puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Viaţa începe vineri 22 Aprilie 2011

Filed under: Ce-am mai citit,Diverse — Daria B. @ 20:27

Ciudat cum tocmai astăzi, în Vinerea Mare, când pentru Cineva viaţa pe pământ a luat sfârşit, eu am în mâini această carte a Ioanei Pârvulescu. (Nu mă dezamăgeşte nici de data asta scriitoarea.) Cu atât mai ciudat pare să citesc de Paşti o carte a cărei acţiune se petrece de Crăciun. Şi dau peste următorul dialog:

„- Crezi în Dumnezeu? […]

– Io cred în electricitate. Da’ cred şi-n Dumnezeu când sunt prins la-nghesuială. Azi cred.”

Prinşi sau nu la-nghesuială, azi cred că toţi credem…

***

Cu exact şase luni în urmă, tot într-o vineri 22, ieşea din găoace puiul meu de blog. Spuneam atunci că poate e de bun augur faptul că şi eu m-am născut în mod întâmplător tot într-o zi de vineri 22.

***

Şi tot astăzi e ziua unei prietene foarte dragi mie. La mulţi ani, Carmen, şi sper c-ai reuşit să te bucuri de soare şi de natură astăzi!

 

Prozac! 1 Februarie 2011

Filed under: Ce-am mai citit — Daria B. @ 0:04

Cam în prima jumătate a cărţii Eleganţa ariciului, a lui Muriel Burbery, mă înjuram în gând că-mi pierd vremea cu aşa ceva. Deşi se pare că a făcut mare vâlvă cartea asta şi a fost deja tradusă în 27 de limbi. În general sunt reticentă în privinţa cărţilor prea bine primite, dar având-o de la o prietenă de încredere, mi-am zis că trebuie s-o citesc. Bine măcar că se citeşte foarte uşor.

 

Patru vorbe despre autoare? Africa, Franţa, Japonia, Rusia. Mai pe larg: s-a născut la Casablanca, a studiat filozofia în Franţa, e fascinată de Japonia, unde şi trăieşte, şi poartă mereu cu ea Război şi pace, pe care o tot răsciteşte.

 

Pe coperta patru a cărţii (adică pe dosul ei mai pe româneşte), e citată opinia lui Jérôme Dupuis de la cotidianul L’Express, care afirmă că, la o adică, Prozacul ar putea fi înlocuit cu lectura acestei cărţi. Ba chiar se pare că un psihoterapeut din Paris o recomandă pacienţilor săi. Ei comédie! Chiar aşa o fi? Ia să citim „prospectul”:

 

Indicaţiile terapeutice bănuiesc că s-au dedus deja, aşa că trecem la compoziţie: Se ia un bloc luxos din Paris şi se urmăresc locatarii, cu relaţiile dintre ei, diferenţele de clasă, fiţele, maniile, gândurile lor ascunse. Personajele principale sunt Renée (54 ani, văduvă), care deşi e doar portăreasă e foarte cultă, dar, oarecum complexată de condiţia ei socială şi convinsă că peste diferenţele de clasă nu se poate trece, ascunde acest lucru. Ea dă titlul romanului, deoarece pare pe dinafară o fortăreaţă cu ţepi, iar pe dinăuntru este o fiinţă elegantă, rafinată şi singuratică, precum aricii. Cel puţin aşa notează în jurnalul ei Paloma, mezina familiei Josse, o adolescentă inteligentă şi neînţeleasă de familia ei frivolă, motiv pentru care nu vede ce rost mai are viaţa şi şi-a pus în gând să se sinucidă. Paloma e singura persoană din bloc care reuşeşte s-o citească pe Renée dincolo de ţepi, până când în imobil se mută japonezul Kakuro, văduv şi el, iar între cei doi se înfiripă o relaţie frumoasă. Finalul este şi tragic, şi fericit, dar nu-l dezvălui.

 

Mi-au plăcut câteva idei, printre care descrierea aristocratei: o femeie pe care vulgaritatea nu o atinge, deşi e înconjurată de ea, a suferinţei la oamenii înţelepţi: ea nu se afişează, dă doar impresia unei foarte mari oboseli, a frumuseţii (oamenilor şi florilor), a oamenilor răi, omagiul adus uşilor glisante, în detrimentul celorlalte, lucru cu care sunt întru totul de acord.

