puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Delfini 15 Februarie 2018

Delfini care se scaldă liberi în apele străvezii din jurul Capului Caliacra, locul cu cea mai curată apă din Marea Neagră, parcă te îmbie să cobori și să înoți împreună cu ei…

IMG_3306_1

 

Anunțuri
 

Singură cu trei bărbați 14 Februarie 2018

„Unde te duci, Daria, singură cu trei bărbați?” Cam așa s-ar fi putut rezuma într-o singură propoziție toate temerile mamei, dacă le-ar fi rostit pe șleau, atunci când am acceptat, împinsă de la spate de profesoara mea de meditații la engleză, prima mea ofertă de interpretariat. Dar mama le-a împachetat și învăluit frumos, așa cum numai o femeie scorpion e în stare să facă,  într-un fluviu sinuos de cuvinte insinuante, din care nu știi niciodată când ți se poate strecura vreun afluent prin cele mai ascunse cotloane ale minții. M-am codit inițial, ca de obicei, nesigură pe mine, dar doamna profesoară m-a asigurat că o să mă descurc. Așa că în cele din urmă am zis „de ce nu?” și m-am dus cu capul înainte. În ciuda sau poate tocmai datorită suspiciunii maică-mii.

Trebuia să merg cu un om de afaceri român, să-i spunem domnul R., care urma să-i prezinte altui om de afaceri neamț, să-i spunem domnul N., mai multe crame din țară, și să traduc din și în limba engleză. Al treilea bărbat era desigur șoferul, indispensabil pentru doi oameni de afaceri care se respectă. Lui o să-i spun simplu „șoferul”, nu de alta, dar nici el nu m-a scos pe mine, pe tot parcursul traseului, din „gagică”, deși eu îi repetam de fiecare dată că mă cheamă Daria. Eram o puștoaică, pe vremea aia cuvântul „gagică” nici măcar nu făcea parte din vocabularul meu, mi se părea apogeul vulgarității, ceva de neverbalizat, cu atât mai puțin unei persoane pe care n-o cunoști deloc. Abia după mulți ani, avea să-i ia locul cuvântul „nașpa”, pe care nu înțelegeam deloc cum poate să-l pronunțe soră-mea, atât mi se părea de vulgar. Ce alte cuvinte au ajuns între timp să facă parte din vocabularul meu curent nici nu mai are rost să menționez.

Aventura s-a petrecut pe la sfârșitul toamnei și a durat două zile. Am pornit la prima oră din Blaj spre cramele din Oltenia și Muntenia: Drăgășani, Drăgănești, Valea Călugărească, nici nu mai știu care au mai fost. Îmi amintesc însă foarte clar că am coborât pe Valea Oltului, pe care am văzut-o atunci prima dată în viață, în plină schimbare a culorii frunzelor, o minunăție, și mai știu că am trecut și prin Scornicești-ul lui Ceaușescu. Rutina era aceeași, domnul R. îl prezenta gazdelor și intermedia pentru domnul N., care era de fapt interesat nu de vinurile noastre, ci exclusiv de drojdie. De ceea ce la noi se arunca și probabil că se aruncă în continuare, doar că poate la nemți sau alte nații care îi cunosc valoarea și știu să o folosească în cele mai diverse scopuri, în industria cosmetică, farmaceutică și mai știu eu ce. La noi nu doar că nu se folosea, dar era aruncată cu borhot cu tot, în albiile râurilor, de parcă nu erau suficient de poluate oricum.

Inutil să mai spun că peste tot domnilor li se serveau din cele mai alese vinuri ale casei, doar trebuia să ne promovăm și noi cu ceva. Domnul R. nu le refuza, pe când domnul N. era destul de reținut. Eu trebuia să rămân cu mintea limpede, deci nici nu se punea problema să gust. Pe drum ne opream să mâncăm, iar domnul R. comanda de fiecare dată, fără să ne întrebe și pe noi ce vrem, mici și ciorbă de burtă. Obsesia românilor că astea ar fi cele mai tradiționale mâncăruri românești, deci cu astea ar trebui să tratăm oaspeții. Eu nu suport usturoiul, așa că era o plăcere pură să interpretez tete-a-tete, deasupra unei mese de restaurant sau în spațiul mic dintr-o mașină, în damful omniprezent.

La ultima oprire, după-amiaza târziu, să fi fost la Valea Călugărească, directorul cramei sau cine-o fi fost gazda s-a întrecut în amabilitate. Ne-a invitat într-o sală de oaspeți, în care trona o masă lungă, iar el și domnul R. s-au așezat fiecare în capul mesei, deși laturile erau destul de lungi, de vreo patru-cinci scaune pe câte-o parte. Domnul N. și eu stăteam pe la mijlocul mesei, față-n față, ca să-i putem auzi la fel de bine pe amândoi românii. Aceștia, după ce s-a încheiat destul de repede subiectul vizitei, au trecut la altele și, amețiți de aburul diverselor vinuri, pe care o domniță nu contenea să le aducă și să le servească, s-au lansat în niște polemici interminabile despre orice altceva, de la fotbal la politică, societate și poziția României în lume. Fiind amândoi caractere puternice, cu idei bine conturate, de care țineau cu dinții, nu lăsa nici unul de la el. Care pe care. Tonul devenea din ce în ce ridicat, iar domnul N. și cu mine nu mai făceam de mult parte din discuție, așa că eu încetasem să mai traduc. La început nu mai făceam față afluxului de cuvinte care mă bombardau stereo, apoi nu mă mai auzeam de vocile lor și oricum discuția nu avea nici o relevanță pentru neamț, care-mi spusese că pot să mă opresc. Așa că stăteam amândoi, față-n față, pe post de fileu și așteptam cu nerăbdare sfârșitul meciului. Se înserase de-a binelea, aveam drum lung până acasă, dar cei doi români nu păreau să observe. Mie începea să-mi fie foame. Apoi foarte foame. Apoi a început să-mi treacă foamea. La un moment dat, fiindcă nu mă mai puteam înțelege verbal cu domnul N., am scos din geantă un carnețel, i-am scris în el ce aveam să-i comunic și i l-am întins. Iar el îmi scria schematic înapoi și mi-l returna. Nici măcar asta nu i-a descurajat pe cei doi să-și încheie discuția. Nu aveam de unde să știu pe atunci că ceea ce făceam noi avea să constituie ulterior pentru mine obiectul unui curs la facultatea de interpretariat, „prise de notes”, scrierea simbolică, prescurtată, cu cât mai puține cuvinte, a unui mesaj. Îmi aduc și acum aminte că domnul N. mi-a desenat ultima dată un om întins la orizontală într-un pat, nici măcar nu-i mai era foame, voia doar să doarmă, dar mi-a făcut totuși semn să nu-i întrerup pe cei doi oratori simultani. Cu calmul și răbdarea lui infinite. Un om la vreo 65-67 de ani, cel mai atipic neamț pe care l-am întâlnit în viața mea, cu care am putut discuta în cele două zile despre multe. Un fel de bunic de împrumut, pentru două zile, bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

Într-un final glorios, probabil că i-a răzbit și pe cei doi comeseni foamea, de ne-am dat duși. Întorși în mașină, șoferul ne-a mărturisit, cu un sadism pe care nu i-l pot înțelege nici acum, că el mâncase între timp merinde aduse de acasă și trăsese un pui de somn. Pe drum, deși era întuneric și prea târziu pentru cinat, ne-am oprit totuși la un popas, unde știa domnul R. că se mânca bine, pentru că lui îi era evident foame și la fel de evident a comandat mici și ciorbă de burtă.

Aventura nu era nici pe departe la final. Pe tot parcursul drumului, au fost scurte opriri pentru nevoile celor trei bărbați, dar nu la vreo benzinărie, ci în natură. Noroc că eu eram pe atunci tânăra și adaptabila posesoare a unei vezici la fel de tinere și adaptabile. Însă ultima oprire înainte de casă a fost una pentru nevoi total neprevăzute. S-a stricat cureaua de distribuție. Eu habar n-aveam ce-i aia și cu atât mai puțin cum se poate repara. Am ieșit cu toții din mașină, ca să ne mai dezmorțim, iar domnul R. m-a întrebat direct „Ai ciorapi pe tine?” Cred că atunci a fost singura fracțiune de secundă când unul din afluenții din fluviul de suspiciune al mamei mi s-a strecurat insidios printre circumvoluțiunile creierului și poate chiar și-ar fi săpat o albie, dacă domnul R. nu s-ar fi grăbit să-mi explice că, în caz de urgență, o pereche de ciorapi de nailon pot înlocui cureaua de distribuție și salva situația critică. Pe care nici nu mai rețin cum a salvat-o șoferul, fiindcă eu știu și acum exact cu ce eram îmbrăcată, dar ciorapi n-aveam.

În fine, am repornit la drum, era deja trecut bine de miezul nopții, mama, în culmea îngrijorării, făcuse rost de numărul de telefon al domnului R. și-l sunase, eu abia după alți vreo patru ani aveam să dețin primul mobil. Cei doi domni de afaceri au dormit duși până acasă, pe când eu, în spatele șoferului n-am putut să închid un ochi. Din două în două minute, el mă privea în oglinda retrovizoare și mă întreba „Gagica, dormi?” Mai rău decât nevasta pisăloagă din ultracunoscută schiță „Costică, dormi?”. Am ajuns acasă dimineața pe la 4-5, în mod normal ar fi trebuit să continuăm periplul vinului la Blaj și Jidvei, începând cu prima oră, dar aflând că eu n-am dormit deloc, mi-au acordat totuși două ore răgaz, ca să mă refac puțin. Nu le-am folosit ca să dorm, ci ca să caut în primitivele dicționare pe care le aveam la vremea respectivă ce termeni mă mai gândeam eu că ar mai putea folosi oratorii.

Iar la 7 dimineața ne-am prezentat toți fresh, unii dormiți, alții nu. N-aș fi crezut, dar surpriza cea mai mare mă aștepta la Blaj. Nu doar pentru că a fost singurul loc în care nu am fost exclusă, m-au servit și pe mine cu cel mai bun must pe care l-am băut în viața mea, dar la plecare s-a întâmplat o scenă pe care cred că n-o voi uita toată viața. Gazdele erau doi domni, dintre care unul tatăl unui foarte drag prieten. Celuilalt, domnul X., nu înțeleg nici eu cum și de ce, i s-a pus pata pe mine. Nu pentru el, slavă cerului, ci pentru… băiatul lui. Și a început pețitul. Domnul N. ieșise primul din sala unde fusesem invitați, norocosul, iar eu rămăsesem între domnul R. și domnul X, care era mai mult decât insistent. A cui ești, câți ani ai, unde stai, în ce clasă ești, la ce etaj ai clasa, ce faci în timpul liber, mergi la discotecă etc. etc. etc. Și-mi prezenta în același timp ce, cum și unde face odorul lui de băiat. Eu evitam sau răspundeam în doi peri, cu n-are importanță. Dar domnul R. completa răspunsurile pe care le știa. Scenă de film absurd: o casă a scărilor, neamțul deja jos pe palier, în fața mea, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, iar eu prinsă la mijlocul treptelor, între domnul R. și domnul X., în spatele căruia stătea tăcut, la fel de neputincios ca mine, tatăl amicului, de care-mi era sincer cel mai rușine. La orice încercare a mea de-a întoarce spatele și de-a coborî, cei doi strângeau menghina. Mai că-mi venea să mă arunc de pe trepte, peste balustradă, în brațele neamțului, numai să scap de-acolo. În fine, s-a terminat cumva, dar domnul R. a continuat și în mașină să mă convingă de cât de bună ar fi partida asta pentru mine. După câțiva ani, pețitorul meu avea să aibă ceva probleme penale cu statul, pentru oareșce delapidări, din câte am auzit. Iar acum, privind în urmă, cu imaginația mea debordantă, mă și văd mergând la tata-socru la pârnaie, și întinzându-i printre gratii o gamelă cu tocăniță. Made by Daria.

E ciudat că-mi amintesc încă atât de clar toată pățania asta, din care am învățat multe, acum după ce-am împlinit fix dublul vârstei pe care-l aveam atunci. E și mai ciudat că-n tot timpul ăsta, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a schimbat mare lucru. Românul tot român, își vinde țara pe nimic, la un pahar de vin, bătându-se în piept cu cât e el de grozav și cum le știe pe toate. Neamțul tot neamț, își vede și își urmează clar interesul și închide ochii la altceva. Eu tot eu, n-am scăpat nici acum de meteahna asta a oamenilor de-a mă mărita cu orice preț, iar eu mă încăpățânez – poate prostește ? – să cred că dacă un bărbat nu-i în stare să-și găsească și să-și cucerească singur nevasta, atunci nu e bărbat și basta. Oricât de îndrăgostită aș fi, rupt din rai să fie, cu aureola la vedere, să dețină un sfert din țara asta, tot degeaba dacă nu e reciproc, dacă are nevoie să-l împingă de la spate părinții sau babele de la biserică sau vecina de la patru sau băieții din gașcă, dacă nu mă vede, nu mă recunoaște, nu mă alege și nu mă cucerește singur, prin forțele proprii, prin ce și cum este, prin cum se poartă cu mine și cu alții, nu prin ceea ce are. Un bărbat fără discernământ, inițiativă, sinceritatea și curajul de a-și manifesta sentimentele pur și simplu nu e pentru mine. Mai bine singură, decât singură cu un astfel de bărbat.

 

 

Rahat pe pușcă 3 Ianuarie 2018

Filed under: Ce-am mai păţit,Pe unde-am mai umblat — Daria Bârsan @ 22:31
Tags: , , , ,

Ziua bună începe de dimineață, se zice. Nu știu dacă se consideră bună și când nu prea ai nici un control asupra ei. Când nu mai ai somn de la 6, deși n-ai dormit cine știe cât în ultimele zile, e beznă încă, deci nici măcar la fotografiat nu poți ieși. Așa că-ți faci de lucru într-o casă din Nocrich în care ești musafiră și momentan singură pe deasupra, deci nu prea ai ce face, și aștepți să se lumineze. După ce începe să se crape de ziua, ceața te îmbie să ieși, e ideală pentru fotografiat.

Trec pe la Centrul Scout, să salut lumea și să-mi fac un ceai, fiindcă unde am dormit, n-am putut aprinde focul. Nu mai erau chibrituri și, ca niciodată, ca o cercetașă bună ce sunt, nu aveam la mine. Gata oricând… Ha ha. Mai schimb câteva vorbe cu cei câțiva care s-au trezit și plec direct în Alțâna.

Când am mai trecut pe acolo, mi-am dat seama că e un sat cu potențial fotografic, dar atunci nu era lumina bună. Rătăcesc pe drumuri de țară, pline de noroi, e încă devreme, întâlnesc doar vreo doi săteni, adormiți, care-mi răspund la salut cu jumătate de gură. Vreau să vizitez biserica evanghelică, dar poarta e închisă cu lacăt, așa că mă mulțumesc să o admir de afară. Am aflat că o săsoaică pe numele tanti Rozi (?) are cheile, dar n-am mai reușit să trec pe la ea. Data viitoare…

Mai hălăduiesc pe drumurile satului, văd semnul spre o pensiune și urc, curioasă și ca să mai treacă timpul, e prea devreme să mă înființez la poarta arhitectului care mi-a fost recomandat într-o chestiune imobiliară. E totuși a doua zi a anului, iar eu deja l-am bâzâit cu mesaje din prima zi. Norocul lui că avea telefonul închis.

Într-o curte pe stânga, văd patru struți. Nu-mi vine să cred că în Alțâna e cineva care crește struți. Mă opresc și mă uit la ei mirată. Iar ei se uită la mine și mai mirați probabil de mirarea mea. Ca la o struțocămilă. Verișoara lor de-a doua. O femeie cu inimă de bărbat, cum m-a caracterizat o prietenă dragă zilele astea. Deși aș prefera să fiu doar femeie. Sau doar bărbat.

În capul drumului, un grup de vânători. Îmi dau seama că nu sunt braconieri, pentru că nu par intimidați de aparatul meu foto. Intru în vorbă cu ei. Sau ei cu mine? Nu mai știu și nici n-are importanță, cred c-aș fi în stare să intru în vorbă și cu lupii din pădure. Sunt vânători din Alțâna și din împrejurimi și o dată pe săptămână se adună și merg la vânătoare. De data asta de mistreți, încă e sezonul. Îmi pozează foarte mândri și mă roagă să le și trimit fotografia. Unul din ei îmi lasă și numărul de telefon, a făcut și el multă fotografie la viața lui, dar pe film. E și poet pe deasupra, îl laudă alții și-l îmbie să-mi creeze și mie pe loc o poezie. Dar omul se intimidează și-mi aduce în schimb din mașină un plic cu mai multe fotografii făcute de el. Ne uităm toți la ele. Cu mistreți împușcați sau de la balul vânătorilor. Mai că m-aș duce cu ei, iar ei mai că m-ar lua. Mai așteaptă pe cineva care vine cu mașina, să vedem dacă ar fi loc și pentru mine–

– Ce fotografii ar ieși!, visează unul dintre ei cu voce tare, în locul meu.

Îi întreb cât durează. Toată ziua, dar dacă prind ceva, poate mai puțin, doar până la amiază, depinde. Vreau să mă reped până la mașină să-mi aduc măcar apa, că altceva n-am cu mine, nici măcar un sandvici. Avem noi de mâncare, mă liniștesc ei. Sunt rea de foame, dar pentru o partidă de vânătoare, aș fi în stare să mănânc și mistreț crud. Din păcate, ultimii veniți nu au loc la ei în mașină, iar unul dintre ei, mai precaut, ca să nu zic stricător de chef, îmi zice că-i cam periculos să merg, sunt totuși mistreți sau poate ricoșează vreun glonț. Așa că din păcate ne luăm rămas-bun. Îi întreb ce li se urează vânătorilor, căci eu habar n-am, pescarilor știu că li se spune „fir întins”.

– Rahat pe pușcă! îmi strigă unul dintre ei, înainte de a urca în mașină.

– Pe bune? întreb eu neîncrezătoare.

– Da, numai baftă sau noroc să nu ne ziceți, îmi confirmă altul.

Mă felicit în gând că n-am apucat să rostesc „baftă”, deși îmi stătea pe limbă. Iar ei mă invită în schimb la balul vânătorilor, unde nu e nimic periculos și rămânem înțeleși că dacă se mai duc la vânătoare de mărunțiș, rațe sau alte cele, sunt bine-venită.

Dac-aș fi știut în momentul ăla cum avea să decurgă restul zilei, zău că m-aș fi dus cu ei în carlingă! Ba aș fi primit bucuroasă și-un glonț ricoșat într-un picior. Dar din păcate n-am făcut-o, iar vânătoarea de mistreți s-a terminat pentru mine cu apariția în peisaj a unei căprioare… Mă întreb câteodată ce-am păcătuit pe lumea astea de mi-am continuat a doua zi din an descărcând cărămidă pe ploaie, când de fapt tot ce mi-aș fi dorit ar fi fost să stau frumos la gura unei sobe, să ascult o muzică faină și să citesc o carte bună, într-o companie plăcută.

Poate că pur și simplu n-am avut niciodată rahat pe pușcă?! Poate că m-aș pricepe mai bine la vânat mistreți sau măcar la fotografiat o partidă de vânătoare. Data viitoare știu ce-am de făcut ca să merg cu ei, mă trec pe lista de gonași, pentru asta se pare că nu trebuie să ai permis de vânătoare. Și dacă e nevoie, îmi pun și rahat pe obiectiv. Parol!

vanatori

Vânătorii din Alțâna

 

 

Nefiind băiet, păduri cutreieram… 21 August 2017

De ce-ar trebui să fii băiat, ca să bați codrii? Mi-a plăcut dintotdeauna pădurea. Nu mi se pare deloc înfricoșătoare, ci mă simt mai degrabă protejată în mijlocul ei. De oameni, de zgomot și cine mai știe de ce altceva… Și mai ciudat pentru unii, mai ales pentru cei care mă știu complet dezorientată în spațiu, e că în pădure mă orientez incredibil de bine. Ceea ce nu cred c-o să reușesc niciodată într-un mall, nici măcar cu busolă. Poate doar când o să crească și acolo mușchi la nord….

În copilărie, mă puneam în pielea Lizucăi și mă închipuiam dormind noaptea prin scorburi, însoțită de un Patrocle, visam atât de frumos în timp ce citeam Dumbrava minunată! Când am mai crescut, mergeam cu bunica frecvent la cules de ciuperci, în pădure. Doar noi trei. Poate că ea a fost prima care ne-a insuflat atracția asta față de pădure.

Acum vreo două săptămâni, în weekendul cu lună plină, ca să evadăm de caniculă și de oraș, am plecat în Retezat cu soră-mea. Cam târziu, ca de obicei, când pornești la drum cu o femeie adevărată, ha ha, și am știut că n-o să apucăm să facem un traseu până în vârf. Dar am încercat totuși. Ne-a prins și ploaia, așa că ne-am adăpostit la trunchiul unui copac, cât să și mâncăm ceva. Să povestim și să ne amintim de rezistența din munți, de cei care se ascundeau de regim și trăiau prin păduri și peșteri luni, ani de zile. Într-o bună zi, o să mă retrag în pădure, cu sau fără Patrocle, măcar o săptămână, ca exercițiu de admirație și solidaritate și respect pentru cei care au rezistat. Dar și de drag.

E ireal de frumoasă pădurea când plouă și se lasă aburii. Uitasem cât de bine e să șezi pe mușchi, să te uiți în sus la crengi și să asculți păsările și stropii de ploaie. Cât de fain e să dormi pe malul râului, să asculți noaptea apa, iar dimineața să te speli în tihnă, în timp ce admiri peisajul, nu faianța din baie și fața ta buhăită în oglindă. Ce victorie să reușești să aprinzi focul cu lemne ude, după îndelungi încercări. Pe vremuri, în ieșirile cu cercetașii, pregătirea mesei depindea de rapiditatea cu care reușeai să aprinzi focul, așa că uneori mai trișam și luam cu noi câte o sticluță cu spirt. Uitasem cât de bună e slăninuța prăjită la foc de tabără și ce fascinant joc de artificii în miniatură îți oferă acesta. Îmi era dor de cartofi copți în jar, care ne-au așteptat cuminți până dimineață, sau de ceaiul ușor afumat. Ce privilegiu e să ai bec stradal deasupra capului în însăși luna. Păcat că mi-am uitat, ca de obicei, trepiedul și din mână îmi ieșeau vreo 3 luni în loc de una… Mi-am potolit toate poftele astea. Până data viitoare, care sper să nu se lase la fel de mult așteptată. Păduri neumblate, așteptați-mă!

