Despre responsabilitate și copii

Am citit zilele trecute un articol de-a dreptul elucubrant legat de posibila scădere a natalităţii în România, pusă pe seama independenţei femeilor şi a apariţiei zborurilor low-cost. Tot articolul aici, pentru cei interesaţi. O pledoarie a unui bărbat, desigur, şi nu oricine, ci directorul editorial al Ziarului Financiar, alarmat sau întristat, greu de spus, de dorinţa româncelor de a deveni tot mai independente, ceea ce ar duce la axarea lor pe dezvoltarea personală, urcarea pe scara socială, creşterea salarială, investiţii în imagine şi hobby-uri, şi implicit călătorii… low-cost!

Aşa cum am afirmat şi pe pagina de FB a prietenului unde am citit articolul, dincolo de faptul că acesta este de un sincretism nejustificat şi că autorul porneşte de la un titlu care într-adevăr atrage, dar că în conţinut face referire la multe alte lucruri, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu teza susţinută iniţial, singura frază pe care aş extrage-o şi asupra căreia aş sfătui autorul articolului să se aplece mai îndeaproape este următoarea: „Conform ultimelor date europene, în România fetele pleacă de acasă la 25 de ani, o vârstă în scădere, iar băieţii la aproape 30 de ani, o vârstă în creştere.” Asta deja spune tot.

Cred sincer că domnul Cristian Hostiuc ar fi putut să-şi rezume articolul la afirmaţia asta sau cel puţin să o aibă ca punct de plecare şi abia apoi să tragă concluziile corecte asupra scăderii natalităţii, nu să caute scuze bărbaţilor, nu să încline balanţa culpabilităţii în favoarea femeilor şi nici vorbă să găsească nişte cauze penibile în afara actanţilor principali, indiferent că e vorba de compania Ryanair sau orice altă deschidere şi oportunitate de a călători.

L-aş întreba pe domnul Hostiuc la ce vârstă a plecat dumnealui de acasă? Nu i-am studiat biografia, aşa că nu ştiu în ce situaţie se găseşte, dar l-aş întreba câţi ani a fost independent înainte să-şi întemeieze o familie, pe care nu pot decât să presupun că o are deja, în caz fericit… Sau nu?

Iar dacă şi-a întemeiat deja o familie, l-aş întreba câţi copii are şi după câţi ani de relaţie sau căsnicie i-a avut? În ce măsură a fost decizia lui şi în ce măsură a partenerei când şi câţi să aibă?

Pentru că, domnule Hostiuc, daţi-mi voie să vă împărtăşesc ceea ce văd în jurul meu: femei care îşi doresc copii, chiar dacă nu sunt căsătorite, dar care nu-i fac, doar fiindcă partenerii lor nu sunt de acord. Bărbaţi care tărăgănează lucrurile când vine vorba să-şi asume răspunderea completă de a-şi cere partenerele de soţie, doar fiindcă sunt convinşi că ele, odată ce schimbă starea civilă, le vor face imediat şi copii. Prin urmare, ei sunt cei care preferă să se mai bucure de libertate şi independenţă, nu ele. Cupluri care deşi sunt căsătorite sau în relaţii stabile de ani de zile nu fac copii, şi nu mă refer aici la situaţiile nefericite când nu pot avea copii, din varii motive, ci la cazurile în care nu îşi doresc copii. Deci e o chestiune de decizie de a nu-i avea, care de cele mai multe ori îi aparţine, din păcate, tot bărbatului. Mai văd femei care totuşi fac copii, cu parteneri pasageri, şi-i cresc singure, deşi ei nu-i recunosc. Şi nu în ultimul rând, cel mai trist, văd femei care avortează, fiindcă nu sunt pregătite emoţional sau financiar să-şi asume singure creşterea unui copil sau, şi mai grav, fiindcă bărbaţii le sfătuiesc să facă asta.

Şi ajungem la alt subiect sensibil. Aş merge puţin mai departe şi mi-aş permite să-l întreb pe domnul Hostiuc sau pe orice alt bărbat de câte ori din toate dăţile când a făcut sex/dragoste, spuneţi-i cum vreţi, a fost decizia lui sau a partenerei/partenerelor de a se proteja? Şi de ce exact simţeaţi nevoia să vă protejaţi în situaţiile respective, de boli venerice sau mai degrabă de un copil? Sper că simţiţi şi dumneavoastră nota oximoronică din sintagma „a se proteja de un copil”. Adică de tot ce e mai inofensiv şi mai lipsit de apărare. Mă opresc aici, ca să nu stârnesc alte polemici.

Să revin la articolul dumneavoastră, este perfect adevărat că vârsta la care apare primul copil e în creştere, dar acesta este un adevăr social la nivel global, nu doar în România, şi nu cred că e neapărat un lucru rău, ci mai degrabă o dovadă de maturizare a cuplurilor înainte de a avea copii. Denotă nevoia lor de a avea o situaţie stabilă şi a putea oferi un mediu mai favorabil creşterii copiilor, decât generaţiile anterioare. E perfect adevărat şi faptul că vârsta medie pentru când apare primul copil e mai mică în mediul rural şi mai mare în cel urban, dar şi acest lucru este valabil dintotdeauna şi se datorează în primul rând nivelului de educaţie diferit, dar şi faptului că la ţară e aparent mai uşor de crescut un copil, dacă e să ne referim exclusiv la timpul alocat acestuia. De obicei, la creşterea lui participă şi părinţii sau bunicii unuia dintre parteneri, ceea ce la oraş e mai dificil pentru un cuplu modern, cu ambii părinţi angajaţi. E adevărat şi că femeile sunt din ce în ce mai independente, au deja sau vor joburi şi salarii mai bune, dar aici mă văd nevoită să vă contrazic. Nu din cauza asta ele nu şi-ar mai dori copii, ci dimpotrivă, tocmai pentru că îşi doresc copii, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, îşi doresc mai întâi şi o situaţie financiară mai bună. Pentru că bărbaţii nu mai sunt de mult cei care îşi asumă exclusiv întreţinerea unei familii.

Nu e rău că ştiţi ce preocupări au tinerele fete, deşi vă mărturisesc sincer că din lista magazinelor pe care le-aţi enumerat, cel puţin unul din ele habar n-am ce produse vinde şi nici nu mă interesează, dar vă asigur că marca hainelor pe care o poartă sau numărul statelor în care au călătorit sau urmează să o facă nu interferează în nici un fel cu dorinţa lor de a avea copii. Dimpotrivă, în multe situaţii, femeile se canalizează pe dezvoltarea carierei, iar în puţinul timp liber fac cumpărături sau călătoresc tocmai din frustrarea că nu au copii. Permiteţi-mi să vă reamintesc, domnule Hostiuc, un alt adevăr general valabil: un copil se face în doi. Observ cu tristeţe că nu aţi pomenit niciodată ce fac bărbaţii în tot timpul în care femeile, pe care le consideraţi probabil puţin frivole, devin din ce în ce mai independente. Pe bărbaţi de ce-i excludeţi din ecuaţie?

Sunt înconjurată de o grămadă de prietene mai frumoase, mai deştepte, mai realizate decât mine, care sunt singure şi şi-ar dori să aibă copii. Ba chiar dornice să-i adopte. Unele chiar dacă au ieşit din relaţii de ani sau chiar zeci de ani, regretă lipsa unui copil, chiar dacă asta ar însemna să-l crească singure. Altele au deja un copil sau mai mulţi, pe care îi cresc singure, cu mari sacrificii. Însă marea majoritate şi-ar dori de fapt o familie, or asta presupune doi adulţi independenţi, nu doar unul. Nicidecum o femeie care trebuie mai întâi să crească un bărbat-copil, care nu ştie ce vrea nici măcar de la viaţa lui, aşa că nici vorbă să-şi mai dorească o viaţă (sau mai multe) pe lângă…

Pentru că acolo trebuie găsită buba pentru scăderea natalităţii. În lipsa voinţei, putinţei şi ştiinţei bărbaţilor de a fi bărbaţi, în toată puterea cuvântului, adică de a-şi asuma răspunderea pentru o familie, nu doar o relaţie. Nicidecum în dorinţa femeilor de a fi independente. Marea majoritate a femeilor, chiar şi cele mai independente dintre ele, tot îşi doresc copii! Doar că decizia nu le aparţine doar lor – cazul celor care sunt într-o relaţie. Iar celelalte nu-i vor cu oricine şi oricum… Şi e normal să fie aşa!

V-aş sfătui, domnule Hostiuc, să aruncaţi o privire peste gard, în ţările mai civilizate, unde bărbaţii sunt implicaţi în mod direct în aducerea pe lume a unui copil şi ulterior în educaţia acestuia. Ei participă alături de partenere la cursuri de pregătire a naşterii şi chiar sunt alături de ele pe tot parcursul travaliului. Poate o să râdeţi, dar li se ţine înainte un instructaj riguros în care sunt avertizaţi inclusiv de ce le-ar putea auzi urechile de la soţiile lor, în timp ce acestea nasc. Sunt avertizaţi că unele dintre ele, din cauza durerii şi a transformărilor hormonale, e posibil să-i insulte, să-i lovească, să le reproşeze lucruri îngrozitoare. Iar ei trebuie să nu se enerveze, să le asculte, să le suporte, să aibă răbdare, să le liniştească, să le încurajeze, să le zâmbească, să le ajute. La propriu. Câţi dintre bărbaţii din România – ţară cu natalitatea într-o continuă scădere – sunt sau vor să fie alături de soţiile lor când nasc? Mi-e teamă că încă se pot număra pe degete la nivel naţional.

Deşi mi-aş dori tare mult să mă înşel, fiindcă recunosc că fac parte din categoria femeilor care şi-ar dori ca partenerul să fie lângă ele când nasc. Alături la bine şi la greu, nu-i aşa? Şi dacă un bărbat nu e lângă femeia lui când îi e mai greu, atunci când înţelege el să-i fie alături? Dacă aveţi copii, dumneavoastră aţi fost lângă ea când a născut? Dacă da, felicitări! Dacă nu, de ce nu şi unde aţi fost în timpul acela? Ce altceva mai important aveaţi de făcut?

Nu pot decât să fac haz de necaz când încerc să-mi imaginez cele două situaţii majoritare în care s-ar regăsi probabil bărbaţii români, dacă ar fi puşi în faţa partenerei care-i înjură isterică, în timp ce naşte. Fie ar fi tentaţi sau chiar le-ar pune la punct cu un dos de palmă, după „bunul obicei” al unor bărbaţi, fie ar leşina sau ar izbucni în plâns şi ar da repede bir cu fugiţii. V-aş ruga, domnule Hostiuc, să vă puneţi pentru câteva clipe în locul unei femei şi să-mi răspundeţi cu mâna pe inimă la ultima întrebare pe care v-aş adresa-o: cu care dintre cele două categorii de bărbaţi mai sus-menţionate aţi prefera să faceţi copii în România?

Mă opresc aici, dar nu înainte de a vă sugera să vă îndreptaţi atenţia asupra unui factor real al scăderii natalităţii, cel puţin la fel de important ca lipsa asumării responsabilităţii din partea bărbaţilor, prezent de data aceasta în egală măsură în rândul ambelor sexe: stresul – cauza principală a infertilităţii la nivel mondial.

Ceea ce mă duce la un alt argument împotriva culpabilizării femeilor independente şi implicit a serviciilor de zbor low-cost: acestea din urmă le permit tuturor românilor să călătorească – fără nici un dubiu, nu doar femeile se bucură de acest avantaj, ci şi bărbaţii – , să se destreseze şi unii dintre ei chiar să procreeze în timpul acestor călătorii. N-aş vrea să mă bănuiţi de vreo reclamă ascunsă, dar cred că ar fi mai interesant să studiaţi nişte statistici despre câţi copii sunt concepuţi tocmai în timpul unor vacanţe low-cost, decât să le învinuţi exclusiv pe femei de scăderea natalităţii. Cât despre acele femei care călătoresc singure, nu pot decât să sper că într-una din călătoriile lor viitoare – iată, deja un posibil al doilea factor de creştere a natalităţii datorită companiilor aeriene, low-cost sau nu – să întâlnească poate nişte bărbaţi adevăraţi de peste hotare, cu care să poată avea copiii pe care şi-i doresc. Până când bărbaţii români se vor trezi din infantilism şi iresponsabilitate!

Cu cele mai bune gânduri, una din multele femei independente din România care, deşi îşi doreşte, încă nu are copii… drept care planifică deja următoarea călătorie!

Reclame

Viaţa începe vineri

Ciudat cum tocmai astăzi, în Vinerea Mare, când pentru Cineva viaţa pe pământ a luat sfârşit, eu am în mâini această carte a Ioanei Pârvulescu. (Nu mă dezamăgeşte nici de data asta scriitoarea.) Cu atât mai ciudat pare să citesc de Paşti o carte a cărei acţiune se petrece de Crăciun. Şi dau peste următorul dialog:

„- Crezi în Dumnezeu? […]

– Io cred în electricitate. Da’ cred şi-n Dumnezeu când sunt prins la-nghesuială. Azi cred.”

Prinşi sau nu la-nghesuială, azi cred că toţi credem…

***

Cu exact şase luni în urmă, tot într-o vineri 22, ieşea din găoace puiul meu de blog. Spuneam atunci că poate e de bun augur faptul că şi eu m-am născut în mod întâmplător tot într-o zi de vineri 22.

***

Şi tot astăzi e ziua unei prietene foarte dragi mie. La mulţi ani, Carmen, şi sper c-ai reuşit să te bucuri de soare şi de natură astăzi!

Prozac!

Cam în prima jumătate a cărţii Eleganţa ariciului, a lui Muriel Burbery, mă înjuram în gând că-mi pierd vremea cu aşa ceva. Deşi se pare că a făcut mare vâlvă cartea asta şi a fost deja tradusă în 27 de limbi. În general sunt reticentă în privinţa cărţilor prea bine primite, dar având-o de la o prietenă de încredere, mi-am zis că trebuie s-o citesc. Bine măcar că se citeşte foarte uşor.

 

Patru vorbe despre autoare? Africa, Franţa, Japonia, Rusia. Mai pe larg: s-a născut la Casablanca, a studiat filozofia în Franţa, e fascinată de Japonia, unde şi trăieşte, şi poartă mereu cu ea Război şi pace, pe care o tot răsciteşte.

 

Pe coperta patru a cărţii (adică pe dosul ei mai pe româneşte), e citată opinia lui Jérôme Dupuis de la cotidianul L’Express, care afirmă că, la o adică, Prozacul ar putea fi înlocuit cu lectura acestei cărţi. Ba chiar se pare că un psihoterapeut din Paris o recomandă pacienţilor săi. Ei comédie! Chiar aşa o fi? Ia să citim „prospectul”:

 

Indicaţiile terapeutice bănuiesc că s-au dedus deja, aşa că trecem la compoziţie: Se ia un bloc luxos din Paris şi se urmăresc locatarii, cu relaţiile dintre ei, diferenţele de clasă, fiţele, maniile, gândurile lor ascunse. Personajele principale sunt Renée (54 ani, văduvă), care deşi e doar portăreasă e foarte cultă, dar, oarecum complexată de condiţia ei socială şi convinsă că peste diferenţele de clasă nu se poate trece, ascunde acest lucru. Ea dă titlul romanului, deoarece pare pe dinafară o fortăreaţă cu ţepi, iar pe dinăuntru este o fiinţă elegantă, rafinată şi singuratică, precum aricii. Cel puţin aşa notează în jurnalul ei Paloma, mezina familiei Josse, o adolescentă inteligentă şi neînţeleasă de familia ei frivolă, motiv pentru care nu vede ce rost mai are viaţa şi şi-a pus în gând să se sinucidă. Paloma e singura persoană din bloc care reuşeşte s-o citească pe Renée dincolo de ţepi, până când în imobil se mută japonezul Kakuro, văduv şi el, iar între cei doi se înfiripă o relaţie frumoasă. Finalul este şi tragic, şi fericit, dar nu-l dezvălui.

 

Mi-au plăcut câteva idei, printre care descrierea aristocratei: o femeie pe care vulgaritatea nu o atinge, deşi e înconjurată de ea, a suferinţei la oamenii înţelepţi: ea nu se afişează, dă doar impresia unei foarte mari oboseli, a frumuseţii (oamenilor şi florilor), a oamenilor răi, omagiul adus uşilor glisante, în detrimentul celorlalte, lucru cu care sunt întru totul de acord.

 

Nu mi-a plăcut însă deloc, da’ deloc, când Kakuro, care se pare că a cercetat arborele genealogic al lui Renée, îi spune acesteia descoperirea lui: că ea nu este cine crede ea, PRIN URMARE reticenţele ei nu sunt justificate şi ei pot fi împreună. Atunci am vrut să las cartea din mână, doar că mai aveam câteva pagini. Cu asta am impresia că autoarea îşi dă în cap. Adică în loc să-i spună: nu contează câtuşi de puţin cine eşti, putem fi prieteni sau altceva, concluzia cărţii pare a fi că oamenii din clase sociale diferite chiar n-au ce căuta împreună. Sunt complet dezamăgită!

 

Forma de prezentare: Apărută la Editura Nemira, colecţia Babel, în format mic, 390 de pagini. Are 5 părţi, dacă includem şi preambulul, şi în total 73 de capitole foarte scurte, iar povestea este narată la persoana I, pe rând, de către Renée Michel şi Paloma Josse.

 

Posologie: Se poate administra oriunde (chiar şi în mijloace de transport) şi oricum (chiar şi pe stomacul şi creierul gol), într-o singură doză (probabil pentru alţii e genul de carte pe care n-o poţi lăsa din mână), sau – cazul meu – jumătate anul trecut, şi reluarea tratamentului anul ăsta până la capăt, nu de alta dar trebuie să restitui cartea.

 

Contraindicaţii: Persoanelor hipersensibile la filozofii destul de ieftine.

 

Reacţii adverse: De la caz la caz, somnolenţă sau aritmii cardiace (cazul celor care n-o pot lăsa din mână menţionaţi mai sus).

 

Condiţii de păstrare: La temperatura camerei, departe de ceşti de ceai etc. (C., dacă citeşti, stai liniştită, n-am vărsat nimic pe ea!)

 

Concluzia: dac-ar fi vreodată nevoie, Doamne feri, mai prozaică fiind, cred c-aş merge pe Prozac.

 

Eleganţă cu ţepi

Toate frumuseţile lumii

Statuia poetului Karel Hynek Mácha din parcul Petřín, Praga. Sursa imaginii: http://en.wikipedia.org


Cartea cehului Jaroslav Seifert (1901-1986, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984, când, fiind prea bolnav, a urmărit decernarea premiilor de pe patul de spital) este numai bună de citit în momentele când îţi vine greu, sau chiar imposibil, să mai observi frumuseţile din jurul tău. Şi atunci ai nevoie să te refugiezi undeva. Aş zice că-i un caleidoscop prin care poţi vedea lumi, timpuri şi destine diferite, în funcţie de cum îl roteşti. Pagini autobiografice, dar povestite cu multă duioşie şi umor, deloc plictisitoare: încercarea eşuată de a se face pictor şi schimbarea macazului spre poezie; primul sărut care nu se lăsa nicicum furat, dar care avea să fie răscumpărat înzecit, mult mai târziu, în cele mai neaşteptate chipuri. Există chiar şi un pasaj – ce vorbesc, o pagină bună – doar despre sărut. Mă întrebam în sinea mea câte feluri de săruturi omeneşti sunt pe această frumoasă lume, dar tristă. Câte săruturi născoceşte dragostea atunci când faţa bărbatului se apropie de faţa femeii. Şi cum e cu femeile!
 
Am descoperit cu mare bucurie sentimente comune în fragmentele în care descrie cum a ajuns să se îndepărteze de Biserică sau cum şi el admira mâinile care făceau îndeletniciri azi dispărute. Frumuseţea caldă în care a mai rămas ceva din fierbinţeala mâinilor omeneşti s-a dus de mult pe apa sâmbetei.

Pagini superbe dedicate altora: scriitori, pictori, actori, sculptori, muzicieni contemporani cu autorul. Aşa cum noi ne alegem pâinea – albă sau neagră, moale sau mai tare –, tot aşa li se taie sculptorilor, în mod diferit, blocurile de gresie paralelipipedică.

M-a apucat iar nostalgia după Praga, în paginile în care descrie atmosfera oraşului. M-am simţit aproape invitată în vâltoarea vieţii boeme a capitalei de pe Vltava, la o plimbare prin parcul Petřín, în vreo cafenea, la un pahar cu vin de Burgundia, pe covor, la picioarele fotoliului unui poet, sau în minunata grădină a unui sculptor. N-am putut să nu mă gândesc pe urmele câtor dintre ei am păşit poate sau pe lângă mormintele cărora am trecut neştiutoare prin cimitirul Vyšehrad. O grămadă de motive să mă întorc cândva…
Închei tot mai bine printr-un citat: În viaţă avem parte de decepţii, una după alta. Dacă ni le negăm nouă înşine, în taină, şi nu vorbim despre ele de faţă cu alţii, asta se numeşte optimism vital.

Lepşuim, Măria Ta!

Fiindcă tot s-a oprit se pare la mine leapşa cu Vârste şi cărţi, nu ştiam cui s-o pun mai departe în cârcă – dar asta nu înseamnă că nu poate fi continuată de cine doreşte –, şi m-a luat gura pe dinainte cu propunerea unei alte lepşe, să mă ţin de cuvânt acum… Ideea a pornit de la o discuţie pe blogul Teodorei care a dus la chestii foarte amuzante, iar Cătălina a promis să se prindă şi ea-n joc. Propun aşadar o leapşă cu 3 fire – un fel de bici cu trei cozi – cu menţiunea că se poate prelua, după preferinţe, un singur fir sau toate trei.

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât lecturat?
Chiar dacă mă repet acum, cel mai „interesant” exemplu al meu rămâne cartea-suport de pat. În studenţie, în vremurile „bune” când locuiam cu chirie, aveam o canapea atât de rablagită, încât dac-o trăgeam risca să se rupă în două, pe lungime. Ca să nu se rupă pe lăţime, trebuia susţinută în două locuri la margine. La un capăt se potrivea o oală, iar la celălalt o sticlă din aia cu botul gros (în care se vindea pe vremuri laptele, acoperit cu staniol) peste care puneam un volum de Teatru de Goldoni, căci ăsta avea grosimea perfectă. Din fericire, cartea şi-a făcut cu stoicism datoria de fiecare dată, fără să împrumute pe copertă modelul „bot de sticlă de lapte”… Ca să nu se trezească vreun apărător al drepturilor cărţilor la viaţă să mă admonesteze, vă asigur că acum cartea a fost scoasă la o binemeritată pensie şi se află la loc de cinste, în raft.

2. Vi s-a întâmplat (sigur da!) să citiţi vreo carte (doar) pentru că o citise persoana iubită?
Aşa am citit eu Lolita. Era atât de musai s-o citesc ATUNCI, pentru că un tip de care eram amorezată făcea referire la ea, încât nici nu mi-a mai păsat că acolo unde mă aflam la momentul respectiv nu se găsea în limba originală şi nici măcar tradusă în româneşte, aşa că am citit-o în franceză.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Nu-mi explic nici astăzi de ce, probabil pentru că aveam eu impresia că ar fi nişte cărţi „pentru muieri”, prea lacrimogene şi patetice pentru gustul meu, dar în adolescenţă mă feream de titlurile cu nume feminine. Aşa se face că au rămas necitite cărţi – fără nici o vină, bietele – precum: Aniela, Jane Eyre, Shirley, Portretul unei doamne, Jennie Gerhardt. Pesemne că distinsele doamne sus-numite au vrut să se răzbune în timp de-am ajuns să citesc o droaie de cărţi cu sexul frumos în titlu: Să cunoşti o femeie, Clar de femeie, Femeia care aştepta, Femei, De ce iubim femeile, Minciunile femeilor, Luminiţa, mon amour, Cartea despre Blanche şi Marie, Doamnele din Sankt-Petersburg, Soniecika, Maşenka etc. Cred că şi-au scos cu vârf şi îndesat pârleala!

Pasez leapşa cu stânga Teodorei şi cu dreapta Cătălinei. Să vă fie de bine!

Poezii de Lavinia Branişte

Între timp am obţinut acordul verbal al Laviniei Branişte, pe care o pomeneam în articolul Vârste şi cărţi II – Poezia, de a transcrie aici câteva versuri care-i aparţin, aşa că am ales 3 poezii mai scurte din volumul de debut, Poveşti cu mine, publicat la Editura Paralela 45 în 2006, ca să se vadă şi mai clar diferenţa între amatoarea de mine şi un poet pe bune…

Câteodată mamele
Câteodată mamele au puterea
De a da copiilor lor nume atât de frumoase
Încât la Judecata de Apoi
Hristos le iartă tot
Doar pentru că îi place cum îi cheamă.
Doar pentru că îi place să le pronunţe numele
Când strigă catalogul,
Iar mamele, de undeva din public,
(Ca la un curs festiv)
Aplaudă cu frenezie
Puterea cuvântului.

Chiar dacă nu mai aude
Chiar dacă nu mai aude aproape deloc,
Dumnezeu încă mai vorbeşte româneşte foarte bine.
De fapt, în toată lumea asta
Cred că numai noi doi am rămas
Care mai vorbim româneşte.
Iar el are nevoie din când în când
Ca eu să mă rog cu faţa la cer,
El să-mi citească pe buze,
Apoi s-adoarmă
Liniştit
Că mai e cineva acolo jos
Care-l înţelege.

Când oamenii sunt prea frumoşi
Când oamenii sunt prea frumoşi
Chipul lor nu le mai aparţine.
Fiindcă ieşind în lume
Trebuie să fie mereu gata
Să şi-l împartă cu cei care-i privesc
Şi lacomi vor să sfâşie
O bucată de frumuseţe.
Când oamenii sunt prea frumoşi,
Trebuie să-i întrebe mai întâi pe ceilalţi
Dacă le dau voie să plângă.

Vârste şi cărţi II – Poezia

Relaţia mea cu poezia a început în şcoala primară, când citeam orice poeţi prindeam. Nu vă grăbiţi cu entuziasmul, cred c-o făceam mai degrabă de lene decât din alt motiv. Sau poate pentru că de atunci eram o visătoare, iar versurile îmi permiteau să mă desfăşor în voie. E drept că şi aveam destul de multe cărţi de poezii (tata e în stare să recite şi azi strofe întregi). Cel mai mult îmi plăcea Bacovia. Nu ştiu cum se face că la noi în casă se aciuaseră 4 (patru!) volume de Bacovia, doar Eminescu îl întrecea în număr, aşa că nu aveam cum să nu dau de el. Una din poeziile mele preferate era Dialog de iarnă pe care o interpretam cum mă tăia capul. Cred că de-asta îmi şi plăcea atât, că nu mă putea contrazice nimeni la interpretări, nu era nimic bătut în cuie ca la alţii…

Am avut şi norocul că frecventam un cerc literar la Casa Pionierilor (Palatul Copiilor din zilele noastre) unde aveam o profesoară de română care ne încuraja să fim cât mai creativi. Aşa că scriam poezii pe care ea mă punea să le citesc cu voce tare (vai de capul auditoriului!), care poezii nu erau (culmea!) albe, ca majoritatea versurilor bacoviene, ci cu rimă, ritm şi uneori şi emistihuri (aveam noţiuni de prozodie, număram măsura metrică, făceam liste întregi de rime etc.), aşa că aduceau mai degrabă a Coşbuc (doar în ce priveşte forma). Cred că m-aş amuza teribil dacă le-aş mai găsi pe undeva. O vreme ştiu că le-am păstrat.

Astăzi citesc destul de rar poezie, din păcate. Îmi mai vine câteodată cheful de o baie de lirism şi atunci dau fuga la Blaga (pe care nu l-am citit pe clasele I-IV), sau la unicul volum din Rilke pe care-l am, excelent tradus de Ioana Pârvulescu, sau la Jose Eduardo Mendes Camargo, al cărui volum de versuri Înainte de-a te atinge mi-a fost făcut cadou. Am descoperit-o recent, graţie Teodorei, pe Mariana Marin. Şi-mi place mult Lavinia Branişte, care scrie de altfel şi o proză scurtă foarte revigorantă.

Vârste şi cărţi I

Preiau leapşa de la Teodora.
Am crescut şi eu, ca oricine bănuiesc, cu Basmele românilor, Fraţii Grimm, volumele de Poveşti nemuritoare. Poznele verişoarei Nini a fost cartea mea preferată o bucată din copilărie. Cred că o bucată destul de mare, dacă şi soră-mea îşi aminteşte chestia asta. Heidi, fetiţa munţilor a fost prima carte pe care am citit-o de două ori. Nu au lipsit Colţ-Alb, Cuore – care m-a emoţionat la fel de mult ca Singur pe lume –, Tartarin din Tarascon. Cărţile lui Ionel Teodoreanu le luam cu mine vara la bunica, se încadrau perfect în peisaj.

O particularitate, sau poate chiar o ciudăţenie, e că-mi amintesc foarte clar nu doar că am citit, ci că mi-au şi plăcut Miradoniz, România pitorească, Pe drumuri de munte, Prin Munţii Neamţului, Prin munţii noştri şi altele asemenea de Sadoveanu sau alţii (pe care azi nu ştiu dacă i-aş mai înghiţi), plus Taras Bulba, Copilăria mea etc., de care ceilalţi copii se fereau, fiind bibliografie obligatorie şi fugeau la cea suplimentară, de aventură. N-am trecut niciodată de jumătatea celui de-al doilea volum din Winnetou, aveam ediţia format mic, în 5 volume, pe care soră-mea le citise nu doar o dată. Mi se păreau nişte minciuni gogonate întâmplările alea. În schimb, i-am tolerat mai bine pe Twain şi Dumas. Mai târziu, pe la sfârşitul gimnaziului, am făcut o adevărată pasiune pentru cartea Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, de Karl Leonhard, care-l încadra pe Karl May la firea demonstrativă, dacă reţin bine, ăia care mint de se cred şi ei, aşa că m-am consolat cu această descoperire pentru eşecul de a duce la capăt capodopera lui.

În liceu aveam perioade, sau fixaţii dacă vreţi, cu câte un scriitor. Cella Serghi, Mihail Sebastian, Eliade&company (ca tot adolescentu’), Steinbeck, Salinger şi alţi americani, Kazantzakis etc. Tot din liceu îmi amintesc că m-au marcat Fenomenul Piteşti şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. În pauzele dintre fixaţii mai descopeream cu bucurie, mai ales când era vorba de români, câte un scriitor cvasinecunoscut (cel puţin aşa credeam eu), de pildă Radu Ciobanu sau Sofia Arcan şi îi băgam şi altora pe gât.

Au urmat alte perioade: Zweig, ruşi, sud-americani, Teatru, Jurnale, îmblânzite cu câte o perioadă mai scurtă de genul Ileana Vulpescu, pe care cred că aş citi-o şi acum cu aceeaşi plăcere, Françoise Sagan, Blecher…
Acum citesc anapoda. Complet nestructurat. Ce-mi pică în mână, ce-mi recomandă prietenii. În funcţie de dispoziţie. Ăsta fiind un criteriu de bază, mi se întâmplă să am şi câte zece cărţi începute.

Nu prea sunt genul care devorează cărţi, ci mai degrabă care savurează. Zăbovesc, despic firul în paişpe, citesc câteodată un singur rând pe care stau să-l „dumic” ore. Îmi vin în minte destul de puţine cărţi pe care să fi stat să le citesc toată noaptea: Dragostea în vremea holerei, Floating Opera de John Barth – tradusă Varieteu pe apă – pe care-mi amintesc c-am citit-o într-o noapte când stăteam cu chirie la bloc şi am râs singură atât de zgomotos până mi-au bătut vecinii în ţeavă.

În general, nici nu sunt genul care să citească de mai multe ori aceeaşi carte, când am liste interminabile care îşi aşteaptă rândul. Am la activ destul de puţine excepţii. De-asta încerc, pe cât posibil, să scriu sau să scot câte ceva din lecturile care-mi plac, obicei insuflat de profesoara de română din gimnaziu care ne punea să facem fişe de lectură, iar când mi se face dor citesc doar însemnările respective.

Cartea ideală pentru mine cred c-ar trebui să conţină o măsură de realism rusesc, o măsură de patos sud-american sau spaniol, o măsură mai mică de ironie sau umor – fie el american sau de orice altă naţie – şi un strop de fantezie franţuzească. Nu mai mult, să nu dăm în Boris Vian, a cărui Spumă a zilelor mărturisesc că am terminat-o doar ca să văd ce-a putut savura la ea atâta amar de lume. Şi nu, nu mi-a plăcut. Cred că tot Makine, Nabokov, Berberova… – de-ăştia trăiţi pe mai multe continente – se apropie cel mai mult de cartea mea ideală. Dacă se găseşte un român s-o scrie cu atât mai bine. Iar dacă e şi femeie pe deasupra mă şi închin! Numai să mă anunţe şi pe mine cineva când o găseşte…

Mal di pietre, de Milena Agus

Foarte inspirată mişcarea de a lăsa titlul în original, recunosc că pe mine asta m-a atras. 🙂 Nu ştiu cine ar cumpăra o carte intitulată „calculi renali” sau „pietre la rinichi” – aşa s-ar traduce titlul. Tare păcătoşi în general, calculii ăştia joacă rolul lui Cupidon în roman, înlesnind întâlnirea (şi îndrăgostirea) dintre un bărbat şi o femeie, ambii aflaţi la o staţiune pentru a-şi trata această afecţiune. Ea, în pragul vârstei de 40 de ani, căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, este o fire de artist, prin urmare nu e înţeleasă în lumea prea tradiţionalistă din Sardinia anilor ’50. El, Veteranul, la rândul lui căsătorit şi tatăl unei fetiţe, devenit profesor de italiană după întoarcerea din război, îi oferă dragostea şi înţelegerea de care ea are nevoie.
O carte scurtă şi simplă, fără pretenţii. Autoarea – de origine sardă – mărturiseşte că scrie pentru a găsi soluţii la propriile îndoieli şi că poveştile şi personajele ei au un filon autobiografic care o ajută să-şi găsească drumul în viaţă. Se pare că l-a găsit, spre deosebire de bunica ei, protagonista cărţii…

Citate:

Pag. 27: „Nu-i venea nici să mănânce, nici să se trateze, pentru că simţea că ea nu se va vindeca şi nu va avea niciodată copii. Copii aveau femeile normale, vesele şi fără gânduri negre, cum erau vecinele din via Sulis. Însă, de îndată ce aceştia-şi dădeau seama că se află în pântecele unei nebune, o luau la fugă, aşa cum făcuseră şi toţi logodnicii ei.”

Pag. 33: „ – O prinţesă. Aveţi atitudinea unei prinţese. Nu vă pasă de lumea din jur, ci lumii ar trebui să-i pese de dumneavoastră. Menirea dumneavoastră este doar să existaţi. Nu-i aşa?” [Veteranul către ea]

Pag. 48: „Dacă un mic semn ai lăsat în viaţa ce se târăşte…” [primul vers dintr-o poezie pe care Veteranul i-a scris-o ei Continuă lectura

Zilele regelui, de Filip Florian

Că tot a fost ieri ziua regelui (LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE), numai bine s-a nimerit c-am terminat Zilele regelui de Filip Florian. E prima carte pe care am citit-o de el, dar cu siguranţă nu şi ultima, căci mi-a plăcut tare. Are cam tot ce-i trebuie unei cărţi bune, ba chiar mai mult: subiect solid şi documentat bine pe deasupra, ironii, subtilităţi, umor fin şi fraza construită migălos, se vede, dar care te prinde.

Firul narativ urmăreşte în paralel viaţa lui Carol I, de la venirea lui la Bucuresci, pe ascuns, până când e încoronat rege, şi a dentistului său căruia îi cere să-l însoţească în România, schimbându-i astfel viaţa. Deşi dentistul Joseph Strauss – fără nici o legătură se pare cu compozitorul – şi Carol se reîntâlnesc de puţine ori, vieţile lor se intersectează totuşi în alte moduri. De pildă, Petre, copilul nelegitim al regelui cu o curvă oarbă, Linca, ajunge în grija lui Herr Strauss, după ce acesta din urmă îi mijlocise lui Carol o primă întâlnire cu ea. Deşi nelipsite, spre picanteria romanului, nu pe poveştile de alcov se insistă, ci pe întreaga atmosferă a epocii: intrigile din politica ţării, cu nimic mai prejos decât cele din „zilele lui Băsescu” aş spune, vizita domnitorului la sultan, căruia îi eram încă subordonaţi, viaţa pestriţă din mahalaua – pe atunci – Lipscanilor, prima Constituţie, construirea primelor căi ferate, dezvelirea primei statui din Bucureşti, războiul româno-turc şi, de ce nu, găsirea celor două consoarte: sârboaica Elena Ducovici, soţia lui Joseph Strauss, respectiv nemţoaica Elisabeth Pauline, devenită Regina Elisabeta a României.

De parcă toate astea n-ar fi destul, aviz amatorilor de pisici, autorul îl înzestrează cu viu grai pe un personaj „pisicesc”, care îşi scrie cu ghearele în tapiseria scaunelor focul inimii preapline. Deşi cam uzate personajele vorbitoare din „lumea celor care nu cuvântă” (vezi Bulgakov, Paul Auster, Garth Stein şi alţii), intervenţiile motanului Siegfried, deşi foarte siropoase şi uneori chiar rimate, nu deranjează, ci completează lucrurile rămase nespuse din poveştile de alcov umane. Iată doar un pasaj, de la prima lui întâlnire cu mâţa Riţa, pentru el Manastamirflorinda:

[…] am fost năpădit de furnici nevăzute, fericirea are un gust acrişor, îţi spun, m-a atins nasul ei umed şi coada ei mi-a vorbit, e o taină, n-am s-o divulg, dar nu ochii, ci clipele clipeau, voi oamenii credeţi că mîţele torc şi, deodată, cumva, cerul s-a prelins prin tavan şi tavanul s-a scurs peste noi […]

En guise de conclusion, un mic fragment de la finalul cărţii:

[…] principele grizonant, Carol, după ce adusese ţării tihnă, trenuri, statui, o uriaşă victorie militară, felinare, independenţă, o provincie nouă, Dobrogea, un vînticel apusean şi ţigarete în loc de narghilele, avea să fie încoronat ca rege.