 

Nu mi-a plăcut însă deloc, da’ deloc, când Kakuro, care se pare că a cercetat arborele genealogic al lui Renée, îi spune acesteia descoperirea lui: că ea nu este cine crede ea, PRIN URMARE reticenţele ei nu sunt justificate şi ei pot fi împreună. Atunci am vrut să las cartea din mână, doar că mai aveam câteva pagini. Cu asta am impresia că autoarea îşi dă în cap. Adică în loc să-i spună: nu contează câtuşi de puţin cine eşti, putem fi prieteni sau altceva, concluzia cărţii pare a fi că oamenii din clase sociale diferite chiar n-au ce căuta împreună. Sunt complet dezamăgită!

 

Forma de prezentare: Apărută la Editura Nemira, colecţia Babel, în format mic, 390 de pagini. Are 5 părţi, dacă includem şi preambulul, şi în total 73 de capitole foarte scurte, iar povestea este narată la persoana I, pe rând, de către Renée Michel şi Paloma Josse.

 

Posologie: Se poate administra oriunde (chiar şi în mijloace de transport) şi oricum (chiar şi pe stomacul şi creierul gol), într-o singură doză (probabil pentru alţii e genul de carte pe care n-o poţi lăsa din mână), sau – cazul meu – jumătate anul trecut, şi reluarea tratamentului anul ăsta până la capăt, nu de alta dar trebuie să restitui cartea.

 

Contraindicaţii: Persoanelor hipersensibile la filozofii destul de ieftine.

 

Reacţii adverse: De la caz la caz, somnolenţă sau aritmii cardiace (cazul celor care n-o pot lăsa din mână menţionaţi mai sus).

 

Condiţii de păstrare: La temperatura camerei, departe de ceşti de ceai etc. (C., dacă citeşti, stai liniştită, n-am vărsat nimic pe ea!)

 

Concluzia: dac-ar fi vreodată nevoie, Doamne feri, mai prozaică fiind, cred c-aş merge pe Prozac.

 

Eleganţă cu ţepi

 

Toate frumuseţile lumii 13 Ianuarie 2011

Filed under: Amintiri,Ce-am mai citit — Daria B. @ 14:46

Statuia poetului Karel Hynek Mácha din parcul Petřín, Praga. Sursa imaginii: http://en.wikipedia.org


Cartea cehului Jaroslav Seifert (1901-1986, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984, când, fiind prea bolnav, a urmărit decernarea premiilor de pe patul de spital) este numai bună de citit în momentele când îţi vine greu, sau chiar imposibil, să mai observi frumuseţile din jurul tău. Şi atunci ai nevoie să te refugiezi undeva. Aş zice că-i un caleidoscop prin care poţi vedea lumi, timpuri şi destine diferite, în funcţie de cum îl roteşti. Pagini autobiografice, dar povestite cu multă duioşie şi umor, deloc plictisitoare: încercarea eşuată de a se face pictor şi schimbarea macazului spre poezie; primul sărut care nu se lăsa nicicum furat, dar care avea să fie răscumpărat înzecit, mult mai târziu, în cele mai neaşteptate chipuri. Există chiar şi un pasaj – ce vorbesc, o pagină bună – doar despre sărut. Mă întrebam în sinea mea câte feluri de săruturi omeneşti sunt pe această frumoasă lume, dar tristă. Câte săruturi născoceşte dragostea atunci când faţa bărbatului se apropie de faţa femeii. Şi cum e cu femeile!
 
Am descoperit cu mare bucurie sentimente comune în fragmentele în care descrie cum a ajuns să se îndepărteze de Biserică sau cum şi el admira mâinile care făceau îndeletniciri azi dispărute. Frumuseţea caldă în care a mai rămas ceva din fierbinţeala mâinilor omeneşti s-a dus de mult pe apa sâmbetei.

Pagini superbe dedicate altora: scriitori, pictori, actori, sculptori, muzicieni contemporani cu autorul. Aşa cum noi ne alegem pâinea – albă sau neagră, moale sau mai tare –, tot aşa li se taie sculptorilor, în mod diferit, blocurile de gresie paralelipipedică.

M-a apucat iar nostalgia după Praga, în paginile în care descrie atmosfera oraşului. M-am simţit aproape invitată în vâltoarea vieţii boeme a capitalei de pe Vltava, la o plimbare prin parcul Petřín, în vreo cafenea, la un pahar cu vin de Burgundia, pe covor, la picioarele fotoliului unui poet, sau în minunata grădină a unui sculptor. N-am putut să nu mă gândesc pe urmele câtor dintre ei am păşit poate sau pe lângă mormintele cărora am trecut neştiutoare prin cimitirul Vyšehrad. O grămadă de motive să mă întorc cândva…
Închei tot mai bine printr-un citat: În viaţă avem parte de decepţii, una după alta. Dacă ni le negăm nouă înşine, în taină, şi nu vorbim despre ele de faţă cu alţii, asta se numeşte optimism vital.

 

Lepşuim, Măria Ta! 29 Noiembrie 2010

Filed under: Amintiri,Ce-am mai citit — Daria B. @ 20:48

Fiindcă tot s-a oprit se pare la mine leapşa cu Vârste şi cărţi, nu ştiam cui s-o pun mai departe în cârcă – dar asta nu înseamnă că nu poate fi continuată de cine doreşte –, şi m-a luat gura pe dinainte cu propunerea unei alte lepşe, să mă ţin de cuvânt acum… Ideea a pornit de la o discuţie pe blogul Teodorei care a dus la chestii foarte amuzante, iar Cătălina a promis să se prindă şi ea-n joc. Propun aşadar o leapşă cu 3 fire – un fel de bici cu trei cozi – cu menţiunea că se poate prelua, după preferinţe, un singur fir sau toate trei.

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât lecturat?
Chiar dacă mă repet acum, cel mai „interesant” exemplu al meu rămâne cartea-suport de pat. În studenţie, în vremurile „bune” când locuiam cu chirie, aveam o canapea atât de rablagită, încât dac-o trăgeam risca să se rupă în două, pe lungime. Ca să nu se rupă pe lăţime, trebuia susţinută în două locuri la margine. La un capăt se potrivea o oală, iar la celălalt o sticlă din aia cu botul gros (în care se vindea pe vremuri laptele, acoperit cu staniol) peste care puneam un volum de Teatru de Goldoni, căci ăsta avea grosimea perfectă. Din fericire, cartea şi-a făcut cu stoicism datoria de fiecare dată, fără să împrumute pe copertă modelul „bot de sticlă de lapte”… Ca să nu se trezească vreun apărător al drepturilor cărţilor la viaţă să mă admonesteze, vă asigur că acum cartea a fost scoasă la o binemeritată pensie şi se află la loc de cinste, în raft.

2. Vi s-a întâmplat (sigur da!) să citiţi vreo carte (doar) pentru că o citise persoana iubită?
Aşa am citit eu Lolita. Era atât de musai s-o citesc ATUNCI, pentru că un tip de care eram amorezată făcea referire la ea, încât nici nu mi-a mai păsat că acolo unde mă aflam la momentul respectiv nu se găsea în limba originală şi nici măcar tradusă în româneşte, aşa că am citit-o în franceză.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Nu-mi explic nici astăzi de ce, probabil pentru că aveam eu impresia că ar fi nişte cărţi „pentru muieri”, prea lacrimogene şi patetice pentru gustul meu, dar în adolescenţă mă feream de titlurile cu nume feminine. Aşa se face că au rămas necitite cărţi – fără nici o vină, bietele – precum: Aniela, Jane Eyre, Shirley, Portretul unei doamne, Jennie Gerhardt. Pesemne că distinsele doamne sus-numite au vrut să se răzbune în timp de-am ajuns să citesc o droaie de cărţi cu sexul frumos în titlu: Să cunoşti o femeie, Clar de femeie, Femeia care aştepta, Femei, De ce iubim femeile, Minciunile femeilor, Luminiţa, mon amour, Cartea despre Blanche şi Marie, Doamnele din Sankt-Petersburg, Soniecika, Maşenka etc. Cred că şi-au scos cu vârf şi îndesat pârleala!

Pasez leapşa cu stânga Teodorei şi cu dreapta Cătălinei. Să vă fie de bine!

 

Poezii de Lavinia Branişte 28 Noiembrie 2010

Filed under: Ce-am mai citit — Daria B. @ 10:33

Între timp am obţinut acordul verbal al Laviniei Branişte, pe care o pomeneam în articolul Vârste şi cărţi II – Poezia, de a transcrie aici câteva versuri care-i aparţin, aşa că am ales 3 poezii mai scurte din volumul de debut, Poveşti cu mine, publicat la Editura Paralela 45 în 2006, ca să se vadă şi mai clar diferenţa între amatoarea de mine şi un poet pe bune…

Câteodată mamele
Câteodată mamele au puterea
De a da copiilor lor nume atât de frumoase
Încât la Judecata de Apoi
Hristos le iartă tot
Doar pentru că îi place cum îi cheamă.
Doar pentru că îi place să le pronunţe numele
Când strigă catalogul,
Iar mamele, de undeva din public,
(Ca la un curs festiv)
Aplaudă cu frenezie
Puterea cuvântului.

Chiar dacă nu mai aude
Chiar dacă nu mai aude aproape deloc,
Dumnezeu încă mai vorbeşte româneşte foarte bine.
De fapt, în toată lumea asta
Cred că numai noi doi am rămas
Care mai vorbim româneşte.
Iar el are nevoie din când în când
Ca eu să mă rog cu faţa la cer,
El să-mi citească pe buze,
Apoi s-adoarmă
Liniştit
Că mai e cineva acolo jos
Care-l înţelege.

Când oamenii sunt prea frumoşi
Când oamenii sunt prea frumoşi
Chipul lor nu le mai aparţine.
Fiindcă ieşind în lume
Trebuie să fie mereu gata
Să şi-l împartă cu cei care-i privesc
Şi lacomi vor să sfâşie
O bucată de frumuseţe.
Când oamenii sunt prea frumoşi,
Trebuie să-i întrebe mai întâi pe ceilalţi
Dacă le dau voie să plângă.

 

Vârste şi cărţi II – Poezia 26 Noiembrie 2010

Filed under: Amintiri,Ce-am mai citit — Daria B. @ 8:58

Relaţia mea cu poezia a început în şcoala primară, când citeam orice poeţi prindeam. Nu vă grăbiţi cu entuziasmul, cred c-o făceam mai degrabă de lene decât din alt motiv. Sau poate pentru că de atunci eram o visătoare, iar versurile îmi permiteau să mă desfăşor în voie. E drept că şi aveam destul de multe cărţi de poezii (tata e în stare să recite şi azi strofe întregi). Cel mai mult îmi plăcea Bacovia. Nu ştiu cum se face că la noi în casă se aciuaseră 4 (patru!) volume de Bacovia, doar Eminescu îl întrecea în număr, aşa că nu aveam cum să nu dau de el. Una din poeziile mele preferate era Dialog de iarnă pe care o interpretam cum mă tăia capul. Cred că de-asta îmi şi plăcea atât, că nu mă putea contrazice nimeni la interpretări, nu era nimic bătut în cuie ca la alţii…

Am avut şi norocul că frecventam un cerc literar la Casa Pionierilor (Palatul Copiilor din zilele noastre) unde aveam o profesoară de română care ne încuraja să fim cât mai creativi. Aşa că scriam poezii pe care ea mă punea să le citesc cu voce tare (vai de capul auditoriului!), care poezii nu erau (culmea!) albe, ca majoritatea versurilor bacoviene, ci cu rimă, ritm şi uneori şi emistihuri (aveam noţiuni de prozodie, număram măsura metrică, făceam liste întregi de rime etc.), aşa că aduceau mai degrabă a Coşbuc (doar în ce priveşte forma). Cred că m-aş amuza teribil dacă le-aş mai găsi pe undeva. O vreme ştiu că le-am păstrat.

Astăzi citesc destul de rar poezie, din păcate. Îmi mai vine câteodată cheful de o baie de lirism şi atunci dau fuga la Blaga (pe care nu l-am citit pe clasele I-IV), sau la unicul volum din Rilke pe care-l am, excelent tradus de Ioana Pârvulescu, sau la Jose Eduardo Mendes Camargo, al cărui volum de versuri Înainte de-a te atinge mi-a fost făcut cadou. Am descoperit-o recent, graţie Teodorei, pe Mariana Marin. Şi-mi place mult Lavinia Branişte, care scrie de altfel şi o proză scurtă foarte revigorantă.

 

Vârste şi cărţi I 25 Noiembrie 2010

Filed under: Amintiri,Ce-am mai citit — Daria B. @ 11:41

Preiau leapşa de la Teodora.
Am crescut şi eu, ca oricine bănuiesc, cu Basmele românilor, Fraţii Grimm, volumele de Poveşti nemuritoare. Poznele verişoarei Nini a fost cartea mea preferată o bucată din copilărie. Cred că o bucată destul de mare, dacă şi soră-mea îşi aminteşte chestia asta. Heidi, fetiţa munţilor a fost prima carte pe care am citit-o de două ori. Nu au lipsit Colţ-Alb, Cuore – care m-a emoţionat la fel de mult ca Singur pe lume –, Tartarin din Tarascon. Cărţile lui Ionel Teodoreanu le luam cu mine vara la bunica, se încadrau perfect în peisaj.

O particularitate, sau poate chiar o ciudăţenie, e că-mi amintesc foarte clar nu doar că am citit, ci că mi-au şi plăcut Miradoniz, România pitorească, Pe drumuri de munte, Prin Munţii Neamţului, Prin munţii noştri şi altele asemenea de Sadoveanu sau alţii (pe care azi nu ştiu dacă i-aş mai înghiţi), plus Taras Bulba, Copilăria mea etc., de care ceilalţi copii se fereau, fiind bibliografie obligatorie şi fugeau la cea suplimentară, de aventură. N-am trecut niciodată de jumătatea celui de-al doilea volum din Winnetou, aveam ediţia format mic, în 5 volume, pe care soră-mea le citise nu doar o dată. Mi se păreau nişte minciuni gogonate întâmplările alea. În schimb, i-am tolerat mai bine pe Twain şi Dumas. Mai târziu, pe la sfârşitul gimnaziului, am făcut o adevărată pasiune pentru cartea Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, de Karl Leonhard, care-l încadra pe Karl May la firea demonstrativă, dacă reţin bine, ăia care mint de se cred şi ei, aşa că m-am consolat cu această descoperire pentru eşecul de a duce la capăt capodopera lui.

În liceu aveam perioade, sau fixaţii dacă vreţi, cu câte un scriitor. Cella Serghi, Mihail Sebastian, Eliade&company (ca tot adolescentu’), Steinbeck, Salinger şi alţi americani, Kazantzakis etc. Tot din liceu îmi amintesc că m-au marcat Fenomenul Piteşti şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. În pauzele dintre fixaţii mai descopeream cu bucurie, mai ales când era vorba de români, câte un scriitor cvasinecunoscut (cel puţin aşa credeam eu), de pildă Radu Ciobanu sau Sofia Arcan şi îi băgam şi altora pe gât.

Au urmat alte perioade: Zweig, ruşi, sud-americani, Teatru, Jurnale, îmblânzite cu câte o perioadă mai scurtă de genul Ileana Vulpescu, pe care cred că aş citi-o şi acum cu aceeaşi plăcere, Françoise Sagan, Blecher…
Acum citesc anapoda. Complet nestructurat. Ce-mi pică în mână, ce-mi recomandă prietenii. În funcţie de dispoziţie. Ăsta fiind un criteriu de bază, mi se întâmplă să am şi câte zece cărţi începute.

Nu prea sunt genul care devorează cărţi, ci mai degrabă care savurează. Zăbovesc, despic firul în paişpe, citesc câteodată un singur rând pe care stau să-l „dumic” ore. Îmi vin în minte destul de puţine cărţi pe care să fi stat să le citesc toată noaptea: Dragostea în vremea holerei, Floating Opera de John Barth – tradusă Varieteu pe apă – pe care-mi amintesc c-am citit-o într-o noapte când stăteam cu chirie la bloc şi am râs singură atât de zgomotos până mi-au bătut vecinii în ţeavă.

În general, nici nu sunt genul care să citească de mai multe ori aceeaşi carte, când am liste interminabile care îşi aşteaptă rândul. Am la activ destul de puţine excepţii. De-asta încerc, pe cât posibil, să scriu sau să scot câte ceva din lecturile care-mi plac, obicei insuflat de profesoara de română din gimnaziu care ne punea să facem fişe de lectură, iar când mi se face dor citesc doar însemnările respective.

Cartea ideală pentru mine cred c-ar trebui să conţină o măsură de realism rusesc, o măsură de patos sud-american sau spaniol, o măsură mai mică de ironie sau umor – fie el american sau de orice altă naţie – şi un strop de fantezie franţuzească. Nu mai mult, să nu dăm în Boris Vian, a cărui Spumă a zilelor mărturisesc că am terminat-o doar ca să văd ce-a putut savura la ea atâta amar de lume. Şi nu, nu mi-a plăcut. Cred că tot Makine, Nabokov, Berberova… – de-ăştia trăiţi pe mai multe continente – se apropie cel mai mult de cartea mea ideală. Dacă se găseşte un român s-o scrie cu atât mai bine. Iar dacă e şi femeie pe deasupra mă şi închin! Numai să mă anunţe şi pe mine cineva când o găseşte…

 

 
%d blogeri au apreciat asta: