puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Despre dragoste… fără demoni 8 Ianuarie 2016

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap,Uncategorized — Daria B. @ 16:09

Prietenei mele, Oana, care acum ceva vreme nu mai credea în dragoste și care atunci, nu știu nici eu cum, a reușit să mă facă să-i promit că-i scriu un articol pe tema asta, motiv să-mi redeschid blogul (pe care acum văd că l-am închis întâmplător fix acum 4 ani). Nu mă prea trage inima, dar promisiunea-i promisiune…

Dragă Oana, trebuie să-ți spun din start, cu riscul de a te dezamăgi, că să-mi ceri mie să scriu despre dragoste e cam ca și cum ai pune un bărbat să-ți vorbească despre firele de păr crescute sub piele, după ce te-ai epilat.

Singurul lucru de care sunt sigură e că sunt tot atâtea moduri de a iubi câți oameni există. Ca să încep cu o banalitate. Și că sunt foarte norocoși (a se citi cinstiți cu ei înșiși) cei care și-au găsit persoana care să-i iubească și pe care s-o iubească așa cum vor sau cum au ei nevoie, deci alături de care sunt fericiți. Nu doar li se pare sau se mint singuri că sunt.

Mă feresc, după cum sper că ai observat, să folosesc cuvântul pereche, pentru că nu mai cred că există așa ceva. Dar recunosc că am crezut-o multă vreme. Cam atâta vreme cât am fost ferm convinsă că găsisem persoana respectivă. Pentru care simțeam ce nu mai simțisem pentru nimeni, într-un cuvânt tot. Simțeam cum se simte și ce i se întâmplă, chiar și când nu eram împreună. Dar asta-i deja istorie și nu face subiectul acestei aiureli.

Să revin, nu mai cred că fiecare persoană are (doar) o alta potrivită pentru ea pe lumea asta. În primul rând, pentru că sunt convinsă că multora le-ar fi mai bine singuri, că nu fiecare e făcut pentru cuplu sau familie. Sincer, într-o lume exclusiv de cupluri eu cred că m-aș simți ca-n arca lui Noe. În al doilea rând, pentru că în lumea în continuă schimbare în care trăim cred că și sentimentele evoluează (sau involuează) odată cu oamenii. Așa că nici măcar dragostea, care cândva dura o viață, dacă nu cumva chiar o veșnicie, acum are de suferit. Exclusiv din vina noastră, din păcate. Iar în al treilea rând, chiar cred că providența e mult mai bună decât ne imaginăm noi și ne dă mai multe șanse decât am merita.

Cred că dragostea se reinventează tot timpul și nu se plictisește niciodată. Doar că asta presupune desigur să nu se culce pe-o ureche nici unul din cei doi, așa cum din păcate se întâmplă în multe cazuri, liniștiți că odată ce-au găsit persoana potrivită și sunt împreună, căsătoriți sau nu, nu mai trebuie să facă nimic. Iar efortul doar unuia nu ajunge niciodată, pentru că dragostea n-ar fi dragoste dacă n-ar fi reciprocă. Cel puțin, eu n-aș putea niciodată să fiu într-o relație cu sens unic, deși observ destul de multe în jurul meu. Nu sunt dispusă să (mai) compensez lipsa de sentimente a celuilalt și nici ca altcineva să fie nevoit s-o compenseze pe a mea. Pur și simplu, n-ar fi corect. Întotdeauna am fost de părere că-i infinit mai bine să fii singur decât cu cine nu trebuie. Nu cred în relațiile de complezență, în care unul dintre parteneri (sau chiar amândoi!!!) rămâne doar ca să nu fie singur, ca să-i fie mai ușor, ca să fie sau doar să se simtă protejat, sau susținut, sau întreținut, sau doar în rând cu lumea și să aibă cu cine se afișa în public. Recunosc că multă vreme i-am disprețuit pe toți ăștia de mai sus, pentru că eram convinsă că-și distrug nu doar propriile vieți, ci și pe cele ale persoanelor cu care ar trebui să fie de fapt, dacă ar fi cinstiți. Acum doar îi compătimesc. Pentru că ar putea să aibă atât de mult și se mulțumesc cu atât de puțin!

Dragă Oana, nu știu cum sunt și ce simt alții, dar eu n-aș putea niciodată să mă îndrăgostesc sau să mai și iubesc pe cineva, doar pentru că el e îndrăgostit sau mă iubește pe mine. Ăsta-i curat narcisism, nicidecum dragoste. Și reciproca e evident valabilă. Sunt de acord că sentimentele cresc în timp, dar dintr-o sămânță, nu din nimic. Or dacă eu nu simt de la început nimic, nici n-o să simt niciodată și basta. Degeaba se roagă unii cu cerul și cu pământul să le dau o șansă unora pentru care nu simt nimic, oricât de cumsecade, de frumoși, de deștepți, de doldora de bani și de îndrăgostiți ar fi, că tot deageaba. Dețin prin urmare o colecție impresionantă de oameni care m-au vrut sau m-ar vrea drept noră, cumnată etc. Ridicol, nu? Dar nu am regrete în ce-i privește pe respectivii. Și mai bine așa, mai bine o grămadă de oameni nemulțumiți, decât doi oameni nefericiți împreună. Pentru că dragostea e – sau ar trebui să fie – numai în doi. Mai presus de toate dorințele și sfaturile și ideile celorlalți.

Dacă tot am ajuns la exclusivism, mai trebuie să spun că eu n-am putut niciodată să iubesc mai mult de un singur bărbat în același timp. Așa că dacă ar veni un băiețică la mine, ferm convins că el are o capacitate infinită de iubire, să-mi spună că mă iubește, zău, dar le mai iubește și pe Maricica, Petronela și Olguța – de unde-oi fi scos numele astea, nu știu – , atunci i-aș spune să rămână cu Maricica, Petronela și Olguța. Io-s foarte egoistă în dragoste, nu împart bărbații cu altele. La mine e totul sau nimic, nu merge cu jumătăți de măsură sau firimituri. Dacă eu dau totul, vreau totul în schimb. Ăsta-i motivul pentru care n-am putut și nu cred c-aș putea vreodată să fiu „just friends” cu cineva pentru care simt tot. Și eu am o capacitate infinită de iubire, sâc, dar pentru o singură persoană. Nu vrea tot, să fie sănătos cu nimic atunci! Nu știe ce pierde!

Nu cred că dragostea ar trebui să se împiedice de vârstă sau alte prejudecăți. Cunosc destule cupluri stabile în care diferențele dintre parteneri sau doar diferența de vârstă e mare, dar lucrurile merg strună. Dragostea nu are reguli și tipare. Poftim, altă banalitate! Și nu cred că vine la comandă. Cel puțin în cazul meu așa a fost, n-am căutat-o, n-am dorit-o sau chemat-o, ci pur și simplu s-a întâmplat. Nu fac parte din categoria femeilor „romanțioase” (ca să nu zic disperate), care-și pun singure bețe-n roate, fixându-și țeluri precise, să se îndrăgostească cu tot dinadinsul, sau să-și găsească bărbatul vieții lor, sau să se mărite până la vârsta de…, în data de…, îmbrăcate în…, iar bărbatul să se încadreze în tiparele x, y, z. N-am avut niciodată asemenea proiecții. Pe mine dragostea m-a luat prin surprindere. De altfel, viața îți oferă mereu atâtea surprize, încât ar fi o prostie să încerci mereu să le anticipezi sau să le distrugi farmecul, făcându-ți mereu planuri. De care probabil că n-o să te poți ține niciodată.

Încă ceva ce nu știu dacă li se aplică și altora sau nu. Aș fi înclinată să cred că nu, dacă ar fi să mă iau după cum femeile își laudă de obicei bărbații, de parcă acum i-ar fi rupt direct din rai. Am fost de la bun început foarte conștientă de defectele omului pe care l-am iubit, dar nu mă deranjau, dimpotrivă, mi se păreau și alea atrăgătoare. Poate și pentru că m-a plictisit întotdeauna perfecțiunea. A nu se înțelege din asta că sunt adepta iubirii în care care iei omul așa cum e, prespălat, ambalat și tot așa îl predai la capătul vieții. „Ia de-aici, Doamne, așa mi l-ai dat, așa să ți-l ții. Doar puțin mai gras și mai chel sau cărunt, mda. Da’ las că și el mi-a scos mie pieri albi.” Aud multă lume susținând că n-ar trebui să schimbi persoana iubită, ci s-o iei așa cum e, ceea ce mi se pare trist. Da, n-ar trebui să-i impui schimbări, dar eu cred că în iubire te schimbi, te transformi tot timpul, crești alături de celălalt. Îți dorești singur(ă) să te schimbi în bine, de dragul celuilalt.

Dragă Oana, aș putea să aberez pe tema asta la nesfârșit și mai ales fără nici un folos. Dar ar fi chestii pe care le cred sau le simt doar eu, poate nu și alții. Ideea e că, chiar dacă sunt deocamdată singură, eu tot cred în dragoste. Chiar și când o să se termine bărbații, tot o să cred în dragoste. Și sper să mor crezând în dragoste, chiar dacă o să mor tot singură și-o să mi se găsească hoitul în vreo garsonieră, abia când o să intre în putrefacție, ha ha ha. Iartă-mi, rogu-te, poliloghia asta despre istoria și evoluția firelor de păr crescute sub piele, de la origini până-n zilele noastre, cred că te-ai prins de mult că habar nu am despre ce vorbesc. Fiindcă dragostea se simte, întotdeauna, și nu se teoretizează niciodată.

Să nu uiți că oamenii frumoși se găsesc întotdeauna unii pe alții! Doar că la momentul potrivit… 🙂

Anunțuri
 

Cum au trecut sărbătorile… 8 Ianuarie 2012

Filed under: Ce-am mai văzut/ascultat,Oameni,Pe unde-am mai umblat — Daria B. @ 22:07

Crăciunul a trecut înainte să găsesc decoraţiile pentru brad din pâslă roşie. Cu siguranţă o să le găsesc de Paşti. Dar nici n-am mai împodobit brad natural de câţiva ani, că m-am făcut eco, iar cel artificial, acelaşi de când eram noi mici, nu merită cine ştie ce decoraţii. A trecut fără să termin nici măcar o felicitare de Crăciun, cusută de mine, aşa cum făceam în alţi ani, deşi mi-am scos toate ustensilele şi intenţia a existat. Şi am mai avut o intenţie fără rezultat: să fac decoraţiuni din paie, tot pentru brad. Am reuşit să încropesc doar două, jalnice, o steluţă şi o inimioară, pe care numai eu le-aş putea deosebi între ele, deci nici măcar pentru bradul artificial n-ar fi bune. A trecut fără să mă reapuc de croşetat, aşa cum îmi propusesem. A trecut fără să mă colinde toţi colindătorii pentru care m-am pregătit, ca-n fiecare an, deşi mi-am promis că nu mă mai strofoc de data asta cu prăjitureli şi curăţenii şi alte cele. Iar în ce priveşte dorinţele din articolul anterior, ştiu sigur că n-am răcit până acum şi că a nins în prima zi de Crăciun şi chiar a trebuit să mătur zăpada, până la al treilea vecin de la noi, fiindcă erau plecaţi de acasă. Ba chiar s-au oferit nişte copii plecaţi la colindat să mă aştepte până termin de măturat, numai să-i primesc…

Bine măcar că între Crăciun şi anul nou am reuşit să mă ţin de plan şi am ajuns la Târgu Mureş, unde prietena mea Cristina m-a plimbat şi m-a răsfăţat. Am vizitat Palatul Culturii şi mi-a rămas imprimat pe retină un portret de femeie de-al lui Tonitza. Într-o seară am fost la un film, care a rulat numai pentru noi două, parcă am fi avut cinematograf privat. Am (re)întâlnit prieteni mai vechi şi mai puţin vechi. Şi m-am jucat cu Ştefan şi m-a lăsat să-l şi pup la sfârşit. Cine se mai poate mândri cu aşa performanţă, ia să aud? Şi mi-am cumpărat culori şi pensule, cică să mă reapuc de mâzgălit, dar încă nu m-am apucat. Deci mi-am dovedit încă o dată că n-am strop de ambiţie în mine.

Iar de anul nou a fost mai bine decât aş fi sperat. La miezul nopţii la biserică, iar apoi între prieteni, intim, familiar şi cald. La propriu cald, de la un splendid şemineu. Cu lumină difuză de lumânări, colinde şi cântece la chitară, concert la pian numai pentru urechile noastre boiereşti aş putea spune, căci asta-i desfătare de-a dreptul. Cu şampanie şi bunătăţi şi glume şi rummy şi eu câştigătoare cu 1015 puncte. Deci se pare că am început anul cu noroc. Nu doar la rummy, ci şi la premii. Şi am mai început cumva anul. Botezată de trei ori! O dată la Mureş şi de două ori acasă. Mai bine de trei ori decât niciodată…

La mulţi ani şi un an nou fericit tuturor! 

 

 

Cinci dorinţe de Crăciun 17 Decembrie 2011

Filed under: Diverse — Daria B. @ 11:40

Dacă nu mă provoca Gabi să-mi storc creierul ca să mă gândesc ce-mi doresc de Crăciun, scăpa Moşul bine-mersi, căci eu chiar nu i-aş fi cerut nimic. Aşa, n-are încotro, sper să-şi facă datoria şi să-mi îndeplinească dorinţele.

  1. Îmi doresc să am linişte, să simt că e Crăciunul, să mă pot bucura de tot, să fiu sănătoasă şi eu, şi cei dragi. Sunt deja, dar sper să şi rămân aşa şi să nu mă apuce vreo răceală nasoală fix de Crăciun, ca anul trecut, şi să mă ţină vreo trei săptămâni.
  2. Vreau – deşi asta nu chiar de Crăciun, mai după sărbători aşa, de la anul adică – o slujbă serioasă, un serviciu, un job, de lucru, vreau să muncesc! Halal dorinţă, nu? Doar una dintre chestiile de mai sus totuşi, nu toate, Doamne fereşte…
  3. Îmi doresc un cadou muzical de la o prietenă dragă mie, deşi… hm… am sentimentul că aproape a picat. 🙂
  4. Îmi doresc zăpadă de Crăciun, multă, albă şi pufoasă! Chiar şi dacă trebuie să o mătur.
  5. Mi-aş fi dorit cadou de Crăciun să merg la un anume concert, care a trecut deja, aşa că… să mai cer ceva în schimb? Îl las pe Moşul să decidă asta, doar nu există Crăciun fără măcar o surpriză.

 Voi ce vă doriţi de Crăciun?

 

Moş Nicolae modern 6 Decembrie 2011

Filed under: Diverse — Daria B. @ 23:39

Se pare că până şi Moşul se modernizează în zilele noastre. Ia de la cine nu trebuie, dă poate tot la cine nu trebuie… Ba mai mult a intrat şi el în rând cu oamenii obişnuiţi şi şi-a modernizat metodele de a trimite cadouri. În ghetuţe? Asta-i poveste veche deja, eu azi am primit cadouri oriunde, numai în ghetuţe nu.

Prima surpriză de dimineaţă, de la un asistent harnic al Moşului care mi-a lăsat în cutia poştală o ciocolată.

Apoi un cadou virtual, sub forma unui tur prin propriul oraş.

Pe urmă m-am făcut chiar eu asistenta Moşului şi m-am cadorisit cu o pereche de papuci de casă, frumoşi şi călduroşi nevoie mare, pe care nu era să vin acasă şi să mi-i pun singură în cizme, nu? Papuci în cizme, asta-i bună… Şi să mă mai şi mir dup-aia când îi descopăr, ar fi fost culmea lui Moş Nicolae.

Ultimul cadou, cred, deşi ziua nu s-a terminat, a fost concertul de colinde al corului şi orchestrei şcolii, la care nici n-aş mai fi ajuns, fără puţin ajutor de mobilizare de la un prieten.

Aşa că le mulţumesc tuturor celor care mi-au făcut cadouri şi surprize frumoase astăzi, inclusiv mie. Da, îmi mulţumesc şi mie, cred c-ar trebui să facă toată lumea asta mai des. Merităm câte un cadou din când în când, mai ales într-o zi ca asta, că joarde sunt destule în restul anului.

La mulţi ani tuturor celor care-şi sărbătoresc ziua numelui astăzi şi mai ales lui Moş Nicolae!

 

Minge, mingişoară, cine-i mai rotundă-n ţară? 7 Noiembrie 2011

Filed under: Diverse — Daria B. @ 16:24

Am mingiuca mea, sunt pionier,

Şi mă mândresc cu ea, până la cer!

Sare pe pământ, zălog şi legământ,

Întâiul meu avânt de performer!

Iaca ce-am primit eu astăzi de la mămuca şi mi-a făcut să-mi scapere ochii mai ceva ca ai lupului la vederea celor trei iezişori… Asta după ce în urmă cu ceva vreme am fost la o prietenă care tocmai îşi achiziţionase o minge de gimnastică şi mi-a arătat câte minunăţii se pot face cu ea. Şi eu, curioasă din fire, am şi dat s-o încerc acolo pe loc, şi-am simţit pe pielea mea una din minunăţii, de era cât pe ce să-i sparg vitrina de cristal, la care fusesem în mod expres atenţionată să am grijă! Păi normal, că doar minge pe minge nu stă, nu? Cine-a mai pomenit aşa ceva?

Acuma dacă o am pe a mea, nu mai am nici o scuză, aşa că din două una: ori mă turtesc pe mine, ori turtesc mingea. Deocamdată mă uit la ea, până ne împrietenim. Cine vrea să-şi cumpere, să dea fuga la magazinele Lidl, unde încă se găseşte la ofertă, cu 30 de lei, ceva mai ieftină decât în magazinele sportive. Nu ştiu în alte oraşe, dar aici sunt doar 2 culori: gri (am zis că nu-i o culoare care să te îndemne la mişcare) şi verde. Doar pe cutie, că pe viu e cam turcoaz şi în poză e chiar albastră, după cum se vede. Oricum, e frumoasă foc! Tot cu foc am umflat şi eu cu pompa la ea, încât pe ziua de azi nici nu-mi mai administrez alte exerciţii. Dar de mâine, m-apuc. Să vedem dacă şi minunea asta mă ţine tot numai trei zile sau nu. Că nu ştiu zău ce altceva mă mai poate motiva să mă ţin şi eu de sport…

 

De aniversare 5 Noiembrie 2011

Filed under: Amintiri,Oameni — Daria B. @ 23:50

Azi e ziua lu’ soră-mea şi fiindcă e departe şi nu-i pot face nici un cadou concret, m-am gândit la unul virtual (deocamdată). Pentru cine nu ştie cum e să ai o soră mai mare născută în zodia preşedintelui, o să încerc să prezint în linii mari. Deşi nu cred că vă mai salvează ceva, dacă vă aflaţi într-o situaţie similară…

În copilărie, lucrurile stăteau cam aşa: io eram cobaiul pe care trebuiau testate chestii necunoscute. „Pune mâna acolo să vezi… Gustă asta… Stai aşa, ţine asta aşa, fă aşa, du-te acolo, treci încoace…” Şi cum eu am fost multă vreme docilitatea întruchipată, soră-mea scăpa intactă.

(Nu acelaşi lucru se întâmpla când ea trebuia să aibă grijă de mine, că eram mai mică şi pierdută în timp şi spaţiu pe deasupra, şi mai aveam şi hobby-ul să mă rătăcesc, iar ea era luată la bani mărunţi când nu se achita bine de îndatoririle de bodyguard neplătit.)

Mai târziu, când nu mai eram aşa mică şi neajutorată, tot cobai am rămas. Că soră-mea făcea arte marţiale şi când rămânea fără ţigle de spart, trebuia să se folosească de ce găsea prin preajmă. Nu ştiu (şi cred că nici nu vreau să ştiu) cum e în alte familii cu două surori, dar noi ne băteam ca două fiare sălbatice, spre disperarea părinţilor. „Ce-aveţi iar de-mpărţit?” era o expresie pe care o auzeam foarte frecvent şi n-o înţelegeam niciodată. Nu ştiu soră-mea?! Nu-mi aduc aminte să fi avut ceva de-mpărţit, dar ea ori se plictisea, ori avea nevoie de o ţiglă şi io trebuia să-mi apăr orgoliul, care era de pe-atunci cât China, chit că io eram cât Vaticanul. Doar la mărime, că la sfinţenie…

Tră’ să recunosc că mă şi iubea nespus, ca orice scorpioană pasională (pardon de pleonasm) ce se găsea. Şi nu rata nici o ocazie să mi-o dovedească, pupându-mă de sute de ori, pe unde nimerea, deşi nu suportam asta, şi ciupindu-mă şi trăgându-mă de fălcuţe şi zgâlţâindu-mă şi lugu-lugu şi gigia-gigia şi sorellina picolina şi alea alea. Fiindcă ea avea trăsături diferite, avea grijă să mă facă să mă simt… unică. Ea, cu părul creţ, îmi spunea că am părul lins de vacă. Ea, cu ochi mici şi migdalaţi, îmi spunea că am ochi bulbucaţi de broască. Ea, cu tenul curat, îmi pipăia toate aluniţele vizibile şi invizibile, se minuna, mă întreba „te doare dacă fac aşa? dar dacă…?”. Ba odată chiar a făcut mari ochii ei mici şi mi-a declarat cu chipul scăldat de bucurie şi cu gropiţele ei imense: „tu într-o zi o să faci cancer de piele, hihihi!” Cel mai frumos cred că era totuşi când – tot din dragoste, cum altfel? – se îngrijora dacă mai respir sau nu şi, când îmi era somnul mai dulce, îmi ridica brusc o pleoapă şi mă-ntreba cu vocea ei pisicoasă „Dăriuţa, dormi?”

În concluzie, Alinuş dragă, la mulţi ani, te iubesc (ştiu că nu-mi citeşti blogul) cât China, din tot Vaticanul, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai făcut şi mi-ai dat, mai ales pentru incisivul central superior pe care mi l-ai ciobit cândva când mi-ai dat un cap în gură…

 

Haleală 16 Octombrie 2011

Filed under: Ce-am mai gătit — Daria B. @ 15:02

În loc să mă văd câtă m-am făcut (mai ales în timpul curei de îngrăşare cât a fost sora mea prin zonă) şi să iau urgent măsuri, cum ar face o femeie care se respectă, eu ce fac? M-am reapucat de exerciţii fizice (mai timid aşa, să nu facem exces de zel) numai ca să nu trebuiască – mă amăgesc eu – să renunţ la bunătăţile toamnei. Şi anume, un imam baialdî marca Zazuza cu gogoşari, ardei şi roşii culese din grădină dacă tot a căzut bruma, şi o prăjitură cu struguri şi brânză dulce, de pe acest site, unde sunt prezentaţi clar toţi paşii care trebuie urmaţi. Mie mi s-a părut prea mult zahăr, mai ales că am folosit şi struguri dulci, aşa că am redus drastic cantitatea şi bănuiesc că de-asta blatul meu a fost cam moale. La aşezat în tavă n-a fost bai, dar când am scos-o din cuptor, ce să vezi, blatul negru cu cacao, care ar fi trebuit să stea cuminte la fund, şi-a găsit cărări nebănuite şi s-a cocoţat până-n vârf, dând prăjiturii pe alocuri un aspect de… vulcani noroioşi. Dar de bună-i bună, vă zic, gustul de struguri copţi cu brânză dulce şi cacao e nemaipomenit. La mine arată ca-n imaginile alăturate.

Prăjitură cu struguri şi brânză dulce

Imam baialdî

 

 
%d blogeri au apreciat asta: