puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Prieteni de (răs)cruce 22 Februarie 2018

Filed under: Oameni — Daria Bârsan @ 20:54
Tags: , , , , ,

Câteodată mă întreb ce-am făcut în viața asta de m-a binecuvântat Dumnezeu cu atâția și asemenea prieteni. Exact când am mai mare nevoie. În câte-un moment când aluneci puțin în jos sau pur și simplu ești copleșit de gânduri, care te trezesc în toiul nopții și te chinui în zadar să adormi la loc, mai ales când știi că trebuie să te scoli de dimineață și să pleci la drum. Iar dimineață te trezești cu un mesaj telepatic de genul:

„[…] M-am trezit pe la 3:00 și nu am mai putut adormi la loc. Asa că am revenit pe blog (n.m. puideblog) și m-am cufundat în cadrele tale, în gândurile și jocurile de cuvinte. Simt atâta pace și liniște, de parcă s-ar fi oprit în loc întreaga lume: o gură de aer, în timp ce îți ții totuși respirația ca să nu tulburi starea asta de frumoasă neclinitire. Mă bucur de tine 🙂 ”

Un mesaj ca ăsta, o fotografie, un telefon, o încurajare, o întâlnire, o clătită și-o cafea, ca-n Hanul lui Manuc… Și mă gândesc că întotdeauna când se înfundă un drum, ține doar de noi să creăm o răscruce, chiar și acolo unde nu există. Că și dintr-un ciot poate oricând crește la loc un braț, un ram, mai tânăr, mai viguros, care să și înflorească. Florile știi tu pentru cine sunt, draga mea prietenă…

Nu dezvălui numele, pentru că nu vreau să fiu mai indiscretă decât sunt deja, pur și simplu sunt recunoscătoare și mă bucur și eu de tine! 🙂 Mulțumesc !

 

IMG_4199

Anunțuri
 

Delfini 15 Februarie 2018

Delfini care se scaldă liberi în apele străvezii din jurul Capului Caliacra, locul cu cea mai curată apă din Marea Neagră, parcă te îmbie să cobori și să înoți împreună cu ei…

IMG_3306_1

 

 

Singură cu trei bărbați 14 Februarie 2018

„Unde te duci, Daria, singură cu trei bărbați?” Cam așa s-ar fi putut rezuma într-o singură propoziție toate temerile mamei, dacă le-ar fi rostit pe șleau, atunci când am acceptat, împinsă de la spate de profesoara mea de meditații la engleză, prima mea ofertă de interpretariat. Dar mama le-a împachetat și învăluit frumos, așa cum numai o femeie scorpion e în stare să facă,  într-un fluviu sinuos de cuvinte insinuante, din care nu știi niciodată când ți se poate strecura vreun afluent prin cele mai ascunse cotloane ale minții. M-am codit inițial, ca de obicei, nesigură pe mine, dar doamna profesoară m-a asigurat că o să mă descurc. Așa că în cele din urmă am zis „de ce nu?” și m-am dus cu capul înainte. În ciuda sau poate tocmai datorită suspiciunii maică-mii.

Trebuia să merg cu un om de afaceri român, să-i spunem domnul R., care urma să-i prezinte altui om de afaceri neamț, să-i spunem domnul N., mai multe crame din țară, și să traduc din și în limba engleză. Al treilea bărbat era desigur șoferul, indispensabil pentru doi oameni de afaceri care se respectă. Lui o să-i spun simplu „șoferul”, nu de alta, dar nici el nu m-a scos pe mine, pe tot parcursul traseului, din „gagică”, deși eu îi repetam de fiecare dată că mă cheamă Daria. Eram o puștoaică, pe vremea aia cuvântul „gagică” nici măcar nu făcea parte din vocabularul meu, mi se părea apogeul vulgarității, ceva de neverbalizat, cu atât mai puțin unei persoane pe care n-o cunoști deloc. Abia după mulți ani, avea să-i ia locul cuvântul „nașpa”, pe care nu înțelegeam deloc cum poate să-l pronunțe soră-mea, atât mi se părea de vulgar. Ce alte cuvinte au ajuns între timp să facă parte din vocabularul meu curent nici nu mai are rost să menționez.

Aventura s-a petrecut pe la sfârșitul toamnei și a durat două zile. Am pornit la prima oră din Blaj spre cramele din Oltenia și Muntenia: Drăgășani, Drăgănești, Valea Călugărească, nici nu mai știu care au mai fost. Îmi amintesc însă foarte clar că am coborât pe Valea Oltului, pe care am văzut-o atunci prima dată în viață, în plină schimbare a culorii frunzelor, o minunăție, și mai știu că am trecut și prin Scornicești-ul lui Ceaușescu. Rutina era aceeași, domnul R. îl prezenta gazdelor și intermedia pentru domnul N., care era de fapt interesat nu de vinurile noastre, ci exclusiv de drojdie. De ceea ce la noi se arunca și probabil că se aruncă în continuare, doar că poate la nemți sau alte nații care îi cunosc valoarea și știu să o folosească în cele mai diverse scopuri, în industria cosmetică, farmaceutică și mai știu eu ce. La noi nu doar că nu se folosea, dar era aruncată cu borhot cu tot, în albiile râurilor, de parcă nu erau suficient de poluate oricum.

Inutil să mai spun că peste tot domnilor li se serveau din cele mai alese vinuri ale casei, doar trebuia să ne promovăm și noi cu ceva. Domnul R. nu le refuza, pe când domnul N. era destul de reținut. Eu trebuia să rămân cu mintea limpede, deci nici nu se punea problema să gust. Pe drum ne opream să mâncăm, iar domnul R. comanda de fiecare dată, fără să ne întrebe și pe noi ce vrem, mici și ciorbă de burtă. Obsesia românilor că astea ar fi cele mai tradiționale mâncăruri românești, deci cu astea ar trebui să tratăm oaspeții. Eu nu suport usturoiul, așa că era o plăcere pură să interpretez tete-a-tete, deasupra unei mese de restaurant sau în spațiul mic dintr-o mașină, în damful omniprezent.

La ultima oprire, după-amiaza târziu, să fi fost la Valea Călugărească, directorul cramei sau cine-o fi fost gazda s-a întrecut în amabilitate. Ne-a invitat într-o sală de oaspeți, în care trona o masă lungă, iar el și domnul R. s-au așezat fiecare în capul mesei, deși laturile erau destul de lungi, de vreo patru-cinci scaune pe câte-o parte. Domnul N. și eu stăteam pe la mijlocul mesei, față-n față, ca să-i putem auzi la fel de bine pe amândoi românii. Aceștia, după ce s-a încheiat destul de repede subiectul vizitei, au trecut la altele și, amețiți de aburul diverselor vinuri, pe care o domniță nu contenea să le aducă și să le servească, s-au lansat în niște polemici interminabile despre orice altceva, de la fotbal la politică, societate și poziția României în lume. Fiind amândoi caractere puternice, cu idei bine conturate, de care țineau cu dinții, nu lăsa nici unul de la el. Care pe care. Tonul devenea din ce în ce ridicat, iar domnul N. și cu mine nu mai făceam de mult parte din discuție, așa că eu încetasem să mai traduc. La început nu mai făceam față afluxului de cuvinte care mă bombardau stereo, apoi nu mă mai auzeam de vocile lor și oricum discuția nu avea nici o relevanță pentru neamț, care-mi spusese că pot să mă opresc. Așa că stăteam amândoi, față-n față, pe post de fileu și așteptam cu nerăbdare sfârșitul meciului. Se înserase de-a binelea, aveam drum lung până acasă, dar cei doi români nu păreau să observe. Mie începea să-mi fie foame. Apoi foarte foame. Apoi a început să-mi treacă foamea. La un moment dat, fiindcă nu mă mai puteam înțelege verbal cu domnul N., am scos din geantă un carnețel, i-am scris în el ce aveam să-i comunic și i l-am întins. Iar el îmi scria schematic înapoi și mi-l returna. Nici măcar asta nu i-a descurajat pe cei doi să-și încheie discuția. Nu aveam de unde să știu pe atunci că ceea ce făceam noi avea să constituie ulterior pentru mine obiectul unui curs la facultatea de interpretariat, „prise de notes”, scrierea simbolică, prescurtată, cu cât mai puține cuvinte, a unui mesaj. Îmi aduc și acum aminte că domnul N. mi-a desenat ultima dată un om întins la orizontală într-un pat, nici măcar nu-i mai era foame, voia doar să doarmă, dar mi-a făcut totuși semn să nu-i întrerup pe cei doi oratori simultani. Cu calmul și răbdarea lui infinite. Un om la vreo 65-67 de ani, cel mai atipic neamț pe care l-am întâlnit în viața mea, cu care am putut discuta în cele două zile despre multe. Un fel de bunic de împrumut, pentru două zile, bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

Într-un final glorios, probabil că i-a răzbit și pe cei doi comeseni foamea, de ne-am dat duși. Întorși în mașină, șoferul ne-a mărturisit, cu un sadism pe care nu i-l pot înțelege nici acum, că el mâncase între timp merinde aduse de acasă și trăsese un pui de somn. Pe drum, deși era întuneric și prea târziu pentru cinat, ne-am oprit totuși la un popas, unde știa domnul R. că se mânca bine, pentru că lui îi era evident foame și la fel de evident a comandat mici și ciorbă de burtă.

Aventura nu era nici pe departe la final. Pe tot parcursul drumului, au fost scurte opriri pentru nevoile celor trei bărbați, dar nu la vreo benzinărie, ci în natură. Noroc că eu eram pe atunci tânăra și adaptabila posesoare a unei vezici la fel de tinere și adaptabile. Însă ultima oprire înainte de casă a fost una pentru nevoi total neprevăzute. S-a stricat cureaua de distribuție. Eu habar n-aveam ce-i aia și cu atât mai puțin cum se poate repara. Am ieșit cu toții din mașină, ca să ne mai dezmorțim, iar domnul R. m-a întrebat direct „Ai ciorapi pe tine?” Cred că atunci a fost singura fracțiune de secundă când unul din afluenții din fluviul de suspiciune al mamei mi s-a strecurat insidios printre circumvoluțiunile creierului și poate chiar și-ar fi săpat o albie, dacă domnul R. nu s-ar fi grăbit să-mi explice că, în caz de urgență, o pereche de ciorapi de nailon pot înlocui cureaua de distribuție și salva situația critică. Pe care nici nu mai rețin cum a salvat-o șoferul, fiindcă eu știu și acum exact cu ce eram îmbrăcată, dar ciorapi n-aveam.

În fine, am repornit la drum, era deja trecut bine de miezul nopții, mama, în culmea îngrijorării, făcuse rost de numărul de telefon al domnului R. și-l sunase, eu abia după alți vreo patru ani aveam să dețin primul mobil. Cei doi domni de afaceri au dormit duși până acasă, pe când eu, în spatele șoferului n-am putut să închid un ochi. Din două în două minute, el mă privea în oglinda retrovizoare și mă întreba „Gagica, dormi?” Mai rău decât nevasta pisăloagă din ultracunoscută schiță „Costică, dormi?”. Am ajuns acasă dimineața pe la 4-5, în mod normal ar fi trebuit să continuăm periplul vinului la Blaj și Jidvei, începând cu prima oră, dar aflând că eu n-am dormit deloc, mi-au acordat totuși două ore răgaz, ca să mă refac puțin. Nu le-am folosit ca să dorm, ci ca să caut în primitivele dicționare pe care le aveam la vremea respectivă ce termeni mă mai gândeam eu că ar mai putea folosi oratorii.

Iar la 7 dimineața ne-am prezentat toți fresh, unii dormiți, alții nu. N-aș fi crezut, dar surpriza cea mai mare mă aștepta la Blaj. Nu doar pentru că a fost singurul loc în care nu am fost exclusă, m-au servit și pe mine cu cel mai bun must pe care l-am băut în viața mea, dar la plecare s-a întâmplat o scenă pe care cred că n-o voi uita toată viața. Gazdele erau doi domni, dintre care unul tatăl unui foarte drag prieten. Celuilalt, domnul X., nu înțeleg nici eu cum și de ce, i s-a pus pata pe mine. Nu pentru el, slavă cerului, ci pentru… băiatul lui. Și a început pețitul. Domnul N. ieșise primul din sala unde fusesem invitați, norocosul, iar eu rămăsesem între domnul R. și domnul X, care era mai mult decât insistent. A cui ești, câți ani ai, unde stai, în ce clasă ești, la ce etaj ai clasa, ce faci în timpul liber, mergi la discotecă etc. etc. etc. Și-mi prezenta în același timp ce, cum și unde face odorul lui de băiat. Eu evitam sau răspundeam în doi peri, cu n-are importanță. Dar domnul R. completa răspunsurile pe care le știa. Scenă de film absurd: o casă a scărilor, neamțul deja jos pe palier, în fața mea, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, iar eu prinsă la mijlocul treptelor, între domnul R. și domnul X., în spatele căruia stătea tăcut, la fel de neputincios ca mine, tatăl amicului, de care-mi era sincer cel mai rușine. La orice încercare a mea de-a întoarce spatele și de-a coborî, cei doi strângeau menghina. Mai că-mi venea să mă arunc de pe trepte, peste balustradă, în brațele neamțului, numai să scap de-acolo. În fine, s-a terminat cumva, dar domnul R. a continuat și în mașină să mă convingă de cât de bună ar fi partida asta pentru mine. După câțiva ani, pețitorul meu avea să aibă ceva probleme penale cu statul, pentru oareșce delapidări, din câte am auzit. Iar acum, privind în urmă, cu imaginația mea debordantă, mă și văd mergând la tata-socru la pârnaie, și întinzându-i printre gratii o gamelă cu tocăniță. Made by Daria.

E ciudat că-mi amintesc încă atât de clar toată pățania asta, din care am învățat multe, acum după ce-am împlinit fix dublul vârstei pe care-l aveam atunci. E și mai ciudat că-n tot timpul ăsta, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a schimbat mare lucru. Românul tot român, își vinde țara pe nimic, la un pahar de vin, bătându-se în piept cu cât e el de grozav și cum le știe pe toate. Neamțul tot neamț, își vede și își urmează clar interesul și închide ochii la altceva. Eu tot eu, n-am scăpat nici acum de meteahna asta a oamenilor de-a mă mărita cu orice preț, iar eu mă încăpățânez – poate prostește ? – să cred că dacă un bărbat nu-i în stare să-și găsească și să-și cucerească singur nevasta, atunci nu e bărbat și basta. Oricât de îndrăgostită aș fi, rupt din rai să fie, cu aureola la vedere, să dețină un sfert din țara asta, tot degeaba dacă nu e reciproc, dacă are nevoie să-l împingă de la spate părinții sau babele de la biserică sau vecina de la patru sau băieții din gașcă, dacă nu mă vede, nu mă recunoaște, nu mă alege și nu mă cucerește singur, prin forțele proprii, prin ce și cum este, prin cum se poartă cu mine și cu alții, nu prin ceea ce are. Un bărbat fără discernământ, inițiativă, sinceritatea și curajul de a-și manifesta sentimentele pur și simplu nu e pentru mine. Mai bine singură, decât singură cu un astfel de bărbat.

 

 

Fuga după Lole 10 Februarie 2018

Anul acesta de Crăciun, am aflat de păstrarea unui obicei numit Fuga Lolelor, de la o bună prietenă, la care am rămas peste noapte în Agnita. Tatăl ei mi l-a descris cu atâta patos, încât mi-am propus de atunci să ajung, cu orice preț, cu atât mai mult cu cât am aflat că anul acesta a fost reluat se pare, după o întrerupere de 11 ani. Obiceiul e atestat din 1689 și constă într-o paradă a reprezentanților tuturor meșteșugarilor, tăbăcari, cizmari, croitori, olari, dogari, în predarea lăzii de breaslă, urmate de fuga prin oraș cu biciul și cu gogoși. Ah, măcar la gogoși și la balul de după dac-aș fi ajuns…

Obiceiul a fost ținut în ultima duminică din ianuarie, adică fix când eu, moartă coaptă, în plină gripă, după 2 săptămâni de muncă pe plantație de la 6.30 la 22, a trebuit să mă întorc în Timișoara, de unde am fugit prima dată mai ceva ca o Lolă și unde mai aveam de golit complet și curățat apartamentul. Era ultimul weekend în care aș mai fi putut face asta, așa că am uitat cu totul de Lole…

Am aflat însă zilele trecute, de la alt prieten, că în sâmbăta asta se ține obiceiul în satul Cincu, așa că deși inițial nu voiam să mă întorc decât sâmbătă, mi-am grăbit iar plecarea, ca să ajung azi la Lole. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg… Blajul și eu suntem o sursă inepuizabilă de surprize. Cum am ajuns aseară târziu, după ce-am descărcat mașina și despachetat strictul necesar, eram prea frântă și să mă spăl, așa că m-am culcat direct.

Azi-dimineață, ciuciu apă în Blaj! Nu-i bai, dacă nu a fost anunțată pana, înseamnă că e ceva urgent și nu durează mult. Între timp, numai bine mă apuc să fac de mâncare ceva ce să pot lua cu mine la drum, mai ales că urmează să mai trec și pe la niște prieteni, nu mă pot duce cu mâinile goale. Abia la amiază, când termin și mă apuc să-mi fac repede bagajul, îmi dau seama că în afară de bateriile proprii, care mi-s încărcate de entuziasm, toate celelalte sunt complet descărcate: ambii acumulatori ai aparatului foto – când sfântu’ am făcut atâtea fotografii de i-am descărcat pe amândoi?! – , fără care m-aș duce practic degeaba, cei de la blitz, de ăștia recunosc că știam, ultima dată când l-am folosit, dădea rateuri, plus casca de bluetooth, ca să pot vorbi la telefon pe drum. Totul descărcat complet!

În timp ce-i pun la încărcat, tot sper să vină apa. Mă spăl așa mai spartan cu rezerve de apă de-ale mamei, dar parcă așa aș face un duș. Nu știu cum, dar întotdeauna în orașul ăsta e câte-o pană de ceva exact când ți-e lumea mai dragă. Când aveam o traducere extrem de importantă, cum a fost cea din acquis-ul comunitar, se lua netul sau curentul în Blaj exact când trebuia s-o predau, când găseam cu multă trudă te miri ce delicatese perisabile,  care trebuiau gătite repede, se lua gazul, iar acum când sunt mai grăbită și mai jegoasă, se ia apa! Gata, nu mai suport, nu mai am răbdare, mă hotărăsc să mă duc așa și evident că vine apa când să ies pe ușă. Mă răzgândesc și fac un duș cu apă ciocolatie, după care evident că nu mi se usucă părul, de năclăit ce e. Încălzesc apă rece, ca să mă clătesc pe cap în lighean și când dau să mi-l șterg, aud în spate zgomot de lighean în cădere. A alunecat de pe vasul de toaletă, unde l-am lăsat și a inundat baia. Mirobolant! Mă uit la ceas, trecut de 15, lolele durează până la 16-17, eu fac până la Cincu 2 ore, ce rost are să mai merg. Izbucnesc într-un râs isteric, cum numai eu pot la necaz, îmi suflec nădragii și dansez desculță, cu mopul prin baie, un tango argentinian Whatever Lola Wants.

Lolele pot să fugă unde vor până la anul, tot o să le prind eu cândva, fără să alerg după ele! Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, așa că poate mă pun să mă uit la filmul Aleargă, Lola, aleargă! Sunt curioasă ce-o să se ia acum la Blaj, netul sau curentul…

 

 

Cine n-are kitsch, să-și cumpere! 8 Februarie 2018

Mă întreb de multe ori de ce ar avea nevoie de promovare ceva ce se promovează deja prin ceea ce este. Și încă o face foarte bine de secole întregi. Nu sunt împotriva modernizării și tehnologiei, nu mă opun vântului schimbării, chiar dacă recunosc că sunt puțin rămasă în urmă, ci doar mă întreb. Numai pentru că suntem în epoca în care unii au impresia că ceva nu există, dacă nu este promovat? Sau dacă nu este prezentat prin vreun clip care să devină „viral” pe canalele de comunicare? Mă scoate din pepeni și doar clișeul ăsta, cutare film sau eveniment a devenit viral pe Internet, sau pe FB sau mai știu eu unde. Atenție, stimați agenți publicitari, departamente de marketing și comunicare, primării locale sau simpli cetățeni, și kitsch-ul este viral! Se ia și se dă…

Cam asta observ la tendința anumitor primării locale sau factori decizionali din administrația publică locală, care au preluat de peste ocean mania cu numele unei localități scris cu litere vizibile din cosmos, aruncate pe câte-un deal, deasupra orașului. Vă credeți cumva actori așa de importanți, încât vreți să vă aduceți Hollywood-ul acasă? Să nu uităm că Hollywood-ul este doar un cartier al celebrei metropole Los Angeles. Iar faptul că este probabil cea mai sclipitoare regiune, prin simplul fapt că deține un număr ridicat de vedete pe metru pătrat, care activează în bănoasa industrie americană a filmului, poate că justifică într-o oarecare măsură nevoia de a-l delimita cumva de restul orașului. De a-l scoate în evidență. Sau poate și de a cosmetiza puțin dealul cu pricina, altfel destul de arid.

Însă asta nu justifică sub nici o formă preluarea exemplului și la noi. Dacă nu mă înșel, a început cu Brașovul, mai există și la Râșnov, iar mai nou, spre marea mea dezamăgire, și la Blaj. Trec peste tragi-comicul stârnit de lipsa diacriticelor din toponimele albe, care tronează deasupra celor două localități brașovene, ceea ce le dă o rezonanță sovietică – BRASOV, RASNOV, mai că-ți vine să adaugi în listă și Kalashnikov și să te pui pe fredonat melodia Rasputin, dat cu pumnul în masă și băut o votcă de la mama Rusia. Dacă tot faceți un lucru, măcar faceți-l românește! Sau era prea ridicol să mai agățați câte-o căciuliță sau virgulă? Halal cultură, când la cel mai înalt nivel ne batem joc de limba română, omițând diacriticele. Cum să te mai iei de puștimea din ziua de azi, care comunică aproape exclusiv prin cf-uri, xoxo-uri și k-uri?

Cel mai dureros mi se pare că a ajuns virusul și la Blaj, orașul meu. Să înțeleg cumva că sunt luate în vizor toate localitățile care au un deal? Asta înseamnă că Timișoara va fi salvată? Ar fi un motiv pentru care să-mi placă orașul ăsta, care nu mi-a plăcut la început, tocmai pentru lipsa unui deal, a unui loc mai înalt, de unde să poți avea o perspectivă. Mare mi-a fost uimirea când m-am dus acasă de sărbători și am vrut să fac niște fotografii cu dealul lui Avram Iancu și colegiul unde am studiat, dar mi-au sărit în ochi literele de-o șchioapă. Apreciez gestul primăriei Blaj de a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavilor de Alzheimer și a eventualilor senili, amnezici sau bețivi, care poate când se vor trezi din vreun șanț, vor fi recunoscători pentru indicația prețioasă că se află la Blaj. Altfel nu văd cui i-ar putea folosi?

Patriotism local? Aveam oare nevoie să ne scriem cu markerul pe frunte că suntem la Blaj? Turiștii care ne vizitează, dacă nu știu unde și de ce au ajuns, înseamnă că au ajuns degeaba. Sau poate lui Avram Iancu simțeați nevoia să-i amintiți unde se află? Vă gândeați cumva că o fi uitat după atâta vreme asupra cărui oraș veghează, din vârful crucii? Cred că Blajul se recomanda deja prin secolele de istorie, prin școlile, bisericile, statuile, copacii, urmele pașilor, chiar invizibile, ale pașoptiștilor și oamenilor de cultură care l-au întemeiat și i-au adus faima. Nu cred că era nevoie de niște litere din plastic alb, azvârlite ca niște izmene, la picioarele lui Iancu, nici măcar dacă ar fi fost gratis, dar cred că au și costat mai mult decât aș vrea să știu. Fără să pomenim de iluminatul lor noaptea. Sunt multe investiții care s-au făcut la Blaj în ultima vreme, pe care le apreciez și le așteptam de mult, dar de asta chiar nu cred că aveam nevoie.

Iar cireașa de pe tort, care mi-a lăsat un gust și mai amar cu privire la discernământul celor care iau decizii din administrația locală a fost noua „mantie” a statuii Lupa Capitolina, simbol al latinității și implicit al Blajului. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, biata lupoaică a fost complet înghițită de un gigantic și hidos om de zăpadă, ca Iona de balenă. Poate că de Paști îl înlocuiți cu un iepure, ar fi mult mai interesant de văzut o lupoaică înghițită de-un iepure, cu Romulus și Remus cu tot. Cu alte cuvinte, simbolul a fost înlocuit cu antisimbolul. Cultura cu subcultura. Istoria cu comercialul. Nu vreau să știu ce arhitecți peisagiști, ce designeri, ce distinși consilieri au fost întrebați înainte de luarea acestor decizii. Sau dacă au avut și localnicii un cuvânt de spus. Mă gândesc cu groază ce mai urmează?! Poate lui Inochențiu din fața Catedralei îi puneți în loc de carte un Apple în brațe, iar statuilor de pe Câmpia Libertății, unite în horă, le mai puneți și câte-un iPhone în mâini, ca să fie mai bine conectate? Succes în luarea următoarelor decizii și multă inspirație!

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginilor, nu am considerat necesar să-mi uzez senzorul aparatului foto, așa că am tras câteva cadre cu telefonul.

 

Cadou pentru o ciudată 3 Februarie 2018

Dacă aș fi putut alege, mi-aș fi dorit să mă nasc primăvara. În perioada când înfloresc freziile și lăcrămioarele, florile mele preferate. Dar m-am născut în toiul iernii, când lumea a avut întotdeauna, mai ales în perioada comunismului, o scuză foarte bună de a nu-mi dărui flori, pentru că chiar nu se găseau. Decât garoafe, după care nu mă omor. Așa că am primit destul de rar flori și de fiecare dată mă bucur nespus când primesc câte un buchet, sau și numai o floare, cu orice ocazie, în orice zi a anului. Mă bucur de fiecare dată și când văd câte un bărbat cu o floare sau un buchet în mână și mă gândesc ce fericită trebuie să fie persoana care urmează să le primească. Păcat că văd asta tot mai puțin… Oamenii își dăruiesc din ce în ce mai rar flori, bărbații nu mai dăruiesc aproape deloc, văd mai degrabă femei care cumpără pentru altele sau chiar pentru ele însele, ceea ce mi se pare incredibil de trist.

De când mă știu, ziua mea a fost într-un fel sau altul sacrificată. În primul rând, fiind la început de an, în perioada când lumea se bucură că au trecut cu bine sărbătorile, toți își trag sufletul după atâtea petreceri și excese. Fac bilanțuri și calcule pentru noul an, to-do-lists și rezoluții, de care încearcă să se țină, și tind să uite de altceva. E o perioadă de refacere a organismului, a programului normal de lucru, a bugetului.

Când eram mică, știu că-mi doream să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii. Atât. Fără să-mi doresc vreodată un anume cadou. Dar se nimerea fix în perioada cu olimpiadele pe județ, și chiar dacă era în timpul săptămânii, o sărbătoream sâmbăta, după câte-o olimpiadă, așa că la ziua mea se discuta doar despre subiectele de examen, cine ce-a știut sau nu, un adevărat calvar. După ce că eu mă duceam mai mult obligată la olimpiadele alea, fără nici un fel de plăcere. Mai târziu, la facultate, ziua mea era întotdeauna în plină sesiune, iar la cele vreo 20 de examene per semestru, era imposibil să nu am vreun examen ori de ziua mea, ori înainte, ori după. Într-un an știu că am bătut orice record și am avut consecutiv în toate 3 zilele câte un examen. Când să mă mai bucur de ziua mea?

Din motivele astea sau și altele, habar n-am, lumea cam uită de ziua mea de naștere și mă felicită de la începutul anului, cei prevăzători, până pe la jumătatea dacă nu chiar sfârșitul lui martie, cei întârziați, ceea ce e uneori frumos, alteori o corvoadă. Te mai și saturi să tot mulțumești, să tot primești cadouri, să tot ieși la băut, să tot stai la povești cu câte unul sau altul. Parcă ai vrea să-i aduni pe toți într-un singur loc, într-o singură zi, la o singură oră și gata, că doar de-aia-i doar o dată în an ziua ta!

Când vine vorba de cadouri, hm, n-am înțeles niciodată de ce unora le e așa de greu să-mi aleagă sau să-mi facă un cadou. Tocmai mie care mă consider destul de nepretențioasă în materie de cadouri. Anul trecut, îmi aduc aminte ce mărturisire sinceră mi-a făcut mama unei bune prietene, care a fost desemnată să-mi ia cadou în locul ei. Prietena cu pricina fiind nevoită să rămână acasă cu copilul. Îmi imaginez scena: „Și nu uita, să-i iei un cadou Dariei!” Iar doamna-mamă, care mi-e tare dragă de altfel, și-a pus la modul cel mai serios întrebarea „Ce cadou să iau pentru-o ciudată?” Ei bine, rezultatul, în coproducție cu fiul până la urmă, a fost cât se poate de nimerit. O cană în formă de obiectiv de aparat foto, de care m-am bucurat zilnic la serviciu. Spre mirarea mea, deși mi s-au furat alte lucruri mai valoroase cât am lucrat la Nokia, de asta nu s-a atins nimeni, deși unii se întrebau cum de-mi las nesupravegheat pe birou așa obiectiv valoros – 24-70-ul, pentru cunoscători, e unul din cele bune. A fost genul de cadou care m-a și surprins, ador surprizele, dar mi-a fost și util, nu suport cadourile fără nici o utilitate practică, decât dacă-ți aduc bucurie, prin ele însele. Oricând prefer să nu primesc nimic, decât să primesc chestii doar ca să fie ceva, sau de care nu mai au alții nevoie.

Dacă ar fi să fac un top al celor mai frumoase cadouri primite vreodată, în afară de pick-up-ul pe care mi l-a cumpărat tata, cu vreo doi ani înainte să moară, pe care de fapt tot eu l-am ales, unul care-mi permite să transform muzica de pe viniluri în format mp3, pentru că cel vechi, antichitate, se stricase și nu mai găseam nicăieri ac de înlocuit, probabil cel mai valoros cadou și doar prin faptul că e de la tata, singurele pe care le-aș mai pune pe lista celor materiale ar fi schiurile de la Liana și Florin și un ceas de mână, primit de la Alina și Cecilia. Pe cât de puțin pretențioasă sunt la obiecte în general, pe atât de multe fixuri recunosc că am exclusiv în materie de ceasuri, iar ceasul acela, pe care din păcate l-am pierdut după mulți ani și pe care-l regret amarnic, chiar a fost perfect pentru mine. Nici singură nu mi-aș fi putut găsi unul mai potrivit. Degeaba am încercat să găsesc altul asemănător prin toate magazinele, ceasornicăriile și târgurile de antichități. Era micuț – nu-mi plac ceasurile mari, mai ales pe mâna mea ar arăta ridicol –, cu cadranul pătrat și fundalul vizibil – mă enervează cadranele rotunde, nu știu de ce, poate mi se pare mie că timpul curge prea repede în cerc și trece mai încet când e aruncat din colț în colț, iar eu am fost întotdeauna obsedată de scurgerea timpului, când nu aveam ceas și încă existau telefoane publice și trebuia să ajung undeva la fix, mă uitam din mers la fiecare, ca nu cumva să întârzii –, deși mic, ceasul ăsta avea și secundar și foarte clar conturate toate orele și minutele, nu înțeleg la ce ți-ar folosi un ceas pe care nu poți vedea ora exactă, avea cea mai subțire curea din piele bej, nu-mi plac curelele din alte materiale, sau cele care nu stau fix pe mână și după care trebuie să cauți prin bluze până la cot, pentru mine un ceas trebuie să fie practic, nu o bijuterie, dar nu-mi plac nici curelele negre sau albe, momentan am una turcoaz, doar fiindcă n-am găsit o culoare mai pastelată, și bineînțeles, ceasul acela era rezistent la apă, fiindcă eu nu se știe când aterizez în vreo baltă sau mai știu eu ce, și era argintiu – urăsc metalele aurii, singura formă sub care aș tolera aurul ar fi cea mai simplă verighetă posibilă și atunci musai fără combinații de metale și culori, în rest ar putea să nici nu existe aur pentru mine, de altfel am fost foarte tentată cândva să-mi amanetez bijuteriile din aur pe care le-am primit ca să-mi completez echipamentul fotografic. Era ceasul perfect, ce mai! Sper să fie și pentru cine l-a găsit…

În afară de cadourile astea, cele mai frumoase pe care le-am primit și implicit cele mai valoroase sunt cele care nu au preț. Sunt cele realizate prin truda sau mâinile sau timpul celor care mi le-au oferit. Indiferent că e vorba de o simplă felicitare, de ceva de mâncare, de un obiect decorativ sau de minunata arie de jazz, pe care draga mea Carmen din București a repetat-o la pian, a înregistrat-o și mi-a trimis pe mail filmulețul, în care se vedeau doar clapele și brațele ei, cu mânecile pijamalelor. Îl am și-acum, îl ascult și-l privesc cu același drag. Jazz cântat de o prietenă dragă, special pentru mine.

Timpul cuiva dăruit mie e cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi vreodată. Indiferent că a stat să-și piardă timpul, creând ceva pentru mine, sau că și-l petrece cu mine, la un pahar de vorbă, la o piesă de teatru, la un concert, la un film sau pur și simplu la o plimbare fără nici o țintă. Timpul cuiva petrecut cu mine era tot ce-mi doream anul ăsta de ziua mea. Fără nici un cadou. Întotdeauna mi-am imaginat că ziua perfectă ar fi să fiu cu cineva drag, care să nu știe că e ziua mea, dar să-și dorească să fie cu mine și să ne simțim perfect împreună, fără nici o obligație, fără nici o restricție. Atât. Cel mai prețios cadou – timpul!

Întotdeauna mi-am făcut timp pentru ceilalți, oricât de ocupată aș fi fost, oricât de multe aș fi avut pe cap, oricât de multe termene limită și urgențe și probleme aș fi avut, cred că nimeni nu mă poate contrazice la asta, întotdeauna le-am lăsat deoparte pe ale mele și mi-am făcut timp pentru alții, pentru prieteni, pentru cine m-a chemat sau a avut nevoie de mine, pentru oamenii dragi. Și niciodată s-o să-i pot înțelege pe cei pentru care munca e mai importantă decât oamenii de lângă ei și banii sunt mai importanți decât timpul.

Anul acesta am primit timp prețios de la niște pui de oameni care nici nu mă cunoșteau bine, dar care au stat și mi-au desenat, în așteptarea mea, și mi-au scris mesaje, așa cum s-au priceput ei, și mi le-au dăruit cu tot dragul. Straniu, mi-au desenat cu precădere cai, de parcă ar fi știut exact ce-mi place, deși nu le-am spus niciodată. Cadouri gratuite, fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb.

Am primit fărâme de timp de la o mulțime de prieteni care nu m-au uitat, care mi-au transmis în toate formele posibile și din toate colțurile lumii, urările lor pline de căldură, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă nu m-ați prins toți la telefon, chiar dacă n-am apucat să vă răspund prea repede la mesaje, mi-ați făcut atâta bucurie pentru simplul fapt că v-ați gândit o clipă la mine. Cine vrea să te audă, te sună, la orice oră, lasă orice altceva și te sună. Cine vrea să te vadă, te caută, cu atât mai mult când ești bolnavă, chiar dacă nu știe unde ești, te caută până te găsește, sau te cheamă, nu așteaptă să fie chemat, nici invitații speciale. Cine ține la tine, își face timp pentru tine, te pune pe primul loc, nu-și face loc pentru tine în programul încărcat, după ce-a rezolvat tot ce mai avea înainte. Iar cine nu o face, înseamnă că nu merită să-ți mai pierzi timpul, nici măcar să te gândești. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, vă mulțumesc că nu m-ați uitat și vă iubesc pe toți!

Vreme trece, vreme vine, vremea e târzie. Vremea nu așteaptă momentul potrivit. Vreme nu mai este…

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Frumusețea e în ochii celui care privește 9 Ianuarie 2018

Filed under: Amintiri,Ce-am mai păţit,Oameni — Daria Bârsan @ 3:23
Tags: , , ,

Nu există femeie urâtă. E desigur un clișeu, rostit uneori de către unii care cred taman contrariul și care vor doar să facă pe cineva să se simtă mai bine. Dar eu chiar cred cu tărie în adevărul lui, în ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Și mai cred că nici o femeie nu ar trebui să fie vreodată cu un bărbat care nu o consideră frumoasă. Sau chiar cea mai frumoasă femeie. Fiecare persoană are tiparele personale de frumusețe, tocmai pentru că frumusețea stă întotdeauna în ochii celui care privește. Și abia atunci când iese din ochii privitorului și se revarsă asupra celui privit, învăluindu-l într-o aură, frumusețea e descătușată și trăită în adevărata putere a cuvântului.

***

Acum câteva zile, în drumul de întoarcere de la Sibiu, m-am oprit prin satul unde s-a retras învățătoarea mea, după ce s-a pensionat. Îmi doream de mult s-o vizitez. Am fost ultima generație pe care a dus-o până la capăt, iar de atunci nu ne-am mai întâlnit. Vorbisem la telefon înainte de sărbători, dar nu apucasem s-o mai anunț că trec pe la ea, așa că nu se aștepta să mă vadă atunci. M-a primit cu brațele deschise și multă emoție. Mi s-a părut neschimbată și i-am spus asta. Îmi place să cred că gestul scurt, de cochetărie, când și-a trecut mâinile prin păr, neștiind cum îi stă, a fost semnul că m-a crezut. O femeie scundă, cu părul scurt și cărunt, care a trecut prin multe, dar care mai avea puterea să-mi zâmbească larg. O întâlnire plină de amintiri, care ne-a dat amândurora o stare de bine. Doamna învățătoare…

***

În a doua zi de Crăciun, deși în mod normal ar fi trebuit să fiu în drum spre Elveția, mă aflam la un concurs de colinde în satul bunicii mele, în urma unei înșiruiri neașteptate de evenimente. Mi-a atras atenția o fetiță care stătea deoparte și își aștepta rândul pe scenă, îmbrăcată cu un minunat costum popular. „Ai emoții?”, am întrebat-o. „Nu”, mi-a răspuns cu vocea plină de emoție. „Ești foarte frumoasă!”, i-am mai spus, în timp ce mama ei îi aranja baticul. Iar atunci ea a îndepărtat repede mâinile mamei, cu un gest sigur și, fără nici o emoție și fără să i-o cer, mi-a pozat cu mândrie. Cu dezinvoltura unui copil de 8 ani.

***

În anul care tocmai a trecut, pe la jumătatea lui septembrie, după îndelungi insistențe ale prietenilor din București, care mă tot chemau în vizită, m-am mobilizat în sfârșit să merg iar. Aveam încă un pretext bun, concertul Angelei Gheorghiu, pe care-mi doream de mult să o ascult pe viu. Nu despre ea, care de altfel nu pot spune că m-a impresionat peste măsură, nici cu vocea – frumoasă, dar lipsită de acel nu-știu-ce care-mi dă fiori pe șira spinării sau îmi face pielea de găină, da, recunosc, eu simt în primul rând muzica la nivelul epidermei, nici cu înfățișarea – tot frumoasă, fără îndoială diva investește o căruță de bani în imaginea ei, dar poate tocmai de aceea parcă îi lipsește același nu-știu-ce, ci despre o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri vreau să scriu acum.

Din Timișoara în București, am călătorit cu trenul, la cușetă cu 6 locuri, plină. Patru femei și doi bărbați. De când am intrat în compartiment, m-a izbit un miros îngrozitor, de transpirație și de mâncare gătită cu ceapă prăjită. Una dintre doamne avea o discuție destul de aprinsă cu un tânăr despre mâncare și mi-am dat seama că mergeau la ceva filmare a unei emisiuni gastronomice. Tânărul probabil că-și petrecuse multe ore la bucătărie și nu apucase să facă un duș, de unde parfumul de transpirație și de mâncare, mă gândeam eu. Degeaba arăta bine, genul de bărbat despre care mulți ar spune că e frumos, și povestea cu patos despre abilitățile lui culinare, mângâindu-și barba stufoasă ca a unui călugăr ortodox, în care eu deja îmi imaginam tăiței îmbârligați. Celălalt bărbat, la vreo 40 de ani, cu părul și barba tunse scurt, cât să dea bine unui bărbat, și-a schimbat destul de repede ținuta casual într-una sport, de dormit. Nu mi-au plăcut niciodată bărbații excesiv de pedanți, e suficient să te speli, nu e nevoie să și duhnești a apă de colonie sau after-shave. Parfumurile sunt pentru femei, dacă mă întrebați pe mine, domnilor. Sau dacă le folosiți, cel puțin ar trebui să fie la fel de discrete ca și machiajul la femei. Eu eram îmbrăcată casual-sport deja, ca să pot dormi liniștită și fără să mă trezesc cu hainele șifonate. Balerini și pantaloni elastici bleumarine și un tricou gri, nimic ieșit din comun sau care să iasă în evidență.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care încearcă să atragă atenția asupra lor, prin orice-ar fi. Și nu am fost niciodată fană tatuaje, deși am o grămadă de prieteni apropiați care le poartă cu mândrie, inclusiv sora mea. E pur și simplu ceva ce nu mi-aș dori niciodată să-mi fac mie. Ceea ce pentru unii este o formă de artă, pentru mine rămâne o tortură gratuită și atât. Arta are legătură cu frumusețea naturală, cu simplitatea, arta te alină, te eliberează de suferință, nu poate coexista cu durerea. Ei bine, tipul ăsta destul de misterios avea cel puțin un tatuaj la vedere, am aruncat o privire la cel pe care-l avea pe brațul drept, pe furiș, să nu-l încurajez cumva să-și dezvelească și alte părți ale corpului, ca să mi le arate și pe celelalte. Era un cap mare de indian, care m-a dus cu gândul, nu știu de ce, la Ultimul mohican. A încercat de vreo două ori să intre în vorbă cu mine, i-am răspuns amabil, dar destul de sec. Eram frântă după stat peste program la serviciu, abia așteptam să se dea stingerea, sincer. Mi-am scos o carte, mai mult ca să-mi fac de lucru și să nu mai fiu deranjată, nu c-aș mai fi avut nevoie de ceva care să mă ajute să adorm. Titlul cărții părea de-a dreptul ostentativ în contextul în care mă aflam, Cel mai frumos loc din lume este chiar aici, mai că-mi venea să râd singură. Am profitat de altfel de un scurt moment de intimitate, când toți au ieșit să-și aducă lenjeria de pat și am deschis geamul, care m-am asigurat că a rămas deschis tot restul nopții.

Dimineața, mirosul tot nu părea să se fi estompat deloc. Am strâns toți paturile și ședeam în compartiment, așteptând să ajungă trenul în gară. Cei doi maeștri în ale gastronomiei și-au reluat discuțiile aprinse din ajun, unul în fața celuilalt, în stânga mea. Celelalte două doamne, care se cunoșteau, în dreapta mea. Iar eu în mijloc, în fața ultimului mohican. Tăceam. Sau eu tăceam, nu și privirea lui.

Trenul se oprește în sfârșit, lumea coboară, eu nu mă grăbesc. Ies printre ultimii. Când să cobor, în fața mea, pe peron, stă ultimul mohican. Nu-mi dau seama dacă vrea să mă ajute la bagaje, dar nu prea are la ce: am rucsacul de laptop în spate, în care am îndesat câteva haine, nu stau decât 3 zile, și rucsacul foto în față, femeia sandvici, ceea ce-mi permite să am mâinile libere. Mă întreb de ce m-a așteptat. Se apropie de mine, mă privește în ochi și gesticulând destul de larg, vădit emoționat, îmi spune, fără să mă atingă: „Îmi cer scuze, dacă te-am deranjat cu ceva, vreau doar să-ți spun că ești foarte frumoasă.” Atât. Și pleacă. Pleacă înainte să vadă reacția pe care a stârnit-o. Pleacă înainte să-mi vadă zâmbetul sincer din ochi, înainte să-mi audă un mulțumesc care mi se desprinde timid de pe buze, fără să-mi dau seama, pleacă înainte să vadă frumusețea pe care a scos-o la iveală, prin gestul lui simplu, dar plin de curaj. Pleacă fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb. Iar eu plutesc. O femeie ale cărei tălpi se desprind de sol, care nu mai vede forfota de pe peron, nu mai simte duhoarea din compartiment, nu mai aude hărmălaia din jur. Am senzația că nici cele două rucsacuri nu mă mai pot ține cu picioarele pe pământ. Plutesc deasupra tuturor.

Îmi trece fugitiv prin minte că poate omul ăsta tocmai s-a întors din te miri ce legiune străină, că poate n-o mai fi văzut femei de cine știe cât timp. Eu, după o noapte chinuită în tren, nespălată, nepieptănată, eu frumoasă? Ba chiar foarte?!? Cristina mă așteaptă sus, la ieșirea din metrou, își varsă cafeaua când ne îmbrățișăm, nu ne-am văzut de ani de zile, iar eu îi povestesc întâmplarea, a cărei amintire avea să mă țină deasupra pământului încă multă vreme. E aproape incredibil ce efect îndelungat poate avea un gest atât de simplu, atunci când e sincer și gratuit. Să fi fost tipul acela chiar ultimul mohican care a văzut frumusețea și în cineva care nu o mai vedea?

***

Despre asta e vorba în Atlasul frumuseții, minunata carte-album a Mihaelei Noroc, pe care mi-am făcut-o cadou de Crăciun și de atunci mă tot minunez, deși n-am parcurs încă nici jumătate… Despre frumusețea care se revarsă din ochii privitorului asupra celorlalți. Sorb din ea câte puțin, imagine cu imagine, în cantități homeopate, pentru un efect cât mai îndelungat. Sorb frumusețe în stare pură.

 

Iuliana

Iuliana din Nocrich, o frumusețe de copilă!

 

 
%d blogeri au apreciat asta: