varianta țuicomicină. Să combatem microbul din fașă, nu vreau să bolesc de sărbători. Îmi torn puțină într-un păhăruț și-l așez pe colțul mesei, să pun prima tavă la cuptor și beau după. Mă gândesc o secundă, zâmbind singură, cum ar fi să se verse peste aluatul pe care-l întind. Nici nu-mi încolțește bine gândul ăsta, că și răstorn din greșeală cu sucitorul paharul, dar nu pe masă, ci direct peste tava cu turte care urmează să intre la cuptor. Minunat! Din greșeli au apărut uneori cele mai gustoase rețete, așa că aștept cu nerăbdare și curiozitate rezultatul.

Crăciun fericit tuturor!

 

Reclame

În așteptarea Crăciunului…

Când simt că-mi inundă nările mirosul de prăjitură cu mere bio – cumpărate când am trecut ultima dată prin Slimnic – merișoare, scorțisoară și zeamă de portocale, care răzbate din cuptor, iar în restul casei plutește aroma cojii de portocale și a lumânării de brad, în timp ce un vinil cu Sarah Vaughan, playing old, good, American jazz se rotește neobosit la pick-up-ul de lângă mine – asta în așteptarea colindelor, pe care sper să le ascult pe viu anul ăsta, ah, ce mi-ar plăcea să aud un Trei crai de la Răsărit, cântat exclusiv de bărbați, probabil colindul meu preferat – atunci îmi dau seama că se apropie Crăciunul… Iar când mireasma de turtă dulce o să troneze peste toate celelalte, atunci chiar n-o să mai am nici un dubiu că a sosit!

Vine Crăciunul…

Turtă dulce

Am cauciucuri, deci exist!

Ce poți să faci când ești consemnată la domiciliu, în principal din 2 motive: 1. lipsă cauciucuri; 2. zile de naștere. Deși cauciucurile le-ai comandat de lunea trecută și au ajuns în oraș de miercuri la prima oră, dar de atunci stau în depozitul Urgent Cargus, iar nimeni nu catadicsește să ți le livreze, din lipsă de curieri, deși le explici că tu ai nevoie de ele urgent! Așa că aștepți sâmbăta, ca să te duci să le ridici personal, în celălalt capăt al orașului, deși ești deja c-un picior în groapă. Mai precis, pe față ai roata de rezervă, iar pe spate un cauciuc care te poate lăsa în orice moment, fiind deja spartă pânza în interior. Prin urmare, mașina mergea ca o căruță pe un drum de țară. Cu masaj anticelulitic inclus. N-am mers cu mai multă grijă nici când am dat examenul auto. Cu maxim 50 km/h, spre disperarea celorlalți șoferi din trafic, deși la un moment dat am ieșit din oraș.
Am introdus adresa care mi-a fost transmisă telefonic, iar când Google Maps m-a anunțat că am ajuns la destinație, am tras pe dreapta, cam sceptică. Părea să fi ajuns la dracu-n praznic, nu la un depozit. Am întrebat prima persoană care mi-a ieșit în cale ce număr e acolo, mi-a răspuns că 27, dar că imediat lângă e 65, bine că măcar erau amândouă impare, altfel mai că eram tentată să cred că logica celui care a numerotat strada o bătea pe a celui care a numerotat departamentele din Franța, ceea ce n-ar fi prea greu, de altfel. Eu trebuia să ajung la 58-60, deci pe cealaltă parte a străzii. Am întrebat de Urgent Cargus și aceeași persoană mi-a recomandat să merg înspre aeroport, că pe-acolo a auzit că ar fi… Adică mult mai departe decât unde mă aflam. Noroc că am încercat să caut tot pe Google Maps și direct Urgent Cargus, care s-a dovedit a fi de fapt Urgent Curier și de care se pare că trecusem. A trebuit să mai merg o bună bucată până să ajung la un sens giratoriu și să pot întoarce.
Am ajuns în sfârșit la destinație, pentru cine nu știe și e interesat, se află chiar înainte de Mall-ul și reprezentanța Toyota, pe Calea Lugojului. Debandadă totală acolo, cred că ar fi putut fura oricine orice. Plin de colete împrăștiate peste tot și mai mulți oameni care veniseră să le ridice personal, deci nu eram singura nerăbdătoare, ceea ce m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Tipul mi le-a adus până la mașină, măcar atât, deși bătea un vânt năprasnic și mai că-mi venea să-l rog să-mi dea și mie unul să-l car, ca să nu mă zboare…
De acolo m-am dus direct la vulcanizare. Aceeași cu vechea mea prietenă Makita. Tipul de acolo, același ca prima dată, mi-a schimbat roata de rezervă, iar când a ajuns la cauciucul din spate, la care abia atunci m-am uitat și eu mai bine și din care lipseau deja fâșii întregi, se vedea direct pânza, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat la mine, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat iar la mine și a zis doar atât:
– Bombă!
Nu știu ce-a vrut să zică și nici măcar dacă s-a referit la mine sau la cauciuc?! Nu știu de ce-am simțit nevoia să-i explic că am fost la munte, de-asta a ajuns în halul ăsta. Atât i-a trebuit, să-i dau apă la moară:
– Ți-a trebuit să mergi la munte… bla bla bla.
Mă simțeam ca un nenorocit care ajunge la urgențe în noaptea de revelion, cu criză de fiere și căruia îi ține medicul morală „ți-a trebuit să bagi în tine și piftii, și ouă umplute, și cârnați etc. etc. etc. Acum taci și rabdă!” În dulcele stil românesc: în loc să zici mersi în gând că mai sunt inconștienți care îți asigură pâinea, le ții lecții.
În fine, totul e bine când se termină cu bine, sunt din nou motanul încălțat, gata de pornit la drum, iar weekendul acasă nu s-a dovedit prea rău până la urmă. Mi-a oferit răgazul să mai gătesc (pește cu rozmarin și vin la cuptor și un sos de rubarbă cu mandarine), să savurez noul spectacol al lui Răvan Mazilu de la Teatrul German de Stat, Cartea junglei, pe care îl recomand cu căldură tuturor copiilor de orice vârstă (bravo, Teo, și mulțumesc pentru bilete), să mai ies cu prietenii, la bowling și la Homemade, pe care îl recomand tot cu căldură, și să observ că într-un ghiveci, în care habar nu mai am ce floare am plantat, stă să încolțească ceva. Aștept cu nerăbdare să văd ce…