 

 

 

Săritura 20 August 2017

Duminică începută devreme, după o noapte dormită în mașină. Aproape nimeni nu s-a trezit încă, liniștea postfestivalieră din zori. Nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la nimeni, deși Ioana îmi sugerează să merg și să-i strig printre corturi pe prietenii mei, să văd dacă s-au trezit. La cât sunt de apropiate corturile, nici n-ar trebui să strig prea tare. Doar că probabil după aceea ar trebui să le și cânt, până-i adorm pe toți la loc, ca să nu mă linșeze. Renunțăm la spa-ul la care visăm din ziua precedentă și pornim direct la drum. Prin ceață și rouă și printre vaci care pasc netulburate. Vrem să schimbăm ruta de întoarcere, dar un localnic ne descurajează, drumul de doar 15 km până la Padiș e forestier și nu e practicabil cu mașina mea care are garda prea joasă. O luăm iar prin nord, n-avem încotro, dar de la Bucea cotim totuși în jos. Pe hartă apare drum județean până la Stâna de Vale, cu niște locuri care merită văzute. Zis și făcut.
Drumul e foarte prost, dar sperăm că e așa doar o porțiune. Oricum nici n-aș prea avea unde întoarce. Și nici n-avem pe cine să-ntrebăm cum e mai departe. Așa că mergem cu speranța oarbă înainte și cu maxim 20 km/h. Când dăm în sfârșit de civilizație, după vreo 2 ore, cei câțiva oameni pe care-i întrebăm cât mai e până la Stâna de Vale și cum e drumul ne spun în unanimitate că-i foarte rău și mai bine ne întoarcem. Înapoi alte 2 ore? Nici nu vrem s-auzim, nu poate fi mai prost decât până aici. În plus, e deja după-amiază, iar până seara trebuie s-ajungem înapoi în Timișoara, n-avem timp să ne-ntoarcem. Singurii călători care vin cu mașina din direcția opusă ne spun c-am trecut de ce-a fost mai rău. Dar nu știm sigur dacă au fost până la capăt sau nu. Mergem mai departe.
– Cascada Iadolina, ce nume melodios! Oare de la ce vine?
– De la iad, îi răspund Ioanei, distrugându-i probabil imaginea idilică a toponimiei.
Într-adevăr, valea pe care o traversăm se numește pe bună dreptate Valea Iadului, aveam să aflu după întoarcerea acasă. Gropi imense pe drum, unele pline cu apă, de la ploaia din ziua precedentă, deci nu știi cât sunt de adânci, pietre și din loc în loc ridicături de asfalt, rămas cine știe de când, din cauza căruia sunt obligată să merg cu mașina într-o rână și să fac slalomuri năucitoare. Avem deja un argou adaptat situației: când vedem în față un petec de drum mai bun, cât să pot să mai bag în viteza a doua, exclamăm optimiste „autostradă la orizont!” La un moment dat, când e drumul mai lat, ne depășește un ATV. Îl invidiez în sinea mea. După ceva vreme, de data asta pe o porțiune îngustă de drum, vin din sens opus 3 mașini. În stânga e râpa, așa că trag cât pot pe dreapta, deși nu-mi dau seama din cauza buruienilor cât de tare mă adâncesc sau dacă mai pot ieși după. Reușesc să treacă, iar după ele vine și ATV-ul. Se pare că nu-i de mers mai departe, toți au încercat și s-au întors, drumul e tot mai rău. După regula nescrisă a optimismului că unde nu se poate ajunge cu ATV-ul, se poate cu o Toyota Avensis, mergem mai departe, după ce abia îmi scot și repornesc mașina.
Ajungem în sfârșit la Cascada Iadolina, ne așezăm pe podul metalic suspendat, cu privirea la spectacolul din fața noastră și picioarele bălăngăndind deasupra hăului. Dar nu ne bucurăm decât de câteva minute de liniște, cât să înfulecăm o jumătate de sandvici, că ne și invadează grupul de vreo 30 de elevi, pe care i-am depășit pe drum. Nu-i de mirare, aproape că mergi la fel de repede la pas ca și cu mașina pe drumul ăsta. Tinerii iau cu asalt cascada, adio fotografii sălbatice, îmi spun. Chiote, veselie, haine și încălțăminte aruncate peste tot pe mal, pe stânci. Unii se aruncă în apă, alții intră doar cu picioarele, alunecă, se stropesc, cad. Îmi vine în minte bancul cu turistele la Cascada Niagara și cu ghidul care le spune „dacă doamnele ar tăcea puțin, s-ar auzi și cascada!” Un singur adolescent pare să ignore total temperatura apei și înoată până în vâltoarea înspumată. Caut în zadar unghiuri potrivite de fotografiere, așa că mă mulțumesc să admir peisajul uman. Cel puțin la fel de pitoresc ca al naturii. Aflu de la câțiva dintre tineri că sunt din clasele a șaptea și a opta. Vârsta la care totul este posibil, dar și la care visele îți pot fi spulberate atât de ușor. Cu atâtea fete drăguțe în jur, e imposibil să nu (vrei să) faci pe viteazul, chiar dacă după roșeața pielii unora se vede limpede că ar vrea mai degrabă să iasă din apă urgent. Doar înotătorul nostru, nici nu știu când a avut timp și pe unde a reușit să urce, e cocoțat în vârful stâncii de deasupra cascadei. Oare vrea să sară de acolo? Așa pare! Tatonează terenul, caută din priviri locul cel mai potrivit pentru plonjare. Vârful nu e drept, ci destul de ieșit în afară, ar trebui să-și ia avânt destul de mare, ca să se îndepărteze de el, iar locul unde apa e suficient de adâncă e destul de mic, lângă se vede clar o stâncă la suprafața apei. Colegii încep să-i strige diverse și-mi pare a nu știu câta oară rău că nu înțeleg maghiara. Majoritatea fetelor se așază tacticoase pe bușteanul căzut de-a curmezișul râului, ca pe o bancă de rezervă la ora de sport, cu privirile ațintite asupra lui și, la un moment dat, chiar încep să scandeze ceva în cor. Îl încurajează probabil. Presiunea e mare. Caut din priviri un adult care-i însoțește. Nimeni nu schițează nici un gest. Tânărul nu pare să se lase impresionat de scandări, așa că acestea încetează. Oare și-a dat seama că e prea riscant și s-a răzgândit? Nu, doar își ia timpul necesar și, când e pregătit, sare. Și-i iese admirabil!
Teribilism? Nevoia de a impresiona? Sau doar de a-și testa propriile limite și de a învinge frica? Cred că doar ultima. Pentru că se vedea că-i era (puțin) frică. Dar a mers până la capăt chiar și așa. Exact așa cum atât de plastic se exprima cineva drag, care m-a învățat cândva că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, (atunci înseamnă doar că ești inconștient, așa cum probabil două inconștiente s-au pornit la un drum pe care n-aveau ce să caute fără mașină de teren…), ci chiar dacă faci pe tine de frică, așa cu căcatul în pantaloni, să mergi mai departe.
M-am întors spre doamna din grup, care ședea pe o piatră în spatele meu, la fel de senină ca înainte, de parcă tânărul n-ar fi intrat decât cu vârful degetelor de la picioare în apă. M-am dus la ea și nu m-am putut abține să n-o felicit pentru curajul de a însoți așa un grup mare, cu așa tineri îndrăzneți. Am întrebat-o dacă e o excursie cu clasa și dacă e singura însoțitoare. Nu, era o excursie organizată de Biserica Reformată, mai erau 2 preoți, mi i-a arătat și încă vreo 2 adulți care-i ajutau. Dar nici unul nu intervenise. Le-am admirat puterea de a sta deoparte, de a nu-i influența tânărului decizia. De a nu-i transmite frica lor. De a nu-i pune obstacole și limite. De a-i da ceea ce nimeni n-ar trebui nici măcar să-ncerce să-ți ia vreodată: libertatea. De a avea încredere că știe ce face și o face bine. Doar o săritură, ca să-ți învingi frica. După ce-am urcat la șosea, doamna ne-a mărturisit pur și simplu că s-a rugat la Dumnezeu. Mai departe s-a ocupat el. Atât. Fără crize, fără țipete isterice, fără amenințări verbale sau degete arătătoare rotite în aer. Fără o cutie de distonocalm dată peste cap. Și chiar și fără ovații la final.
Dacă toți adulții de pe fața pământului ar gândi și ar face la fel! Și dacă, frumosule tinere, aș fi avut măcar cu 10 ani mai puțin… Sper să-ți găsești o fată pe cinste și cândva să săriți de pe aceeași stâncă împreună, la fel de curajoși!

 

În sfârșit, Șureanu! 7 Martie 2017

De doi ani îmi doream să ajung, dar citisem că drumul e accesibil doar prin Sebeș. Sâmbăta trecută, dacă tot m-am dus acasă, era musai să dau o fugă și până acolo. Așa că direct după parastasul lui tata, cam târziu din păcate, am pornit. Singură, țină-mi Dumnezeu inconștiența…
Până la Barajul Oașa, drumul e impecabil. După, cam desfundat. Am înțeles că de fapt în perioada asta, după ce se topește zăpada de pe drum, e cel mai nasol. Nu era nici de lanțuri, fiindcă pe alocuri era noroi, dar în cea mai mare parte gheață.
Într-o rampă, obligată fiind să las o mașină care cobora să treacă, m-am tras cât am putut pe dreapta, dar apoi n-am mai putut porni, derapa. Am lăsat mașina să alunece singură la vale, noroc că așa mergea, și am încercat să urc iar cu viteză mai mare. Nici așa n-am reușit, pe coama dealului patinaj free style. De data asta, nu mi-a mai ieșit schema la coborâre și m-am trezit de-a curmezișul drumului, cu fundul mașinii înfipt în troienele de zăpadă de pe margine. În spatele meu venea deja o mașină, cu salvatorii mei. Roxana, Mihai și Florin. Ultimul, „dacă el nu poate, nu poate nimeni” – m-a asigurat Roxana, a reușit să-mi întoarcă mașina și să și urce cu ea dealul. Iar eu am mers în mașină cu ceilalți, până la un punct, unde am parcat-o pe a mea și am continuat toți patru cu a lor.
Deși ne-a rămas puțin timp pe pârtie, instalațiile funcționează doar până la 16.30, a meritat tot efortul. Confirmarea, de altfel, e faptul că și Klaus Iohannis a ales în weekendul trecut să schieze tot la Șureanu, n-are gusturi rele… Doar că el, din câte povestea Mihai, schia doar pe pârtia neagră, deci n-am avut norocul să-l văd pe viu, ocupată fiind să dau cu mine de alte pârtii mai ușoare…
Iar pentru că la mine peripețiile se țin lanț, duminică, pe drumul de întoarcere în Timișoara, de data asta și cu soră-mea, la intrare în Dumbrăvița, am făcut iar pană. La aceeași roată. Tot brusc. Din fericire, am avut unde să tragem pe dreapta și eram în apropiere de un semafor, așa că din nou s-a oferit un tip să ne ajute, pentru că erau atât de bine strânse șuruburile de data trecută, încât nici una dintre noi nu a reușit să urnească vreunul. Și s-a mai pus și ploaia, fix atunci. Imensa mea frustrare este că de data asta am schimbat rolurile cu soră-mea, eu îmi făceam de lucru prin portbagaj când a plecat tipul și n-am fost pe fază să-i mulțumesc și să-l întreb dacă-l cheamă Alex ! Pentru mine, Alex rămâne !
Mulțumesc Roxana, Florin, Mihai și… Alex pentru ajutor și un alt weekend de poveste. În Șureanu o să mă întorc negreșit!

 

 

Odă lui Alex 20 Februarie 2017

Acum două vineri, când să ies cu mașina din Kaufland, mi-am dat seama că am pană. La aceeași roată din față-stânga la care mai făcuse și soră-mea. Noroc că eram cu ea în mașină. Abia am reușit să mai dau câțiva metri înapoi, mergeam deja direct pe jantă, așa că am coborât să le cer scuze celor care stăteau în spatele meu, fiindcă le-am blocat ieșirea, și să le explic că, din păcate, trebuie să întoarcă.
Nici nu m-am dezmeticit bine, mă holbam încă nedumerită la roată și nu înțelegeam cum a putut să ajungă în halul ăsta, când înainte să plec de la serviciu o verificasem și era OK. Atitudine de vărsător: sfântă contemplare! Sau un moment de reculegere pentru biata roată? În timpul ăsta, soră-mea își dăduse deja geaca jos, își suflecase mânecile și începuse să mute lucrurile din portbagaj pe bancheta din spate, ca să poată scoate roata de rezervă. Atitudine de scorpion: eu muncesc, nu stau pe gânduri.
Un tip care trecea pe acolo, cu prietena lui, m-a întrebat dacă ne poate ajuta. Soră-mea n-a zis nici un cuvânt. Atitudine de scorpioană: pot și singură. Eu i-am răspuns, fără să stau pe gânduri:
– Chiar te rog.
Atitudine de vărsător: unde-s mulți, puterea crește. E mai simplu și mai rapid împreună.
Prietena lui a plecat singură, cu plasa de cumpărături. Soră-mea a început să scoată chestiile necesare din portbagaj, cricul și celelalte unelte, iar tipul s-a pus imediat pe treabă. Eu eram copil de mingi. Din ăla care se împiedică și scapă mingea. Adică îi întindeam ce credeam eu și pe deasupra taman invers decât ar fi trebuit să le țină. Mă uitam fascinată la mâinile lui, desfăcea câte două șuruburi deodată, și cu stânga, și cu dreapta! Până desfăcea el două, eu desfăceam unul. Aș fi vorbit cu el, dar nu voiam să-l întrerup, așa că lucram cot la cot, fără să scoatem nici unul vreun cuvânt. Știu că bărbații nu pot face mai multe lucruri deodată, mai ales când își folosesc ambele mâini, deci implicit ambele emisfere cerebrale. Îmi confirmase chestia asta și ditamai psihologul de talie internațională și experiență în pregătit spioni, la al cărui seminar despre minciună nimerisem și eu în urmă cu vreo două săptămâni. Și care n-a fost deloc doar despre minciună, ci despre orice, ca la români. Printre altele, individul îmi spulberase într-o clipită și ultima speranță pe care o mai aveam că mai există și bărbați care au inițiativă, când a recunoscut că nu bărbații își aleg partenerele, ci femeile îi aleg pe ei. Iar ei se mulțumesc să spună „Doamne ajută că m-a ales pe mine”. Cu alte cuvinte, domnia sa a făcut un adevărat manifest de pămpăloșenie masculină!
După ce-a terminat, tipul a plecat la fel de repede cum se pusese pe treabă. Am apucat doar să-l întreb la final cum îl cheamă.
– Alex, mi-a răspuns din mers.
– Mulțumesc mult, Alex, mi-a părut bine.
Nici n-am avut timp să-i ofer măcar niște șervețele umede, ca să se șteargă pe mâini.
Deși mașina era pe avarii, tot au început să se adune altele în spatele nostru. Soră-mea strângea tacticoasă toate uneltele și le punea cu atenție la locul lor. Ea, scorpioană: eu sunt aici, acum, am de făcut chestia asta și mi se rupe de alții. Să aștepte! Șoferul din spatele nostru ieșise deja din mașină, să ne întrebe dacă mai durează mult, văzând că roata e deja pusă la loc. I-am spus că terminăm imediat. Dacă aș fi putut, aș fi luat mașina pe sus, cu unelte cu tot și le-aș fi aranjat după. Eu, vărsător: să nu deranjez pe nimeni.
Am ajuns și la spectacolul de stand-up comedy la care aveam deja rezervare, cu doar zece minute întârziere, noroc că și avionul actorilor din București întârziase. Dar buba care mă durea pe mine mai tare era că a doua zi trebuia să plec la munte. Îmi luasem liber și luni, era totul stabilit, mă așteptau prietenii mei, erau și locuri de cazare la cabană, mergea și telescaunul, vremea era perfectă, făcusem și cumpărăturile necesare și cireașa de pe tort: în weekendul respectiv era lună plină! Or ce loc poate fi mai frumos să o admiri decât de pe pârtie, printre brazi?
Nu puteam porni la așa drum lung cu roata de rezervă, fără cauciuc de iarnă și fără capac pe deasupra, pentru că nu se potrivea: roata originală era puțin mai mare. În plus, la cum mă știu, ar fi fost foarte probabil să mai fac o pană pe drum și atunci ce-aș mai fi făcut? Așa că a doua zi, la ora la care trebuia să fiu pe la jumătatea drumului, mă aflam la o vulcanizare, față-n față cu un calendar cu o reclamă la produse Makita, care înfățișa o blondă – cum altfel? – cu un top ce lăsa să i se vadă pătrățelele abdominale și cu câte o sculă în fiecare mână. Electrică desigur. Pusă față-n față cu făptura nepământească de pe perete, mai că-mi venea să zic: me Tarzan, you…?
Mi-am dat seama abia atunci, la vulcanizare, că eu n-aș fi fost probabil în stare nici măcar să scot roata de rezervă, înșurubată foarte bine de fundul portbagajului. Nu fusesem pe fază când o scosese soră-mea. În ultimă instanță, dacă chiar aș fi fost pusă în situația să mă descurc singură, cred că o scoteam cu șurubul ăla cu tot și o bucată din portbagaj.
Îmi și imaginez o posibilă întrebare grilă la examenul pentru permisul auto, special pentru oameni ca mine în astfel de situații:
Ce ați face dacă ați avea pană și nu ați avea roată de rezervă:
1. Respirație artificială la cauciuc
2. Îngenuncheat lângă roată și invocat divinitatea și toți sfinții care au avut permis, să sufle puțin duh în cauciuc
3. Pornit la drum ca-n desenele The Flinstones, pedalând în locul roții lipsă
4. Încuiat mașina și făcut autostopul
5. Altă opțiune
În fine, uite așa o simplă pană poate să-ți strice tot weekendul. A urmat o săptămână tristă, plină de frustrare, așa că nici nu concepeam să nu-mi iau revanșa în weekendul trecut. Deși ieri, de la prima oră, încă din Timișoara, ningea foarte tare. Am pornit la drum cu Izabella și Mihai. Nici măcar autostrada nu era curățată. Toate ca toate, dar la ieșirea din drumul național spre Gărâna, se depusese deja zăpadă serioasă. Am cauciucuri de iarnă pe care le credeam bune, dar tot nu puteam merge decât cu a doua sau chiar a-ntâia. La un moment dat, pe la jumătatea drumului, ne-am întâlnit cu utilajul de deszăpezire, păcat că venea din direcția opusă. Mergeam pe unde se putea pe banda din stânga, relativ curățată, dar chiar și așa mai derapam uneori. Iar cu vreo patru kilometri înainte de Brebu, la o curbă în pantă, ne-am împotmolit. Coborau două mașini care au oprit, iar șoferii s-au oferit să ne ajute. Unul ne-a ajutat să întoarcem mașina și ne-a asigurat că n-aveam cum să urcăm mai departe fără lanțuri. Celălalt s-a oferit să ne remorcheze, dar nu aveam cârlig și în față. De întors nici nu se punea problema: nu m-am întors din drum nici în situații mult mai complicate, de la cascada Iadolina de pildă, sau de la Obârșia Lotrului, înainte să fie făcut drumul, cum să renunțăm acum, atât de aproape de destinație?! Doar aveam lanțuri!
Când le-am cumpărat, bunul meu prieten Klaus, mi-a dat un pont: când îți iei lanțuri, să-ți iei musai cu tine și nădragi cu talie înaltă! Știa el ce știa! Anul trecut pe vremea asta, într-o tură foto cu proful cu tot, am stat vreo două ore, blocați în mijlocul drumului prin Arieșeni, până au reușit Klaus și Ovidiu să pună lanțurile la ambele mașini. Iar soția lui grijulie, îi făcea observație că-i cu spatele gol. Ehe, de câte ori nu mi-am auzit și eu de la toată lumea „iar ești cu spatele gol, o să vezi tu mai târziu!” Ca să nu mai vorbim de ce priveliște ar putea să aibă eventualii tiriști, care trec pe lângă tine, în timp ce pui lanțurile…
Am scos așadar lanțurile, cu regret că nu apucasem, așa cum îmi propusesem, să studiez instrucțiunile de când le-am cumpărat. Șoferul care a rămas să ne ajute, deși era însoțit de o femeie, și-a tras bocancii în picioare și s-a pus cu Mihai pe descifrat tainele montării lanțurilor. Nici unul dintre noi nu mai făcuse asta vreodată. Eu îmi aminteam vag de anul trecut că se așază pe jos în fața roților, dar astea nu erau așa. Tipul, foarte binevoitor, a zis că învață și el cu ocazia asta. M-am oferit să-i dau mănușile mele de schi, dar le-a refuzat. N-a vrut nici măcar pe cele de celofan, din dotarea trusei, să le folosească. El și Mihai au întors și răsucit un lanț pe toate părțile, până i-au dat oarecum de cap, dar tot nu stătea prea stabil, așa că l-au asigurat și cu niște chestii improvizate. La roata cealaltă, Iza și cu mine, cu instrucțiunile în față, ne-am descurcat mult mai bine, au recunoscut asta și băieții. La sfârșit, dăm mâna, mă prezint, și-i mulțumesc tipului, pe care-l cheamă tot Alex! S-a spălat pe mâini cu zăpadă și s-a întors la mașina lui, în care-l aștepta cuminte soția sau prietena.
Dedic aceste rânduri lui Alex de pretutindeni, a se citi tuturor bărbaților care mai au inițiativă, care mai mult decât atât te ajută fără să aibă mai întâi aprobarea partenerelor (mulțumesc celor două însoțitoare pentru înțelegere, prima care a cărat singură cumpărăturile și a doua care a avut răbdare să aștepte în mașină, cu motorul pornit), ci doar fiindcă așa le dictează conștiința, tuturor bărbaților care nu se feresc să-și murdărească mâinile și hainele și să înghețe, fără să aibă altă satisfacție decât aceea că au ajutat pe cineva. Nu știu dacă cei doi Alecși au fost aleși sau și-au ales ei singuri partenerele, sau dacă a fost varianta fericită de alegere reciprocă, dar le mulțumesc că mi-au înviat bruma de speranță că mai există și bărbați, nu doar femei cu coaie…

 

 
%d blogeri au apreciat asta: