Bicicleta zburătoare

  Când eram mică, aveam o bicicletă Pegas portocalie. De fapt, nu eu, ci soră-mea. Mie doar mi-a rămas moștenire când a devenit prea mică pentru ea. O comandase tata de la Sibiu și ne-au trimis-o rudele la pachet, cu trenul, iar el a asamblat-o după aceea acasă. O mai avem și acum, undeva prin […]

Cetățenia digitală – Drepturi și responsabilități pe Internet privind datele personale

Liceul de Artă din Sibiu participă la Concursul național Ora de Net   Principalele informații furnizate de copii pe rețelele de socializare sunt: poze în care se distinge clar fața copilului (81%), numele de familie (61%), numele școlii la care învață (59%) și vârsta corectă (47%). Mai mult, 16% dintre copii afirmă că au publicat […]

Prieteni de (răs)cruce

Câteodată mă întreb ce-am făcut în viața asta de m-a binecuvântat Dumnezeu cu atâția și asemenea prieteni. Exact când am mai mare nevoie. În câte-un moment când aluneci puțin în jos sau pur și simplu ești copleșit de gânduri, care te trezesc în toiul nopții și te chinui în zadar să adormi la loc, mai […]

Doar o țiglă să-ți mai pun

Ieri ne-au atras atenția doi vecini că ne-a căzut o țiglă de pe casă. O vedeam și noi de fapt, încă stătea agățată în scoc. Bine că nu ne-a căzut niciuneia în cap. Așa că azi am pus cea mai înaltă scară, cu mama panicată la poale, ținând de ea,  ca să ajung la scoc și s-o pot scoate și apoi ne-am urcat în pod amândouă să vedem ce-i de făcut. Preocuparea ideală pentru două femei, într-o luni dimineață!

Țigla fusese fix la îmbinarea unui căprior cu șaua casei, imediat lângă coame. Mai întâi a trebuit să adunăm de pe jos niște scânduri care se prăbușiseră, cine știe de când și din cauza cărora n-aveam loc să intru. Apoi chinul de pe lume să pun altă țiglă la loc, printre bârne, fără să dau altele jos, mai ales nu coamele. Cu praf și gunoaie în ochi, cocoțată pe un scaun care se clătina. Am reușit cumva s-o fixez, sper pentru cât mai mult timp, dar tot rămânea ceva spațiu de-o parte și de alta, prin care putea să plouă. Așa că am recurs la sfânta improvizație, o plasă băgată printre, de-o parte și de alta. Mă aștept acum să ne anunțe vecinii că pe acoperișul casei noastre e arborată o plasă de la Flupec Sibiu. Reclamă gratuită.

Sau pur și simplu dovada vie că nu era suficient că ne-a zburat o țiglă de pe casă, ci-mi lipsește și mie una în sens figurat…

Ce mai cred bărbații despre femei?

Ce cadou poate fi mai potrivit de 8 martie decât părerea lor despre noi? Bărbați de toate vârstele și categoriile sociale: vânzători de flori la tarabe, elevi, studenți, portari de instituții, un avocat, cumpărători de flori sau altele, pensionari, soți, tați, un polițist, un chelner, muzeografi și turiști. Așa cum m-am considerat eu azi prin Sibiu: un fel de turistă cu treburi de rezolvat și o curiozitate, care mă rodea: „Care sunt cele trei lucruri pe care le apreciază cel mai mult un bărbat la o femeie?” Asta era întrebarea pe care le-am adresat-o câtorva dintre bărbații cu care am intrat în contact. Iată o parte dintre răspunsuri:

  1. Gingășia, finețea și mai ales inteligența

Început mai mult decât promițător și prima prejudecată spulberată. Sincer, mă așteptam să mi se răspundă clar frumusețea. Intervievatul aștepta pe cineva cu un buchet de flori și am regretat că nu aveam timp să o aștept și eu, ca să mă conving dacă se încadra în tiparele lui. Oricum, o norocoasă prin simplul fapt că era așteptată cu flori.

  1. Simțul umorului, bunătatea, aspectul fizic, cel puțin la început.

Iată cineva pentru care contează și frumusețea totuși…

  1. Inteligența.

Una și bună, nu? Ce-ți mai poți dori când ai asta?

  1. După 40 de ani de căsnicie, nu mai apreciez nimic. Obiect de mobilier.

Degeaba am încercat să scot cu cleștele alte calități despre alte femei, în afară de soția lui. Domnul era fidel până la obsesie.

  1. Să fie mămică și să întrețină armonia în familie.

Trăiască matriarhatul!

  1. Să fie corectă, curată, punctuală.

Nu pot să-l condamn, domnul aștepta pe cineva, care tocmai întârziase…

  1. Nu chiar frumusețea, să fie corectă, să fie o bună soție și mamă.

Mă intrigă oarecum exprimarea de la început și mi se dau explicații: Știți dumneavoastră, o femeie și frumoasă și devreme-acasă nu prea există…

  1. Zâmbetul, că vă văd zâmbind, inteligența… (după o pauză revelatoare și după ce mă studiază din cap până-n picioare) și frumusețea, bineînțeles. Dar nu m-ați înregistrat, nu? Și nu sunteți de aici, nu? Nu. Mai bine!
  2. Să fie drăguță, să fie cuminte… Azi e ziua voastră. Ar trebui să vă luăm flori… Să meargă la un restaurant cu ea.

Mi-a plăcut maniera în care domnul a alunecat de la calitățile noastre la îndatoririle bărbaților.

  1. Sinceritatea, inteligența, frumusețea.

Asta după ce la început mi-a răspuns că sunt prea multe 3 lucruri și că de fapt nu-i vine în minte nici unul.

  1. Sinceritatea, punctualitatea, frumusețea.

Două puncte consecutive pentru frumusețe, prejudecata mi-e definitiv readusă la viață. Frumusețea contează!

  1. Fidelitate, încredere, optimism.
  2. Sinceritate, bună gospodină, să fie mamă bună.

Bună gospodină? A întrebat mirată, probabil ca și mine, o colegă de-a domnului de serviciu, la care el a adăugat: Păi, ce vrei să-i spun, să bea mai mult decât noi?

  1. Sufletul, comportamentul, fizicul.
  2. Bună la suflet, cel puțin așa se spune, că femeile sunt mai bune la suflet decât noi, aspectul fizic, totuși contează și asta, iar când găsești femeia potrivită, fericirea alături de ea.

Am apreciat nu doar răspunsul, ci mai ales faptul că domnul și-a luat timpul necesar de gândire, după ce inițial nu știa ce să-mi spună, apoi a revenit, spre surpriza mea.

  1. Sinceritatea, afecțiunea, inteligența.
  2. Perseverența, și la bine și la rău, calitatea de a fi mamă și a duce familia mai departe, să fie blondă.

Un domn care-l însoțește îmi atrage atenția asupra faptului că soția lui nu e blondă, de fapt.

  1. Nu am experiență. Dar putem vorbi după programul de lucru.

Nu vreau să dezvălui categoria socială, ci doar faptul că n-am stat să aflu câtă experiență avea sau nu.

  1. Simplitatea
  2. Sunt prea multe ca să mă rezum la 3!

Sunt prea multe lucrurile de apreciat la o femeie, ca să ne rezumăm la 20 de răspunsuri. Dar din când în când, face bine câte un exercițiu de aducere aminte, din partea ambelor sexe. De remarcat că poate răspunsul predominant nu a fost frumusețea, cum mă așteptam, ci sinceritatea. Nu pot decât să sper că domnii intervievați nu s-au lăsat intimidați de faptul că au fost chestionați de o femeie și că au fost cu adevărat sinceri când mi-au răspuns.

Le mulțumesc încă o dată celor care au avut bunăvoința să-mi răspundă, nu toți au făcut-o, cum era de așteptat, și le urez la mulți ani tuturor mamelor, doamnelor și domnișoarelor!

 

IMG_7254

Delfini

Delfini care se scaldă liberi în apele străvezii din jurul Capului Caliacra, locul cu cea mai curată apă din Marea Neagră, parcă te îmbie să cobori și să înoți împreună cu ei…

IMG_3306_1

Singură cu trei bărbați

„Unde te duci, Daria, singură cu trei bărbați?” Cam așa s-ar fi putut rezuma într-o singură propoziție toate temerile mamei, dacă le-ar fi rostit pe șleau, atunci când am acceptat, împinsă de la spate de profesoara mea de meditații la engleză, prima mea ofertă de interpretariat. Dar mama le-a împachetat și învăluit frumos, așa cum numai o femeie scorpion e în stare să facă,  într-un fluviu sinuos de cuvinte insinuante, din care nu știi niciodată când ți se poate strecura vreun afluent prin cele mai ascunse cotloane ale minții. M-am codit inițial, ca de obicei, nesigură pe mine, dar doamna profesoară m-a asigurat că o să mă descurc. Așa că în cele din urmă am zis „de ce nu?” și m-am dus cu capul înainte. În ciuda sau poate tocmai datorită suspiciunii maică-mii.

Trebuia să merg cu un om de afaceri român, să-i spunem domnul R., care urma să-i prezinte altui om de afaceri neamț, să-i spunem domnul N., mai multe crame din țară, și să traduc din și în limba engleză. Al treilea bărbat era desigur șoferul, indispensabil pentru doi oameni de afaceri care se respectă. Lui o să-i spun simplu „șoferul”, nu de alta, dar nici el nu m-a scos pe mine, pe tot parcursul traseului, din „gagică”, deși eu îi repetam de fiecare dată că mă cheamă Daria. Eram o puștoaică, pe vremea aia cuvântul „gagică” nici măcar nu făcea parte din vocabularul meu, mi se părea apogeul vulgarității, ceva de neverbalizat, cu atât mai puțin unei persoane pe care n-o cunoști deloc. Abia după mulți ani, avea să-i ia locul cuvântul „nașpa”, pe care nu înțelegeam deloc cum poate să-l pronunțe soră-mea, atât mi se părea de vulgar. Ce alte cuvinte au ajuns între timp să facă parte din vocabularul meu curent nici nu mai are rost să menționez.

Aventura s-a petrecut pe la sfârșitul toamnei și a durat două zile. Am pornit la prima oră din Blaj spre cramele din Oltenia și Muntenia: Drăgășani, Drăgănești, Valea Călugărească, nici nu mai știu care au mai fost. Îmi amintesc însă foarte clar că am coborât pe Valea Oltului, pe care am văzut-o atunci prima dată în viață, în plină schimbare a culorii frunzelor, o minunăție, și mai știu că am trecut și prin Scornicești-ul lui Ceaușescu. Rutina era aceeași, domnul R. îl prezenta gazdelor și intermedia pentru domnul N., care era de fapt interesat nu de vinurile noastre, ci exclusiv de drojdie. De ceea ce la noi se arunca și probabil că se aruncă în continuare, doar că poate la nemți sau alte nații care îi cunosc valoarea și știu să o folosească în cele mai diverse scopuri, în industria cosmetică, farmaceutică și mai știu eu ce. La noi nu doar că nu se folosea, dar era aruncată cu borhot cu tot, în albiile râurilor, de parcă nu erau suficient de poluate oricum.

Inutil să mai spun că peste tot domnilor li se serveau din cele mai alese vinuri ale casei, doar trebuia să ne promovăm și noi cu ceva. Domnul R. nu le refuza, pe când domnul N. era destul de reținut. Eu trebuia să rămân cu mintea limpede, deci nici nu se punea problema să gust. Pe drum ne opream să mâncăm, iar domnul R. comanda de fiecare dată, fără să ne întrebe și pe noi ce vrem, mici și ciorbă de burtă. Obsesia românilor că astea ar fi cele mai tradiționale mâncăruri românești, deci cu astea ar trebui să tratăm oaspeții. Eu nu suport usturoiul, așa că era o plăcere pură să interpretez tete-a-tete, deasupra unei mese de restaurant sau în spațiul mic dintr-o mașină, în damful omniprezent.

La ultima oprire, după-amiaza târziu, să fi fost la Valea Călugărească, directorul cramei sau cine-o fi fost gazda s-a întrecut în amabilitate. Ne-a invitat într-o sală de oaspeți, în care trona o masă lungă, iar el și domnul R. s-au așezat fiecare în capul mesei, deși laturile erau destul de lungi, de vreo patru-cinci scaune pe câte-o parte. Domnul N. și eu stăteam pe la mijlocul mesei, față-n față, ca să-i putem auzi la fel de bine pe amândoi românii. Aceștia, după ce s-a încheiat destul de repede subiectul vizitei, au trecut la altele și, amețiți de aburul diverselor vinuri, pe care o domniță nu contenea să le aducă și să le servească, s-au lansat în niște polemici interminabile despre orice altceva, de la fotbal la politică, societate și poziția României în lume. Fiind amândoi caractere puternice, cu idei bine conturate, de care țineau cu dinții, nu lăsa nici unul de la el. Care pe care. Tonul devenea din ce în ce ridicat, iar domnul N. și cu mine nu mai făceam de mult parte din discuție, așa că eu încetasem să mai traduc. La început nu mai făceam față afluxului de cuvinte care mă bombardau stereo, apoi nu mă mai auzeam de vocile lor și oricum discuția nu avea nici o relevanță pentru neamț, care-mi spusese că pot să mă opresc. Așa că stăteam amândoi, față-n față, pe post de fileu și așteptam cu nerăbdare sfârșitul meciului. Se înserase de-a binelea, aveam drum lung până acasă, dar cei doi români nu păreau să observe. Mie începea să-mi fie foame. Apoi foarte foame. Apoi a început să-mi treacă foamea. La un moment dat, fiindcă nu mă mai puteam înțelege verbal cu domnul N., am scos din geantă un carnețel, i-am scris în el ce aveam să-i comunic și i l-am întins. Iar el îmi scria schematic înapoi și mi-l returna. Nici măcar asta nu i-a descurajat pe cei doi să-și încheie discuția. Nu aveam de unde să știu pe atunci că ceea ce făceam noi avea să constituie ulterior pentru mine obiectul unui curs la facultatea de interpretariat, „prise de notes”, scrierea simbolică, prescurtată, cu cât mai puține cuvinte, a unui mesaj. Îmi aduc și acum aminte că domnul N. mi-a desenat ultima dată un om întins la orizontală într-un pat, nici măcar nu-i mai era foame, voia doar să doarmă, dar mi-a făcut totuși semn să nu-i întrerup pe cei doi oratori simultani. Cu calmul și răbdarea lui infinite. Un om la vreo 65-67 de ani, cel mai atipic neamț pe care l-am întâlnit în viața mea, cu care am putut discuta în cele două zile despre multe. Un fel de bunic de împrumut, pentru două zile, bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

Într-un final glorios, probabil că i-a răzbit și pe cei doi comeseni foamea, de ne-am dat duși. Întorși în mașină, șoferul ne-a mărturisit, cu un sadism pe care nu i-l pot înțelege nici acum, că el mâncase între timp merinde aduse de acasă și trăsese un pui de somn. Pe drum, deși era întuneric și prea târziu pentru cinat, ne-am oprit totuși la un popas, unde știa domnul R. că se mânca bine, pentru că lui îi era evident foame și la fel de evident a comandat mici și ciorbă de burtă.

Aventura nu era nici pe departe la final. Pe tot parcursul drumului, au fost scurte opriri pentru nevoile celor trei bărbați, dar nu la vreo benzinărie, ci în natură. Noroc că eu eram pe atunci tânăra și adaptabila posesoare a unei vezici la fel de tinere și adaptabile. Însă ultima oprire înainte de casă a fost una pentru nevoi total neprevăzute. S-a stricat cureaua de distribuție. Eu habar n-aveam ce-i aia și cu atât mai puțin cum se poate repara. Am ieșit cu toții din mașină, ca să ne mai dezmorțim, iar domnul R. m-a întrebat direct „Ai ciorapi pe tine?” Cred că atunci a fost singura fracțiune de secundă când unul din afluenții din fluviul de suspiciune al mamei mi s-a strecurat insidios printre circumvoluțiunile creierului și poate chiar și-ar fi săpat o albie, dacă domnul R. nu s-ar fi grăbit să-mi explice că, în caz de urgență, o pereche de ciorapi de nailon pot înlocui cureaua de distribuție și salva situația critică. Pe care nici nu mai rețin cum a salvat-o șoferul, fiindcă eu știu și acum exact cu ce eram îmbrăcată, dar ciorapi n-aveam.

În fine, am repornit la drum, era deja trecut bine de miezul nopții, mama, în culmea îngrijorării, făcuse rost de numărul de telefon al domnului R. și-l sunase, eu abia după alți vreo patru ani aveam să dețin primul mobil. Cei doi domni de afaceri au dormit duși până acasă, pe când eu, în spatele șoferului n-am putut să închid un ochi. Din două în două minute, el mă privea în oglinda retrovizoare și mă întreba „Gagica, dormi?” Mai rău decât nevasta pisăloagă din ultracunoscută schiță „Costică, dormi?”. Am ajuns acasă dimineața pe la 4-5, în mod normal ar fi trebuit să continuăm periplul vinului la Blaj și Jidvei, începând cu prima oră, dar aflând că eu n-am dormit deloc, mi-au acordat totuși două ore răgaz, ca să mă refac puțin. Nu le-am folosit ca să dorm, ci ca să caut în primitivele dicționare pe care le aveam la vremea respectivă ce termeni mă mai gândeam eu că ar mai putea folosi oratorii.

Iar la 7 dimineața ne-am prezentat toți fresh, unii dormiți, alții nu. N-aș fi crezut, dar surpriza cea mai mare mă aștepta la Blaj. Nu doar pentru că a fost singurul loc în care nu am fost exclusă, m-au servit și pe mine cu cel mai bun must pe care l-am băut în viața mea, dar la plecare s-a întâmplat o scenă pe care cred că n-o voi uita toată viața. Gazdele erau doi domni, dintre care unul tatăl unui foarte drag prieten. Celuilalt, domnul X., nu înțeleg nici eu cum și de ce, i s-a pus pata pe mine. Nu pentru el, slavă cerului, ci pentru… băiatul lui. Și a început pețitul. Domnul N. ieșise primul din sala unde fusesem invitați, norocosul, iar eu rămăsesem între domnul R. și domnul X, care era mai mult decât insistent. A cui ești, câți ani ai, unde stai, în ce clasă ești, la ce etaj ai clasa, ce faci în timpul liber, mergi la discotecă etc. etc. etc. Și-mi prezenta în același timp ce, cum și unde face odorul lui de băiat. Eu evitam sau răspundeam în doi peri, cu n-are importanță. Dar domnul R. completa răspunsurile pe care le știa. Scenă de film absurd: o casă a scărilor, neamțul deja jos pe palier, în fața mea, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, iar eu prinsă la mijlocul treptelor, între domnul R. și domnul X., în spatele căruia stătea tăcut, la fel de neputincios ca mine, tatăl amicului, de care-mi era sincer cel mai rușine. La orice încercare a mea de-a întoarce spatele și de-a coborî, cei doi strângeau menghina. Mai că-mi venea să mă arunc de pe trepte, peste balustradă, în brațele neamțului, numai să scap de-acolo. În fine, s-a terminat cumva, dar domnul R. a continuat și în mașină să mă convingă de cât de bună ar fi partida asta pentru mine. După câțiva ani, pețitorul meu avea să aibă ceva probleme penale cu statul, pentru oareșce delapidări, din câte am auzit. Iar acum, privind în urmă, cu imaginația mea debordantă, mă și văd mergând la tata-socru la pârnaie, și întinzându-i printre gratii o gamelă cu tocăniță. Made by Daria.

E ciudat că-mi amintesc încă atât de clar toată pățania asta, din care am învățat multe, acum după ce-am împlinit fix dublul vârstei pe care-l aveam atunci. E și mai ciudat că-n tot timpul ăsta, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a schimbat mare lucru. Românul tot român, își vinde țara pe nimic, la un pahar de vin, bătându-se în piept cu cât e el de grozav și cum le știe pe toate. Neamțul tot neamț, își vede și își urmează clar interesul și închide ochii la altceva. Eu tot eu, n-am scăpat nici acum de meteahna asta a oamenilor de-a mă mărita cu orice preț, iar eu mă încăpățânez – poate prostește ? – să cred că dacă un bărbat nu-i în stare să-și găsească și să-și cucerească singur nevasta, atunci nu e bărbat și basta. Oricât de îndrăgostită aș fi, rupt din rai să fie, cu aureola la vedere, să dețină un sfert din țara asta, tot degeaba dacă nu e reciproc, dacă are nevoie să-l împingă de la spate părinții sau babele de la biserică sau vecina de la patru sau băieții din gașcă, dacă nu mă vede, nu mă recunoaște, nu mă alege și nu mă cucerește singur, prin forțele proprii, prin ce și cum este, prin cum se poartă cu mine și cu alții, nu prin ceea ce are. Un bărbat fără discernământ, inițiativă, sinceritatea și curajul de a-și manifesta sentimentele pur și simplu nu e pentru mine. Mai bine singură, decât singură cu un astfel de bărbat.

 

Fuga după Lole

Anul acesta de Crăciun, am aflat de păstrarea unui obicei numit Fuga Lolelor, de la o bună prietenă, la care am rămas peste noapte în Agnita. Tatăl ei mi l-a descris cu atâta patos, încât mi-am propus de atunci să ajung, cu orice preț, cu atât mai mult cu cât am aflat că anul acesta a fost reluat se pare, după o întrerupere de 11 ani. Obiceiul e atestat din 1689 și constă într-o paradă a reprezentanților tuturor meșteșugarilor, tăbăcari, cizmari, croitori, olari, dogari, în predarea lăzii de breaslă, urmate de fuga prin oraș cu biciul și cu gogoși. Ah, măcar la gogoși și la balul de după dac-aș fi ajuns…

Obiceiul a fost ținut în ultima duminică din ianuarie, adică fix când eu, moartă coaptă, în plină gripă, după 2 săptămâni de muncă pe plantație de la 6.30 la 22, a trebuit să mă întorc în Timișoara, de unde am fugit prima dată mai ceva ca o Lolă și unde mai aveam de golit complet și curățat apartamentul. Era ultimul weekend în care aș mai fi putut face asta, așa că am uitat cu totul de Lole…

Am aflat însă zilele trecute, de la alt prieten, că în sâmbăta asta se ține obiceiul în satul Cincu, așa că deși inițial nu voiam să mă întorc decât sâmbătă, mi-am grăbit iar plecarea, ca să ajung azi la Lole. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg… Blajul și eu suntem o sursă inepuizabilă de surprize. Cum am ajuns aseară târziu, după ce-am descărcat mașina și despachetat strictul necesar, eram prea frântă și să mă spăl, așa că m-am culcat direct.

Azi-dimineață, ciuciu apă în Blaj! Nu-i bai, dacă nu a fost anunțată pana, înseamnă că e ceva urgent și nu durează mult. Între timp, numai bine mă apuc să fac de mâncare ceva ce să pot lua cu mine la drum, mai ales că urmează să mai trec și pe la niște prieteni, nu mă pot duce cu mâinile goale. Abia la amiază, când termin și mă apuc să-mi fac repede bagajul, îmi dau seama că în afară de bateriile proprii, care mi-s încărcate de entuziasm, toate celelalte sunt complet descărcate: ambii acumulatori ai aparatului foto – când sfântu’ am făcut atâtea fotografii de i-am descărcat pe amândoi?! – , fără care m-aș duce practic degeaba, cei de la blitz, de ăștia recunosc că știam, ultima dată când l-am folosit, dădea rateuri, plus casca de bluetooth, ca să pot vorbi la telefon pe drum. Totul descărcat complet!

În timp ce-i pun la încărcat, tot sper să vină apa. Mă spăl așa mai spartan cu rezerve de apă de-ale mamei, dar parcă așa aș face un duș. Nu știu cum, dar întotdeauna în orașul ăsta e câte-o pană de ceva exact când ți-e lumea mai dragă. Când aveam o traducere extrem de importantă, cum a fost cea din acquis-ul comunitar, se lua netul sau curentul în Blaj exact când trebuia s-o predau, când găseam cu multă trudă te miri ce delicatese perisabile,  care trebuiau gătite repede, se lua gazul, iar acum când sunt mai grăbită și mai jegoasă, se ia apa! Gata, nu mai suport, nu mai am răbdare, mă hotărăsc să mă duc așa și evident că vine apa când să ies pe ușă. Mă răzgândesc și fac un duș cu apă ciocolatie, după care evident că nu mi se usucă părul, de năclăit ce e. Încălzesc apă rece, ca să mă clătesc pe cap în lighean și când dau să mi-l șterg, aud în spate zgomot de lighean în cădere. A alunecat de pe vasul de toaletă, unde l-am lăsat și a inundat baia. Mirobolant! Mă uit la ceas, trecut de 15, lolele durează până la 16-17, eu fac până la Cincu 2 ore, ce rost are să mai merg. Izbucnesc într-un râs isteric, cum numai eu pot la necaz, îmi suflec nădragii și dansez desculță, cu mopul prin baie, un tango argentinian Whatever Lola Wants.

Lolele pot să fugă unde vor până la anul, tot o să le prind eu cândva, fără să alerg după ele! Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, așa că poate mă pun să mă uit la filmul Aleargă, Lola, aleargă! Sunt curioasă ce-o să se ia acum la Blaj, netul sau curentul…

 

Cine n-are kitsch, să-și cumpere!

Mă întreb de multe ori de ce ar avea nevoie de promovare ceva ce se promovează deja prin ceea ce este. Și încă o face foarte bine de secole întregi. Nu sunt împotriva modernizării și tehnologiei, nu mă opun vântului schimbării, chiar dacă recunosc că sunt puțin rămasă în urmă, ci doar mă întreb. Numai pentru că suntem în epoca în care unii au impresia că ceva nu există, dacă nu este promovat? Sau dacă nu este prezentat prin vreun clip care să devină „viral” pe canalele de comunicare? Mă scoate din pepeni și doar clișeul ăsta, cutare film sau eveniment a devenit viral pe Internet, sau pe FB sau mai știu eu unde. Atenție, stimați agenți publicitari, departamente de marketing și comunicare, primării locale sau simpli cetățeni, și kitsch-ul este viral! Se ia și se dă…

Cam asta observ la tendința anumitor primării locale sau factori decizionali din administrația publică locală, care au preluat de peste ocean mania cu numele unei localități scris cu litere vizibile din cosmos, aruncate pe câte-un deal, deasupra orașului. Vă credeți cumva actori așa de importanți, încât vreți să vă aduceți Hollywood-ul acasă? Să nu uităm că Hollywood-ul este doar un cartier al celebrei metropole Los Angeles. Iar faptul că este probabil cea mai sclipitoare regiune, prin simplul fapt că deține un număr ridicat de vedete pe metru pătrat, care activează în bănoasa industrie americană a filmului, poate că justifică într-o oarecare măsură nevoia de a-l delimita cumva de restul orașului. De a-l scoate în evidență. Sau poate și de a cosmetiza puțin dealul cu pricina, altfel destul de arid.

Însă asta nu justifică sub nici o formă preluarea exemplului și la noi. Dacă nu mă înșel, a început cu Brașovul, mai există și la Râșnov, iar mai nou, spre marea mea dezamăgire, și la Blaj. Trec peste tragi-comicul stârnit de lipsa diacriticelor din toponimele albe, care tronează deasupra celor două localități brașovene, ceea ce le dă o rezonanță sovietică – BRASOV, RASNOV, mai că-ți vine să adaugi în listă și Kalashnikov și să te pui pe fredonat melodia Rasputin, dat cu pumnul în masă și băut o votcă de la mama Rusia. Dacă tot faceți un lucru, măcar faceți-l românește! Sau era prea ridicol să mai agățați câte-o căciuliță sau virgulă? Halal cultură, când la cel mai înalt nivel ne batem joc de limba română, omițând diacriticele. Cum să te mai iei de puștimea din ziua de azi, care comunică aproape exclusiv prin cf-uri, xoxo-uri și k-uri?

Cel mai dureros mi se pare că a ajuns virusul și la Blaj, orașul meu. Să înțeleg cumva că sunt luate în vizor toate localitățile care au un deal? Asta înseamnă că Timișoara va fi salvată? Ar fi un motiv pentru care să-mi placă orașul ăsta, care nu mi-a plăcut la început, tocmai pentru lipsa unui deal, a unui loc mai înalt, de unde să poți avea o perspectivă. Mare mi-a fost uimirea când m-am dus acasă de sărbători și am vrut să fac niște fotografii cu dealul lui Avram Iancu și colegiul unde am studiat, dar mi-au sărit în ochi literele de-o șchioapă. Apreciez gestul primăriei Blaj de a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavilor de Alzheimer și a eventualilor senili, amnezici sau bețivi, care poate când se vor trezi din vreun șanț, vor fi recunoscători pentru indicația prețioasă că se află la Blaj. Altfel nu văd cui i-ar putea folosi?

Patriotism local? Aveam oare nevoie să ne scriem cu markerul pe frunte că suntem la Blaj? Turiștii care ne vizitează, dacă nu știu unde și de ce au ajuns, înseamnă că au ajuns degeaba. Sau poate lui Avram Iancu simțeați nevoia să-i amintiți unde se află? Vă gândeați cumva că o fi uitat după atâta vreme asupra cărui oraș veghează, din vârful crucii? Cred că Blajul se recomanda deja prin secolele de istorie, prin școlile, bisericile, statuile, copacii, urmele pașilor, chiar invizibile, ale pașoptiștilor și oamenilor de cultură care l-au întemeiat și i-au adus faima. Nu cred că era nevoie de niște litere din plastic alb, azvârlite ca niște izmene, la picioarele lui Iancu, nici măcar dacă ar fi fost gratis, dar cred că au și costat mai mult decât aș vrea să știu. Fără să pomenim de iluminatul lor noaptea. Sunt multe investiții care s-au făcut la Blaj în ultima vreme, pe care le apreciez și le așteptam de mult, dar de asta chiar nu cred că aveam nevoie.

Iar cireașa de pe tort, care mi-a lăsat un gust și mai amar cu privire la discernământul celor care iau decizii din administrația locală a fost noua „mantie” a statuii Lupa Capitolina, simbol al latinității și implicit al Blajului. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, biata lupoaică a fost complet înghițită de un gigantic și hidos om de zăpadă, ca Iona de balenă. Poate că de Paști îl înlocuiți cu un iepure, ar fi mult mai interesant de văzut o lupoaică înghițită de-un iepure, cu Romulus și Remus cu tot. Cu alte cuvinte, simbolul a fost înlocuit cu antisimbolul. Cultura cu subcultura. Istoria cu comercialul. Nu vreau să știu ce arhitecți peisagiști, ce designeri, ce distinși consilieri au fost întrebați înainte de luarea acestor decizii. Sau dacă au avut și localnicii un cuvânt de spus. Mă gândesc cu groază ce mai urmează?! Poate lui Inochențiu din fața Catedralei îi puneți în loc de carte un Apple în brațe, iar statuilor de pe Câmpia Libertății, unite în horă, le mai puneți și câte-un iPhone în mâini, ca să fie mai bine conectate? Succes în luarea următoarelor decizii și multă inspirație!

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginilor, nu am considerat necesar să-mi uzez senzorul aparatului foto, așa că am tras câteva cadre cu telefonul.