1112

 

 

Haleală

În loc să mă văd câtă m-am făcut (mai ales în timpul curei de îngrăşare cât a fost sora mea prin zonă) şi să iau urgent măsuri, cum ar face o femeie care se respectă, eu ce fac? M-am reapucat de exerciţii fizice (mai timid aşa, să nu facem exces de zel) numai ca să nu trebuiască – mă amăgesc eu – să renunţ la bunătăţile toamnei. Şi anume, un imam baialdî marca Zazuza cu gogoşari, ardei şi roşii culese din grădină dacă tot a căzut bruma, şi o prăjitură cu struguri şi brânză dulce, de pe acest site, unde sunt prezentaţi clar toţi paşii care trebuie urmaţi. Mie mi s-a părut prea mult zahăr, mai ales că am folosit şi struguri dulci, aşa că am redus drastic cantitatea şi bănuiesc că de-asta blatul meu a fost cam moale. La aşezat în tavă n-a fost bai, dar când am scos-o din cuptor, ce să vezi, blatul negru cu cacao, care ar fi trebuit să stea cuminte la fund, şi-a găsit cărări nebănuite şi s-a cocoţat până-n vârf, dând prăjiturii pe alocuri un aspect de… vulcani noroioşi. Dar de bună-i bună, vă zic, gustul de struguri copţi cu brânză dulce şi cacao e nemaipomenit. La mine arată ca-n imaginile alăturate.

Prăjitură cu struguri şi brânză dulce

Imam baialdî

Ieri şi azi

Se pare că efortul mi-a fost răsplătit, ieri am apucat în sfârşit să fac deja celebra tartă cu voinicică de care pomeneam data trecută, care arăta cam aşa (poze tot numai cu telefonul pot face, din păcate, aşa că-mi cer scuze pentru calitate, dar pe de altă parte mai bine pentru pofticioşi că nu se vede culoarea gălbui rumenită):

 

Ieri

Astăzi, tava arată aşa:

 

Azi

 

Mai e nevoie de alte comentarii? Ca să compensez dureroasa lipsă, am mai tras rapid, literalmente rapid, nu durează nici măcar o jumătate de ceas, o prăjitură cu mere de post (pentru toţi ai casei adică) şi pe deasupra fără blat: o cană cu făină, una cu griş, una cu zahăr se amestecă. Din praful ăsta am aşezat un strat – cică nu trebuie să fie mai gros de un deget – pe fundul tăvii acoperite cu hârtie de copt, apoi unul de mere rase şi călite puţin cu zahăr şi scorţişoară, cu zeamă cu tot, am presărat nişte nucă măcinată, altul de praf alb – complet legitim -, altul de mere cu zeamă, şi iar nucă presărată. La cuptor o jumătate de ceas. Am făcut-o prima dată acum şi m-aş fi aşteptat să se poată mânca numai cu lingura, da’ de unde: s-a legat, ba chiar se văd frumos şi straturile. O minunăţie!

 

Prăjitură cu mere şi nucă, de post şi fără blat

 

Viaţa la ţară…

După ce vineri în cursul dimineţii a picat Internetul până după-amiaza, când a revenit, pentru întregirea episodului „viaţa la ţară”, s-a luat şi curentul de vreo câteva ori… o imensă bucurie pentru cei a căror muncă depinde într-o destul de mare măsură de aceste utilităţi.

 

Sâmbătă nici vorbă să recuperez ziua de vineri. Distracţia a continuat: pene alternative de curent şi de Internet. Se anunţa aşadar un weekend cu iz comunist. Şi cu izul aferent de petrol lampant, cu care nu mai eram deloc obişnuită. Ce bine că mai avem lampa cu petrol, ca nişte oameni pur şi simplu prevăzători, nu nostalgici.

 

În condiţiile astea, nu-ţi rămâne decât să faci ce poţi, nu ce vrei sau ce trebuie. Curăţenii, mâncăruri la care mi-am adus şi eu puţin aportul cu două checuri mozaic şi o ciocolată de casă: o parte alb-negru cu nucă, una doar neagră (maro de fapt) cu vişine din vişinată (pentru doritori, cele două reţete se găsesc în comentarii).

Musafiri şi ieri, şi azi, cadouri şi cumpărate, şi primite. Vreau nu vreau, cartea primită mă va obliga să-mi mai încerc mâna în ale gastronomiei, că prea bine arată reţetele alea…

În privinţa primulei, sper doar să aibă o viaţă mai lungă decât suratele ei, că-i tare frumuşică!

Iar ca final de weekend, am văzut un miniserial britanic, de 4 episoade, pe care-l recomand cu căldură. Fără nici o legătură cu serialul american cu acelaşi titlu.

De mâine gata distracţia şi sper că gata şi cu penele. Doamne fereşte să mă lovească o pană de inspiraţie acum, după cele de curent şi Internet…

Un fel de Tom Kha Gai şi un fel de Satay

Sau despre cum s-au dus pe râpă planurile mele culinare de o săptămână

Dacă planurile s-au dus pe râpă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu bucatele gătite, care s-au dus din lumea aceasta pe trei cărări, mai precis pe trei căi bucale. Asta după ce în plin proces de pregătire mai c-am hâşâit din bucătărie ochii şi gurile indiscrete care mai scoteau câte-un „Ăla ce mai e? Şi de-ăla bagi?” Ba chiar am îndrăznit, naivă, să sper că mă voi înfrupta singură toată săptămâna din produsul finit, dacă nu va fi pe placul celorlalţi. Mare greşeală. S-a mâncat cu poftă şi în loc de „E bună, da’ de-asta poţi face mai rar” mare mi-a fost mirarea să aud „De-astea poţi să mai faci”. Şi câte-un „Ah, da’ iute-i!”, hihihi.

Un fel de Satay

 

Pe scurt: se ia un piept de pui, care în cazul meu a fost de curcan. Se dezosează. Osul, chiar dacă e curăţat bine, se pune la supă, cum face tot românu’ care foloseşte tot ce poate. O parte din carne se taie bucăţi mai mari sau fâşii şi se marinează într-un sos pregătit din: 2 linguri bune din laptele de cocos gros de la suprafaţa unei conserve, sos de soia, în lipsă de sos de peşte, ghimbir proaspăt ras, turmeric, curry, ardei iute tăiat mărunt cu sâmburi cu tot, zeamă şi coajă rasă de lime sau lămâie, puţin ulei de măsline extravirgin – dacă nu ştiţi ce-nseamnă, vedeţi aici – sare marină şi piper proaspăt râşnite. După câteva ore, în cazul meu chiar a doua zi, astea ar trebui înfipte pe beţe de frigărui şi fripte pe jar, dar cine-i nebun să facă asta iarna? Aşa că se pot face şi pe grill, chiar dacă n-o să fie aşa de frumos rumenite, gustul tot senzaţional e. Asta s-ar vrea Satay. La noi s-a mâncat simplu, cu legumele din supă, tăiate şi amestecate cu porumbul rămas.

Un fel de Tom Kha Gai

Cât despre Tom Kha Gai, se face o supă până la un punct normală, cu ceapă, morcov, pătrunjel, păstârnac (eu am uitat ţelina) şi carnea rămasă. Am pus carnea de la început ca să pot spuma supa şi să nu-mi strice aspectul la final, când apar şi celelalte ingrediente, mai sensibiloase. Când sunt fierte, se strecoară, iar carnea scoasă se taie bucăţele. De altfel, s-ar putea tăia şi înainte să fiarbă. În supa limpede se adaugă ciupercile tăiate felii, eu am pus vreo 6-7, ghimbir proaspăt ras, ardei iute tăiat mărunt, restul conservei de lapte de cocos, sos de soia, iar spre sfârşit, când sunt fierte ciupercile, se adaugă şi porumbul şi carnea tăiată. Eu am mai aruncat şi un mănunchi de tăiţei de orez, doar ca să nu mă apuce remuşcările când am dus pâinea în cămară că le-am luat oamenilor glutenul de la gură fără să-l înlocuiesc cu ceva. Misiune îndeplinită: n-a dat nimeni fuga după pâine. Se ia supa de pe foc şi se adaugă zeamă de lămâie, după gust. Asta se vrea supa thailandeză cu lapte de cocos, sau Tom Kha Gai.

 

Iar eu mă vreau bucătăreasă.

La început a fost… greşeala

Citind păţaniile haioase de pe blogul Teodorei, am luat foarte în serios întrebarea ei din final şi nu mi-a trebuit mult timp să-mi aduc aminte de o boacănă asemănătoare cu pilaful ei, doar că în cazul meu cu un aluat de clătite. Mai grav e că se petrecea la prietena mea din vecini întâmplarea, pe când eram în gimnaziu şi mă lăudasem eu că ştiu face clătite… hehe. Am pus o grămadă de făină, a trebuit să le folosesc tot laptele din casă, tot n-a ajuns, prin urmare am golit şi casa noastră şi de lapte, şi de apă minerală. Nu cred că am copt nici un sfert din clătitele alea, nu ştiu ce s-a întâmplat cu restul aluatului, bănuiesc că l-o fi aruncat mama prietenei mele, din fericire o femeie destul de înţelegătoare să nu se supere de haosul pe care i l-am lăsat în bucătărie…

Şi mi-am mai amintit şi de o snoavă, dacă nu mă înşel din cartea Poveşti şi snoave chinezeşti (am găsit cu mare bucurie coperta cărţii pe net, exact pe asta o aveam şi noi), în care protagonistul bucătar punea sare în oala cu ciorbă, dar gusta în continuare din polonic, aşa că tot nesărată i se părea…

Tort de mere întregi, umplute cu nucă

Pentru că aveam cam multe mere şi o imensă poftă de dulce, stârnită în mare măsură de chestiile făcute de Teodora, m-am învrednicit şi eu să fac tortul ăsta uşor şi rapid, pentru că nu te mai chinui să razi merele. Le-am curăţat, că nu mai aveau o coajă prea frumoasă şi le-am scos coceanul cu ustensila aia specială de bucătărie, nu ştiu dacă are vreun nume. Merge rapid operaţiunea. Într-o cratiţă am topit 4-5 linguri de zahăr şi am învelit şi pereţii ei cu caramelul format, ca la crema de zahăr ars. Peste am pus merele, mi-au încăput fix 13 mai micuţe, şi le-am umplut cu bucăţi de nucă peste care am turnat puţină miere, merele fiind un soi mai acrişor. Deasupra merelor astfel garnisite, am turnat un pandişpan obişnuit, făcut din 4 ouă şi l-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc nu prea mare. La final, am răsturnat tortul pe un platou şi l-am pudrat cu scorţişoară, pe alocuri am scăpat cam multă:)

N.B.: Mie nu mi s-a părut necesar, dar s-ar mai fi putut pune bucăţele mici de unt printre mere.

Cam aşa arată:

O felie... eu am mâncat deja două:D