puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Singură cu trei bărbați 14 Februarie 2018

„Unde te duci, Daria, singură cu trei bărbați?” Cam așa s-ar fi putut rezuma într-o singură propoziție toate temerile mamei, dacă le-ar fi rostit pe șleau, atunci când am acceptat, împinsă de la spate de profesoara mea de meditații la engleză, prima mea ofertă de interpretariat. Dar mama le-a împachetat și învăluit frumos, așa cum numai o femeie scorpion e în stare să facă,  într-un fluviu sinuos de cuvinte insinuante, din care nu știi niciodată când ți se poate strecura vreun afluent prin cele mai ascunse cotloane ale minții. M-am codit inițial, ca de obicei, nesigură pe mine, dar doamna profesoară m-a asigurat că o să mă descurc. Așa că în cele din urmă am zis „de ce nu?” și m-am dus cu capul înainte. În ciuda sau poate tocmai datorită suspiciunii maică-mii.

Trebuia să merg cu un om de afaceri român, să-i spunem domnul R., care urma să-i prezinte altui om de afaceri neamț, să-i spunem domnul N., mai multe crame din țară, și să traduc din și în limba engleză. Al treilea bărbat era desigur șoferul, indispensabil pentru doi oameni de afaceri care se respectă. Lui o să-i spun simplu „șoferul”, nu de alta, dar nici el nu m-a scos pe mine, pe tot parcursul traseului, din „gagică”, deși eu îi repetam de fiecare dată că mă cheamă Daria. Eram o puștoaică, pe vremea aia cuvântul „gagică” nici măcar nu făcea parte din vocabularul meu, mi se părea apogeul vulgarității, ceva de neverbalizat, cu atât mai puțin unei persoane pe care n-o cunoști deloc. Abia după mulți ani, avea să-i ia locul cuvântul „nașpa”, pe care nu înțelegeam deloc cum poate să-l pronunțe soră-mea, atât mi se părea de vulgar. Ce alte cuvinte au ajuns între timp să facă parte din vocabularul meu curent nici nu mai are rost să menționez.

Aventura s-a petrecut pe la sfârșitul toamnei și a durat două zile. Am pornit la prima oră din Blaj spre cramele din Oltenia și Muntenia: Drăgășani, Drăgănești, Valea Călugărească, nici nu mai știu care au mai fost. Îmi amintesc însă foarte clar că am coborât pe Valea Oltului, pe care am văzut-o atunci prima dată în viață, în plină schimbare a culorii frunzelor, o minunăție, și mai știu că am trecut și prin Scornicești-ul lui Ceaușescu. Rutina era aceeași, domnul R. îl prezenta gazdelor și intermedia pentru domnul N., care era de fapt interesat nu de vinurile noastre, ci exclusiv de drojdie. De ceea ce la noi se arunca și probabil că se aruncă în continuare, doar că poate la nemți sau alte nații care îi cunosc valoarea și știu să o folosească în cele mai diverse scopuri, în industria cosmetică, farmaceutică și mai știu eu ce. La noi nu doar că nu se folosea, dar era aruncată cu borhot cu tot, în albiile râurilor, de parcă nu erau suficient de poluate oricum.

Inutil să mai spun că peste tot domnilor li se serveau din cele mai alese vinuri ale casei, doar trebuia să ne promovăm și noi cu ceva. Domnul R. nu le refuza, pe când domnul N. era destul de reținut. Eu trebuia să rămân cu mintea limpede, deci nici nu se punea problema să gust. Pe drum ne opream să mâncăm, iar domnul R. comanda de fiecare dată, fără să ne întrebe și pe noi ce vrem, mici și ciorbă de burtă. Obsesia românilor că astea ar fi cele mai tradiționale mâncăruri românești, deci cu astea ar trebui să tratăm oaspeții. Eu nu suport usturoiul, așa că era o plăcere pură să interpretez tete-a-tete, deasupra unei mese de restaurant sau în spațiul mic dintr-o mașină, în damful omniprezent.

La ultima oprire, după-amiaza târziu, să fi fost la Valea Călugărească, directorul cramei sau cine-o fi fost gazda s-a întrecut în amabilitate. Ne-a invitat într-o sală de oaspeți, în care trona o masă lungă, iar el și domnul R. s-au așezat fiecare în capul mesei, deși laturile erau destul de lungi, de vreo patru-cinci scaune pe câte-o parte. Domnul N. și eu stăteam pe la mijlocul mesei, față-n față, ca să-i putem auzi la fel de bine pe amândoi românii. Aceștia, după ce s-a încheiat destul de repede subiectul vizitei, au trecut la altele și, amețiți de aburul diverselor vinuri, pe care o domniță nu contenea să le aducă și să le servească, s-au lansat în niște polemici interminabile despre orice altceva, de la fotbal la politică, societate și poziția României în lume. Fiind amândoi caractere puternice, cu idei bine conturate, de care țineau cu dinții, nu lăsa nici unul de la el. Care pe care. Tonul devenea din ce în ce ridicat, iar domnul N. și cu mine nu mai făceam de mult parte din discuție, așa că eu încetasem să mai traduc. La început nu mai făceam față afluxului de cuvinte care mă bombardau stereo, apoi nu mă mai auzeam de vocile lor și oricum discuția nu avea nici o relevanță pentru neamț, care-mi spusese că pot să mă opresc. Așa că stăteam amândoi, față-n față, pe post de fileu și așteptam cu nerăbdare sfârșitul meciului. Se înserase de-a binelea, aveam drum lung până acasă, dar cei doi români nu păreau să observe. Mie începea să-mi fie foame. Apoi foarte foame. Apoi a început să-mi treacă foamea. La un moment dat, fiindcă nu mă mai puteam înțelege verbal cu domnul N., am scos din geantă un carnețel, i-am scris în el ce aveam să-i comunic și i l-am întins. Iar el îmi scria schematic înapoi și mi-l returna. Nici măcar asta nu i-a descurajat pe cei doi să-și încheie discuția. Nu aveam de unde să știu pe atunci că ceea ce făceam noi avea să constituie ulterior pentru mine obiectul unui curs la facultatea de interpretariat, „prise de notes”, scrierea simbolică, prescurtată, cu cât mai puține cuvinte, a unui mesaj. Îmi aduc și acum aminte că domnul N. mi-a desenat ultima dată un om întins la orizontală într-un pat, nici măcar nu-i mai era foame, voia doar să doarmă, dar mi-a făcut totuși semn să nu-i întrerup pe cei doi oratori simultani. Cu calmul și răbdarea lui infinite. Un om la vreo 65-67 de ani, cel mai atipic neamț pe care l-am întâlnit în viața mea, cu care am putut discuta în cele două zile despre multe. Un fel de bunic de împrumut, pentru două zile, bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

Într-un final glorios, probabil că i-a răzbit și pe cei doi comeseni foamea, de ne-am dat duși. Întorși în mașină, șoferul ne-a mărturisit, cu un sadism pe care nu i-l pot înțelege nici acum, că el mâncase între timp merinde aduse de acasă și trăsese un pui de somn. Pe drum, deși era întuneric și prea târziu pentru cinat, ne-am oprit totuși la un popas, unde știa domnul R. că se mânca bine, pentru că lui îi era evident foame și la fel de evident a comandat mici și ciorbă de burtă.

Aventura nu era nici pe departe la final. Pe tot parcursul drumului, au fost scurte opriri pentru nevoile celor trei bărbați, dar nu la vreo benzinărie, ci în natură. Noroc că eu eram pe atunci tânăra și adaptabila posesoare a unei vezici la fel de tinere și adaptabile. Însă ultima oprire înainte de casă a fost una pentru nevoi total neprevăzute. S-a stricat cureaua de distribuție. Eu habar n-aveam ce-i aia și cu atât mai puțin cum se poate repara. Am ieșit cu toții din mașină, ca să ne mai dezmorțim, iar domnul R. m-a întrebat direct „Ai ciorapi pe tine?” Cred că atunci a fost singura fracțiune de secundă când unul din afluenții din fluviul de suspiciune al mamei mi s-a strecurat insidios printre circumvoluțiunile creierului și poate chiar și-ar fi săpat o albie, dacă domnul R. nu s-ar fi grăbit să-mi explice că, în caz de urgență, o pereche de ciorapi de nailon pot înlocui cureaua de distribuție și salva situația critică. Pe care nici nu mai rețin cum a salvat-o șoferul, fiindcă eu știu și acum exact cu ce eram îmbrăcată, dar ciorapi n-aveam.

În fine, am repornit la drum, era deja trecut bine de miezul nopții, mama, în culmea îngrijorării, făcuse rost de numărul de telefon al domnului R. și-l sunase, eu abia după alți vreo patru ani aveam să dețin primul mobil. Cei doi domni de afaceri au dormit duși până acasă, pe când eu, în spatele șoferului n-am putut să închid un ochi. Din două în două minute, el mă privea în oglinda retrovizoare și mă întreba „Gagica, dormi?” Mai rău decât nevasta pisăloagă din ultracunoscută schiță „Costică, dormi?”. Am ajuns acasă dimineața pe la 4-5, în mod normal ar fi trebuit să continuăm periplul vinului la Blaj și Jidvei, începând cu prima oră, dar aflând că eu n-am dormit deloc, mi-au acordat totuși două ore răgaz, ca să mă refac puțin. Nu le-am folosit ca să dorm, ci ca să caut în primitivele dicționare pe care le aveam la vremea respectivă ce termeni mă mai gândeam eu că ar mai putea folosi oratorii.

Iar la 7 dimineața ne-am prezentat toți fresh, unii dormiți, alții nu. N-aș fi crezut, dar surpriza cea mai mare mă aștepta la Blaj. Nu doar pentru că a fost singurul loc în care nu am fost exclusă, m-au servit și pe mine cu cel mai bun must pe care l-am băut în viața mea, dar la plecare s-a întâmplat o scenă pe care cred că n-o voi uita toată viața. Gazdele erau doi domni, dintre care unul tatăl unui foarte drag prieten. Celuilalt, domnul X., nu înțeleg nici eu cum și de ce, i s-a pus pata pe mine. Nu pentru el, slavă cerului, ci pentru… băiatul lui. Și a început pețitul. Domnul N. ieșise primul din sala unde fusesem invitați, norocosul, iar eu rămăsesem între domnul R. și domnul X, care era mai mult decât insistent. A cui ești, câți ani ai, unde stai, în ce clasă ești, la ce etaj ai clasa, ce faci în timpul liber, mergi la discotecă etc. etc. etc. Și-mi prezenta în același timp ce, cum și unde face odorul lui de băiat. Eu evitam sau răspundeam în doi peri, cu n-are importanță. Dar domnul R. completa răspunsurile pe care le știa. Scenă de film absurd: o casă a scărilor, neamțul deja jos pe palier, în fața mea, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, iar eu prinsă la mijlocul treptelor, între domnul R. și domnul X., în spatele căruia stătea tăcut, la fel de neputincios ca mine, tatăl amicului, de care-mi era sincer cel mai rușine. La orice încercare a mea de-a întoarce spatele și de-a coborî, cei doi strângeau menghina. Mai că-mi venea să mă arunc de pe trepte, peste balustradă, în brațele neamțului, numai să scap de-acolo. În fine, s-a terminat cumva, dar domnul R. a continuat și în mașină să mă convingă de cât de bună ar fi partida asta pentru mine. După câțiva ani, pețitorul meu avea să aibă ceva probleme penale cu statul, pentru oareșce delapidări, din câte am auzit. Iar acum, privind în urmă, cu imaginația mea debordantă, mă și văd mergând la tata-socru la pârnaie, și întinzându-i printre gratii o gamelă cu tocăniță. Made by Daria.

E ciudat că-mi amintesc încă atât de clar toată pățania asta, din care am învățat multe, acum după ce-am împlinit fix dublul vârstei pe care-l aveam atunci. E și mai ciudat că-n tot timpul ăsta, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a schimbat mare lucru. Românul tot român, își vinde țara pe nimic, la un pahar de vin, bătându-se în piept cu cât e el de grozav și cum le știe pe toate. Neamțul tot neamț, își vede și își urmează clar interesul și închide ochii la altceva. Eu tot eu, n-am scăpat nici acum de meteahna asta a oamenilor de-a mă mărita cu orice preț, iar eu mă încăpățânez – poate prostește ? – să cred că dacă un bărbat nu-i în stare să-și găsească și să-și cucerească singur nevasta, atunci nu e bărbat și basta. Oricât de îndrăgostită aș fi, rupt din rai să fie, cu aureola la vedere, să dețină un sfert din țara asta, tot degeaba dacă nu e reciproc, dacă are nevoie să-l împingă de la spate părinții sau babele de la biserică sau vecina de la patru sau băieții din gașcă, dacă nu mă vede, nu mă recunoaște, nu mă alege și nu mă cucerește singur, prin forțele proprii, prin ce și cum este, prin cum se poartă cu mine și cu alții, nu prin ceea ce are. Un bărbat fără discernământ, inițiativă, sinceritatea și curajul de a-și manifesta sentimentele pur și simplu nu e pentru mine. Mai bine singură, decât singură cu un astfel de bărbat.

 

Anunțuri
 

Cadou pentru o ciudată 3 Februarie 2018

Dacă aș fi putut alege, mi-aș fi dorit să mă nasc primăvara. În perioada când înfloresc freziile și lăcrămioarele, florile mele preferate. Dar m-am născut în toiul iernii, când lumea a avut întotdeauna, mai ales în perioada comunismului, o scuză foarte bună de a nu-mi dărui flori, pentru că chiar nu se găseau. Decât garoafe, după care nu mă omor. Așa că am primit destul de rar flori și de fiecare dată mă bucur nespus când primesc câte un buchet, sau și numai o floare, cu orice ocazie, în orice zi a anului. Mă bucur de fiecare dată și când văd câte un bărbat cu o floare sau un buchet în mână și mă gândesc ce fericită trebuie să fie persoana care urmează să le primească. Păcat că văd asta tot mai puțin… Oamenii își dăruiesc din ce în ce mai rar flori, bărbații nu mai dăruiesc aproape deloc, văd mai degrabă femei care cumpără pentru altele sau chiar pentru ele însele, ceea ce mi se pare incredibil de trist.

De când mă știu, ziua mea a fost într-un fel sau altul sacrificată. În primul rând, fiind la început de an, în perioada când lumea se bucură că au trecut cu bine sărbătorile, toți își trag sufletul după atâtea petreceri și excese. Fac bilanțuri și calcule pentru noul an, to-do-lists și rezoluții, de care încearcă să se țină, și tind să uite de altceva. E o perioadă de refacere a organismului, a programului normal de lucru, a bugetului.

Când eram mică, știu că-mi doream să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii. Atât. Fără să-mi doresc vreodată un anume cadou. Dar se nimerea fix în perioada cu olimpiadele pe județ, și chiar dacă era în timpul săptămânii, o sărbătoream sâmbăta, după câte-o olimpiadă, așa că la ziua mea se discuta doar despre subiectele de examen, cine ce-a știut sau nu, un adevărat calvar. După ce că eu mă duceam mai mult obligată la olimpiadele alea, fără nici un fel de plăcere. Mai târziu, la facultate, ziua mea era întotdeauna în plină sesiune, iar la cele vreo 20 de examene per semestru, era imposibil să nu am vreun examen ori de ziua mea, ori înainte, ori după. Într-un an știu că am bătut orice record și am avut consecutiv în toate 3 zilele câte un examen. Când să mă mai bucur de ziua mea?

Din motivele astea sau și altele, habar n-am, lumea cam uită de ziua mea de naștere și mă felicită de la începutul anului, cei prevăzători, până pe la jumătatea dacă nu chiar sfârșitul lui martie, cei întârziați, ceea ce e uneori frumos, alteori o corvoadă. Te mai și saturi să tot mulțumești, să tot primești cadouri, să tot ieși la băut, să tot stai la povești cu câte unul sau altul. Parcă ai vrea să-i aduni pe toți într-un singur loc, într-o singură zi, la o singură oră și gata, că doar de-aia-i doar o dată în an ziua ta!

Când vine vorba de cadouri, hm, n-am înțeles niciodată de ce unora le e așa de greu să-mi aleagă sau să-mi facă un cadou. Tocmai mie care mă consider destul de nepretențioasă în materie de cadouri. Anul trecut, îmi aduc aminte ce mărturisire sinceră mi-a făcut mama unei bune prietene, care a fost desemnată să-mi ia cadou în locul ei. Prietena cu pricina fiind nevoită să rămână acasă cu copilul. Îmi imaginez scena: „Și nu uita, să-i iei un cadou Dariei!” Iar doamna-mamă, care mi-e tare dragă de altfel, și-a pus la modul cel mai serios întrebarea „Ce cadou să iau pentru-o ciudată?” Ei bine, rezultatul, în coproducție cu fiul până la urmă, a fost cât se poate de nimerit. O cană în formă de obiectiv de aparat foto, de care m-am bucurat zilnic la serviciu. Spre mirarea mea, deși mi s-au furat alte lucruri mai valoroase cât am lucrat la Nokia, de asta nu s-a atins nimeni, deși unii se întrebau cum de-mi las nesupravegheat pe birou așa obiectiv valoros – 24-70-ul, pentru cunoscători, e unul din cele bune. A fost genul de cadou care m-a și surprins, ador surprizele, dar mi-a fost și util, nu suport cadourile fără nici o utilitate practică, decât dacă-ți aduc bucurie, prin ele însele. Oricând prefer să nu primesc nimic, decât să primesc chestii doar ca să fie ceva, sau de care nu mai au alții nevoie.

Dacă ar fi să fac un top al celor mai frumoase cadouri primite vreodată, în afară de pick-up-ul pe care mi l-a cumpărat tata, cu vreo doi ani înainte să moară, pe care de fapt tot eu l-am ales, unul care-mi permite să transform muzica de pe viniluri în format mp3, pentru că cel vechi, antichitate, se stricase și nu mai găseam nicăieri ac de înlocuit, probabil cel mai valoros cadou și doar prin faptul că e de la tata, singurele pe care le-aș mai pune pe lista celor materiale ar fi schiurile de la Liana și Florin și un ceas de mână, primit de la Alina și Cecilia. Pe cât de puțin pretențioasă sunt la obiecte în general, pe atât de multe fixuri recunosc că am exclusiv în materie de ceasuri, iar ceasul acela, pe care din păcate l-am pierdut după mulți ani și pe care-l regret amarnic, chiar a fost perfect pentru mine. Nici singură nu mi-aș fi putut găsi unul mai potrivit. Degeaba am încercat să găsesc altul asemănător prin toate magazinele, ceasornicăriile și târgurile de antichități. Era micuț – nu-mi plac ceasurile mari, mai ales pe mâna mea ar arăta ridicol –, cu cadranul pătrat și fundalul vizibil – mă enervează cadranele rotunde, nu știu de ce, poate mi se pare mie că timpul curge prea repede în cerc și trece mai încet când e aruncat din colț în colț, iar eu am fost întotdeauna obsedată de scurgerea timpului, când nu aveam ceas și încă existau telefoane publice și trebuia să ajung undeva la fix, mă uitam din mers la fiecare, ca nu cumva să întârzii –, deși mic, ceasul ăsta avea și secundar și foarte clar conturate toate orele și minutele, nu înțeleg la ce ți-ar folosi un ceas pe care nu poți vedea ora exactă, avea cea mai subțire curea din piele bej, nu-mi plac curelele din alte materiale, sau cele care nu stau fix pe mână și după care trebuie să cauți prin bluze până la cot, pentru mine un ceas trebuie să fie practic, nu o bijuterie, dar nu-mi plac nici curelele negre sau albe, momentan am una turcoaz, doar fiindcă n-am găsit o culoare mai pastelată, și bineînțeles, ceasul acela era rezistent la apă, fiindcă eu nu se știe când aterizez în vreo baltă sau mai știu eu ce, și era argintiu – urăsc metalele aurii, singura formă sub care aș tolera aurul ar fi cea mai simplă verighetă posibilă și atunci musai fără combinații de metale și culori, în rest ar putea să nici nu existe aur pentru mine, de altfel am fost foarte tentată cândva să-mi amanetez bijuteriile din aur pe care le-am primit ca să-mi completez echipamentul fotografic. Era ceasul perfect, ce mai! Sper să fie și pentru cine l-a găsit…

În afară de cadourile astea, cele mai frumoase pe care le-am primit și implicit cele mai valoroase sunt cele care nu au preț. Sunt cele realizate prin truda sau mâinile sau timpul celor care mi le-au oferit. Indiferent că e vorba de o simplă felicitare, de ceva de mâncare, de un obiect decorativ sau de minunata arie de jazz, pe care draga mea Carmen din București a repetat-o la pian, a înregistrat-o și mi-a trimis pe mail filmulețul, în care se vedeau doar clapele și brațele ei, cu mânecile pijamalelor. Îl am și-acum, îl ascult și-l privesc cu același drag. Jazz cântat de o prietenă dragă, special pentru mine.

Timpul cuiva dăruit mie e cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi vreodată. Indiferent că a stat să-și piardă timpul, creând ceva pentru mine, sau că și-l petrece cu mine, la un pahar de vorbă, la o piesă de teatru, la un concert, la un film sau pur și simplu la o plimbare fără nici o țintă. Timpul cuiva petrecut cu mine era tot ce-mi doream anul ăsta de ziua mea. Fără nici un cadou. Întotdeauna mi-am imaginat că ziua perfectă ar fi să fiu cu cineva drag, care să nu știe că e ziua mea, dar să-și dorească să fie cu mine și să ne simțim perfect împreună, fără nici o obligație, fără nici o restricție. Atât. Cel mai prețios cadou – timpul!

Întotdeauna mi-am făcut timp pentru ceilalți, oricât de ocupată aș fi fost, oricât de multe aș fi avut pe cap, oricât de multe termene limită și urgențe și probleme aș fi avut, cred că nimeni nu mă poate contrazice la asta, întotdeauna le-am lăsat deoparte pe ale mele și mi-am făcut timp pentru alții, pentru prieteni, pentru cine m-a chemat sau a avut nevoie de mine, pentru oamenii dragi. Și niciodată s-o să-i pot înțelege pe cei pentru care munca e mai importantă decât oamenii de lângă ei și banii sunt mai importanți decât timpul.

Anul acesta am primit timp prețios de la niște pui de oameni care nici nu mă cunoșteau bine, dar care au stat și mi-au desenat, în așteptarea mea, și mi-au scris mesaje, așa cum s-au priceput ei, și mi le-au dăruit cu tot dragul. Straniu, mi-au desenat cu precădere cai, de parcă ar fi știut exact ce-mi place, deși nu le-am spus niciodată. Cadouri gratuite, fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb.

Am primit fărâme de timp de la o mulțime de prieteni care nu m-au uitat, care mi-au transmis în toate formele posibile și din toate colțurile lumii, urările lor pline de căldură, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă nu m-ați prins toți la telefon, chiar dacă n-am apucat să vă răspund prea repede la mesaje, mi-ați făcut atâta bucurie pentru simplul fapt că v-ați gândit o clipă la mine. Cine vrea să te audă, te sună, la orice oră, lasă orice altceva și te sună. Cine vrea să te vadă, te caută, cu atât mai mult când ești bolnavă, chiar dacă nu știe unde ești, te caută până te găsește, sau te cheamă, nu așteaptă să fie chemat, nici invitații speciale. Cine ține la tine, își face timp pentru tine, te pune pe primul loc, nu-și face loc pentru tine în programul încărcat, după ce-a rezolvat tot ce mai avea înainte. Iar cine nu o face, înseamnă că nu merită să-ți mai pierzi timpul, nici măcar să te gândești. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, vă mulțumesc că nu m-ați uitat și vă iubesc pe toți!

Vreme trece, vreme vine, vremea e târzie. Vremea nu așteaptă momentul potrivit. Vreme nu mai este…

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Frumusețea e în ochii celui care privește 9 Ianuarie 2018

Filed under: Amintiri,Ce-am mai păţit,Oameni — Daria Bârsan @ 3:23
Tags: , , ,

Nu există femeie urâtă. E desigur un clișeu, rostit uneori de către unii care cred taman contrariul și care vor doar să facă pe cineva să se simtă mai bine. Dar eu chiar cred cu tărie în adevărul lui, în ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Și mai cred că nici o femeie nu ar trebui să fie vreodată cu un bărbat care nu o consideră frumoasă. Sau chiar cea mai frumoasă femeie. Fiecare persoană are tiparele personale de frumusețe, tocmai pentru că frumusețea stă întotdeauna în ochii celui care privește. Și abia atunci când iese din ochii privitorului și se revarsă asupra celui privit, învăluindu-l într-o aură, frumusețea e descătușată și trăită în adevărata putere a cuvântului.

***

Acum câteva zile, în drumul de întoarcere de la Sibiu, m-am oprit prin satul unde s-a retras învățătoarea mea, după ce s-a pensionat. Îmi doream de mult s-o vizitez. Am fost ultima generație pe care a dus-o până la capăt, iar de atunci nu ne-am mai întâlnit. Vorbisem la telefon înainte de sărbători, dar nu apucasem s-o mai anunț că trec pe la ea, așa că nu se aștepta să mă vadă atunci. M-a primit cu brațele deschise și multă emoție. Mi s-a părut neschimbată și i-am spus asta. Îmi place să cred că gestul scurt, de cochetărie, când și-a trecut mâinile prin păr, neștiind cum îi stă, a fost semnul că m-a crezut. O femeie scundă, cu părul scurt și cărunt, care a trecut prin multe, dar care mai avea puterea să-mi zâmbească larg. O întâlnire plină de amintiri, care ne-a dat amândurora o stare de bine. Doamna învățătoare…

***

În a doua zi de Crăciun, deși în mod normal ar fi trebuit să fiu în drum spre Elveția, mă aflam la un concurs de colinde în satul bunicii mele, în urma unei înșiruiri neașteptate de evenimente. Mi-a atras atenția o fetiță care stătea deoparte și își aștepta rândul pe scenă, îmbrăcată cu un minunat costum popular. „Ai emoții?”, am întrebat-o. „Nu”, mi-a răspuns cu vocea plină de emoție. „Ești foarte frumoasă!”, i-am mai spus, în timp ce mama ei îi aranja baticul. Iar atunci ea a îndepărtat repede mâinile mamei, cu un gest sigur și, fără nici o emoție și fără să i-o cer, mi-a pozat cu mândrie. Cu dezinvoltura unui copil de 8 ani.

***

În anul care tocmai a trecut, pe la jumătatea lui septembrie, după îndelungi insistențe ale prietenilor din București, care mă tot chemau în vizită, m-am mobilizat în sfârșit să merg iar. Aveam încă un pretext bun, concertul Angelei Gheorghiu, pe care-mi doream de mult să o ascult pe viu. Nu despre ea, care de altfel nu pot spune că m-a impresionat peste măsură, nici cu vocea – frumoasă, dar lipsită de acel nu-știu-ce care-mi dă fiori pe șira spinării sau îmi face pielea de găină, da, recunosc, eu simt în primul rând muzica la nivelul epidermei, nici cu înfățișarea – tot frumoasă, fără îndoială diva investește o căruță de bani în imaginea ei, dar poate tocmai de aceea parcă îi lipsește același nu-știu-ce, ci despre o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri vreau să scriu acum.

Din Timișoara în București, am călătorit cu trenul, la cușetă cu 6 locuri, plină. Patru femei și doi bărbați. De când am intrat în compartiment, m-a izbit un miros îngrozitor, de transpirație și de mâncare gătită cu ceapă prăjită. Una dintre doamne avea o discuție destul de aprinsă cu un tânăr despre mâncare și mi-am dat seama că mergeau la ceva filmare a unei emisiuni gastronomice. Tânărul probabil că-și petrecuse multe ore la bucătărie și nu apucase să facă un duș, de unde parfumul de transpirație și de mâncare, mă gândeam eu. Degeaba arăta bine, genul de bărbat despre care mulți ar spune că e frumos, și povestea cu patos despre abilitățile lui culinare, mângâindu-și barba stufoasă ca a unui călugăr ortodox, în care eu deja îmi imaginam tăiței îmbârligați. Celălalt bărbat, la vreo 40 de ani, cu părul și barba tunse scurt, cât să dea bine unui bărbat, și-a schimbat destul de repede ținuta casual într-una sport, de dormit. Nu mi-au plăcut niciodată bărbații excesiv de pedanți, e suficient să te speli, nu e nevoie să și duhnești a apă de colonie sau after-shave. Parfumurile sunt pentru femei, dacă mă întrebați pe mine, domnilor. Sau dacă le folosiți, cel puțin ar trebui să fie la fel de discrete ca și machiajul la femei. Eu eram îmbrăcată casual-sport deja, ca să pot dormi liniștită și fără să mă trezesc cu hainele șifonate. Balerini și pantaloni elastici bleumarine și un tricou gri, nimic ieșit din comun sau care să iasă în evidență.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care încearcă să atragă atenția asupra lor, prin orice-ar fi. Și nu am fost niciodată fană tatuaje, deși am o grămadă de prieteni apropiați care le poartă cu mândrie, inclusiv sora mea. E pur și simplu ceva ce nu mi-aș dori niciodată să-mi fac mie. Ceea ce pentru unii este o formă de artă, pentru mine rămâne o tortură gratuită și atât. Arta are legătură cu frumusețea naturală, cu simplitatea, arta te alină, te eliberează de suferință, nu poate coexista cu durerea. Ei bine, tipul ăsta destul de misterios avea cel puțin un tatuaj la vedere, am aruncat o privire la cel pe care-l avea pe brațul drept, pe furiș, să nu-l încurajez cumva să-și dezvelească și alte părți ale corpului, ca să mi le arate și pe celelalte. Era un cap mare de indian, care m-a dus cu gândul, nu știu de ce, la Ultimul mohican. A încercat de vreo două ori să intre în vorbă cu mine, i-am răspuns amabil, dar destul de sec. Eram frântă după stat peste program la serviciu, abia așteptam să se dea stingerea, sincer. Mi-am scos o carte, mai mult ca să-mi fac de lucru și să nu mai fiu deranjată, nu c-aș mai fi avut nevoie de ceva care să mă ajute să adorm. Titlul cărții părea de-a dreptul ostentativ în contextul în care mă aflam, Cel mai frumos loc din lume este chiar aici, mai că-mi venea să râd singură. Am profitat de altfel de un scurt moment de intimitate, când toți au ieșit să-și aducă lenjeria de pat și am deschis geamul, care m-am asigurat că a rămas deschis tot restul nopții.

Dimineața, mirosul tot nu părea să se fi estompat deloc. Am strâns toți paturile și ședeam în compartiment, așteptând să ajungă trenul în gară. Cei doi maeștri în ale gastronomiei și-au reluat discuțiile aprinse din ajun, unul în fața celuilalt, în stânga mea. Celelalte două doamne, care se cunoșteau, în dreapta mea. Iar eu în mijloc, în fața ultimului mohican. Tăceam. Sau eu tăceam, nu și privirea lui.

Trenul se oprește în sfârșit, lumea coboară, eu nu mă grăbesc. Ies printre ultimii. Când să cobor, în fața mea, pe peron, stă ultimul mohican. Nu-mi dau seama dacă vrea să mă ajute la bagaje, dar nu prea are la ce: am rucsacul de laptop în spate, în care am îndesat câteva haine, nu stau decât 3 zile, și rucsacul foto în față, femeia sandvici, ceea ce-mi permite să am mâinile libere. Mă întreb de ce m-a așteptat. Se apropie de mine, mă privește în ochi și gesticulând destul de larg, vădit emoționat, îmi spune, fără să mă atingă: „Îmi cer scuze, dacă te-am deranjat cu ceva, vreau doar să-ți spun că ești foarte frumoasă.” Atât. Și pleacă. Pleacă înainte să vadă reacția pe care a stârnit-o. Pleacă înainte să-mi vadă zâmbetul sincer din ochi, înainte să-mi audă un mulțumesc care mi se desprinde timid de pe buze, fără să-mi dau seama, pleacă înainte să vadă frumusețea pe care a scos-o la iveală, prin gestul lui simplu, dar plin de curaj. Pleacă fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb. Iar eu plutesc. O femeie ale cărei tălpi se desprind de sol, care nu mai vede forfota de pe peron, nu mai simte duhoarea din compartiment, nu mai aude hărmălaia din jur. Am senzația că nici cele două rucsacuri nu mă mai pot ține cu picioarele pe pământ. Plutesc deasupra tuturor.

Îmi trece fugitiv prin minte că poate omul ăsta tocmai s-a întors din te miri ce legiune străină, că poate n-o mai fi văzut femei de cine știe cât timp. Eu, după o noapte chinuită în tren, nespălată, nepieptănată, eu frumoasă? Ba chiar foarte?!? Cristina mă așteaptă sus, la ieșirea din metrou, își varsă cafeaua când ne îmbrățișăm, nu ne-am văzut de ani de zile, iar eu îi povestesc întâmplarea, a cărei amintire avea să mă țină deasupra pământului încă multă vreme. E aproape incredibil ce efect îndelungat poate avea un gest atât de simplu, atunci când e sincer și gratuit. Să fi fost tipul acela chiar ultimul mohican care a văzut frumusețea și în cineva care nu o mai vedea?

***

Despre asta e vorba în Atlasul frumuseții, minunata carte-album a Mihaelei Noroc, pe care mi-am făcut-o cadou de Crăciun și de atunci mă tot minunez, deși n-am parcurs încă nici jumătate… Despre frumusețea care se revarsă din ochii privitorului asupra celorlalți. Sorb din ea câte puțin, imagine cu imagine, în cantități homeopate, pentru un efect cât mai îndelungat. Sorb frumusețe în stare pură.

 

Iuliana

Iuliana din Nocrich, o frumusețe de copilă!

 

Nefiind băiet, păduri cutreieram… 21 August 2017

De ce-ar trebui să fii băiat, ca să bați codrii? Mi-a plăcut dintotdeauna pădurea. Nu mi se pare deloc înfricoșătoare, ci mă simt mai degrabă protejată în mijlocul ei. De oameni, de zgomot și cine mai știe de ce altceva… Și mai ciudat pentru unii, mai ales pentru cei care mă știu complet dezorientată în spațiu, e că în pădure mă orientez incredibil de bine. Ceea ce nu cred c-o să reușesc niciodată într-un mall, nici măcar cu busolă. Poate doar când o să crească și acolo mușchi la nord….

În copilărie, mă puneam în pielea Lizucăi și mă închipuiam dormind noaptea prin scorburi, însoțită de un Patrocle, visam atât de frumos în timp ce citeam Dumbrava minunată! Când am mai crescut, mergeam cu bunica frecvent la cules de ciuperci, în pădure. Doar noi trei. Poate că ea a fost prima care ne-a insuflat atracția asta față de pădure.

Acum vreo două săptămâni, în weekendul cu lună plină, ca să evadăm de caniculă și de oraș, am plecat în Retezat cu soră-mea. Cam târziu, ca de obicei, când pornești la drum cu o femeie adevărată, ha ha, și am știut că n-o să apucăm să facem un traseu până în vârf. Dar am încercat totuși. Ne-a prins și ploaia, așa că ne-am adăpostit la trunchiul unui copac, cât să și mâncăm ceva. Să povestim și să ne amintim de rezistența din munți, de cei care se ascundeau de regim și trăiau prin păduri și peșteri luni, ani de zile. Într-o bună zi, o să mă retrag în pădure, cu sau fără Patrocle, măcar o săptămână, ca exercițiu de admirație și solidaritate și respect pentru cei care au rezistat. Dar și de drag.

E ireal de frumoasă pădurea când plouă și se lasă aburii. Uitasem cât de bine e să șezi pe mușchi, să te uiți în sus la crengi și să asculți păsările și stropii de ploaie. Cât de fain e să dormi pe malul râului, să asculți noaptea apa, iar dimineața să te speli în tihnă, în timp ce admiri peisajul, nu faianța din baie și fața ta buhăită în oglindă. Ce victorie să reușești să aprinzi focul cu lemne ude, după îndelungi încercări. Pe vremuri, în ieșirile cu cercetașii, pregătirea mesei depindea de rapiditatea cu care reușeai să aprinzi focul, așa că uneori mai trișam și luam cu noi câte o sticluță cu spirt. Uitasem cât de bună e slăninuța prăjită la foc de tabără și ce fascinant joc de artificii în miniatură îți oferă acesta. Îmi era dor de cartofi copți în jar, care ne-au așteptat cuminți până dimineață, sau de ceaiul ușor afumat. Ce privilegiu e să ai bec stradal deasupra capului în însăși luna. Păcat că mi-am uitat, ca de obicei, trepiedul și din mână îmi ieșeau vreo 3 luni în loc de una… Mi-am potolit toate poftele astea. Până data viitoare, care sper să nu se lase la fel de mult așteptată. Păduri neumblate, așteptați-mă!

 

 

 

Săritura 20 August 2017

Duminică începută devreme, după o noapte dormită în mașină. Aproape nimeni nu s-a trezit încă, liniștea postfestivalieră din zori. Nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la nimeni, deși Ioana îmi sugerează să merg și să-i strig printre corturi pe prietenii mei, să văd dacă s-au trezit. La cât sunt de apropiate corturile, nici n-ar trebui să strig prea tare. Doar că probabil după aceea ar trebui să le și cânt, până-i adorm pe toți la loc, ca să nu mă linșeze. Renunțăm la spa-ul la care visăm din ziua precedentă și pornim direct la drum. Prin ceață și rouă și printre vaci care pasc netulburate. Vrem să schimbăm ruta de întoarcere, dar un localnic ne descurajează, drumul de doar 15 km până la Padiș e forestier și nu e practicabil cu mașina mea care are garda prea joasă. O luăm iar prin nord, n-avem încotro, dar de la Bucea cotim totuși în jos. Pe hartă apare drum județean până la Stâna de Vale, cu niște locuri care merită văzute. Zis și făcut.
Drumul e foarte prost, dar sperăm că e așa doar o porțiune. Oricum nici n-aș prea avea unde întoarce. Și nici n-avem pe cine să-ntrebăm cum e mai departe. Așa că mergem cu speranța oarbă înainte și cu maxim 20 km/h. Când dăm în sfârșit de civilizație, după vreo 2 ore, cei câțiva oameni pe care-i întrebăm cât mai e până la Stâna de Vale și cum e drumul ne spun în unanimitate că-i foarte rău și mai bine ne întoarcem. Înapoi alte 2 ore? Nici nu vrem s-auzim, nu poate fi mai prost decât până aici. În plus, e deja după-amiază, iar până seara trebuie s-ajungem înapoi în Timișoara, n-avem timp să ne-ntoarcem. Singurii călători care vin cu mașina din direcția opusă ne spun c-am trecut de ce-a fost mai rău. Dar nu știm sigur dacă au fost până la capăt sau nu. Mergem mai departe.
– Cascada Iadolina, ce nume melodios! Oare de la ce vine?
– De la iad, îi răspund Ioanei, distrugându-i probabil imaginea idilică a toponimiei.
Într-adevăr, valea pe care o traversăm se numește pe bună dreptate Valea Iadului, aveam să aflu după întoarcerea acasă. Gropi imense pe drum, unele pline cu apă, de la ploaia din ziua precedentă, deci nu știi cât sunt de adânci, pietre și din loc în loc ridicături de asfalt, rămas cine știe de când, din cauza căruia sunt obligată să merg cu mașina într-o rână și să fac slalomuri năucitoare. Avem deja un argou adaptat situației: când vedem în față un petec de drum mai bun, cât să pot să mai bag în viteza a doua, exclamăm optimiste „autostradă la orizont!” La un moment dat, când e drumul mai lat, ne depășește un ATV. Îl invidiez în sinea mea. După ceva vreme, de data asta pe o porțiune îngustă de drum, vin din sens opus 3 mașini. În stânga e râpa, așa că trag cât pot pe dreapta, deși nu-mi dau seama din cauza buruienilor cât de tare mă adâncesc sau dacă mai pot ieși după. Reușesc să treacă, iar după ele vine și ATV-ul. Se pare că nu-i de mers mai departe, toți au încercat și s-au întors, drumul e tot mai rău. După regula nescrisă a optimismului că unde nu se poate ajunge cu ATV-ul, se poate cu o Toyota Avensis, mergem mai departe, după ce abia îmi scot și repornesc mașina.
Ajungem în sfârșit la Cascada Iadolina, ne așezăm pe podul metalic suspendat, cu privirea la spectacolul din fața noastră și picioarele bălăngăndind deasupra hăului. Dar nu ne bucurăm decât de câteva minute de liniște, cât să înfulecăm o jumătate de sandvici, că ne și invadează grupul de vreo 30 de elevi, pe care i-am depășit pe drum. Nu-i de mirare, aproape că mergi la fel de repede la pas ca și cu mașina pe drumul ăsta. Tinerii iau cu asalt cascada, adio fotografii sălbatice, îmi spun. Chiote, veselie, haine și încălțăminte aruncate peste tot pe mal, pe stânci. Unii se aruncă în apă, alții intră doar cu picioarele, alunecă, se stropesc, cad. Îmi vine în minte bancul cu turistele la Cascada Niagara și cu ghidul care le spune „dacă doamnele ar tăcea puțin, s-ar auzi și cascada!” Un singur adolescent pare să ignore total temperatura apei și înoată până în vâltoarea înspumată. Caut în zadar unghiuri potrivite de fotografiere, așa că mă mulțumesc să admir peisajul uman. Cel puțin la fel de pitoresc ca al naturii. Aflu de la câțiva dintre tineri că sunt din clasele a șaptea și a opta. Vârsta la care totul este posibil, dar și la care visele îți pot fi spulberate atât de ușor. Cu atâtea fete drăguțe în jur, e imposibil să nu (vrei să) faci pe viteazul, chiar dacă după roșeața pielii unora se vede limpede că ar vrea mai degrabă să iasă din apă urgent. Doar înotătorul nostru, nici nu știu când a avut timp și pe unde a reușit să urce, e cocoțat în vârful stâncii de deasupra cascadei. Oare vrea să sară de acolo? Așa pare! Tatonează terenul, caută din priviri locul cel mai potrivit pentru plonjare. Vârful nu e drept, ci destul de ieșit în afară, ar trebui să-și ia avânt destul de mare, ca să se îndepărteze de el, iar locul unde apa e suficient de adâncă e destul de mic, lângă se vede clar o stâncă la suprafața apei. Colegii încep să-i strige diverse și-mi pare a nu știu câta oară rău că nu înțeleg maghiara. Majoritatea fetelor se așază tacticoase pe bușteanul căzut de-a curmezișul râului, ca pe o bancă de rezervă la ora de sport, cu privirile ațintite asupra lui și, la un moment dat, chiar încep să scandeze ceva în cor. Îl încurajează probabil. Presiunea e mare. Caut din priviri un adult care-i însoțește. Nimeni nu schițează nici un gest. Tânărul nu pare să se lase impresionat de scandări, așa că acestea încetează. Oare și-a dat seama că e prea riscant și s-a răzgândit? Nu, doar își ia timpul necesar și, când e pregătit, sare. Și-i iese admirabil!
Teribilism? Nevoia de a impresiona? Sau doar de a-și testa propriile limite și de a învinge frica? Cred că doar ultima. Pentru că se vedea că-i era (puțin) frică. Dar a mers până la capăt chiar și așa. Exact așa cum atât de plastic se exprima cineva drag, care m-a învățat cândva că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, (atunci înseamnă doar că ești inconștient, așa cum probabil două inconștiente s-au pornit la un drum pe care n-aveau ce să caute fără mașină de teren…), ci chiar dacă faci pe tine de frică, așa cu căcatul în pantaloni, să mergi mai departe.
M-am întors spre doamna din grup, care ședea pe o piatră în spatele meu, la fel de senină ca înainte, de parcă tânărul n-ar fi intrat decât cu vârful degetelor de la picioare în apă. M-am dus la ea și nu m-am putut abține să n-o felicit pentru curajul de a însoți așa un grup mare, cu așa tineri îndrăzneți. Am întrebat-o dacă e o excursie cu clasa și dacă e singura însoțitoare. Nu, era o excursie organizată de Biserica Reformată, mai erau 2 preoți, mi i-a arătat și încă vreo 2 adulți care-i ajutau. Dar nici unul nu intervenise. Le-am admirat puterea de a sta deoparte, de a nu-i influența tânărului decizia. De a nu-i transmite frica lor. De a nu-i pune obstacole și limite. De a-i da ceea ce nimeni n-ar trebui nici măcar să-ncerce să-ți ia vreodată: libertatea. De a avea încredere că știe ce face și o face bine. Doar o săritură, ca să-ți învingi frica. După ce-am urcat la șosea, doamna ne-a mărturisit pur și simplu că s-a rugat la Dumnezeu. Mai departe s-a ocupat el. Atât. Fără crize, fără țipete isterice, fără amenințări verbale sau degete arătătoare rotite în aer. Fără o cutie de distonocalm dată peste cap. Și chiar și fără ovații la final.
Dacă toți adulții de pe fața pământului ar gândi și ar face la fel! Și dacă, frumosule tinere, aș fi avut măcar cu 10 ani mai puțin… Sper să-ți găsești o fată pe cinste și cândva să săriți de pe aceeași stâncă împreună, la fel de curajoși!

 

În sfârșit, Șureanu! 7 Martie 2017

De doi ani îmi doream să ajung, dar citisem că drumul e accesibil doar prin Sebeș. Sâmbăta trecută, dacă tot m-am dus acasă, era musai să dau o fugă și până acolo. Așa că direct după parastasul lui tata, cam târziu din păcate, am pornit. Singură, țină-mi Dumnezeu inconștiența…
Până la Barajul Oașa, drumul e impecabil. După, cam desfundat. Am înțeles că de fapt în perioada asta, după ce se topește zăpada de pe drum, e cel mai nasol. Nu era nici de lanțuri, fiindcă pe alocuri era noroi, dar în cea mai mare parte gheață.
Într-o rampă, obligată fiind să las o mașină care cobora să treacă, m-am tras cât am putut pe dreapta, dar apoi n-am mai putut porni, derapa. Am lăsat mașina să alunece singură la vale, noroc că așa mergea, și am încercat să urc iar cu viteză mai mare. Nici așa n-am reușit, pe coama dealului patinaj free style. De data asta, nu mi-a mai ieșit schema la coborâre și m-am trezit de-a curmezișul drumului, cu fundul mașinii înfipt în troienele de zăpadă de pe margine. În spatele meu venea deja o mașină, cu salvatorii mei. Roxana, Mihai și Florin. Ultimul, „dacă el nu poate, nu poate nimeni” – m-a asigurat Roxana, a reușit să-mi întoarcă mașina și să și urce cu ea dealul. Iar eu am mers în mașină cu ceilalți, până la un punct, unde am parcat-o pe a mea și am continuat toți patru cu a lor.
Deși ne-a rămas puțin timp pe pârtie, instalațiile funcționează doar până la 16.30, a meritat tot efortul. Confirmarea, de altfel, e faptul că și Klaus Iohannis a ales în weekendul trecut să schieze tot la Șureanu, n-are gusturi rele… Doar că el, din câte povestea Mihai, schia doar pe pârtia neagră, deci n-am avut norocul să-l văd pe viu, ocupată fiind să dau cu mine de alte pârtii mai ușoare…
Iar pentru că la mine peripețiile se țin lanț, duminică, pe drumul de întoarcere în Timișoara, de data asta și cu soră-mea, la intrare în Dumbrăvița, am făcut iar pană. La aceeași roată. Tot brusc. Din fericire, am avut unde să tragem pe dreapta și eram în apropiere de un semafor, așa că din nou s-a oferit un tip să ne ajute, pentru că erau atât de bine strânse șuruburile de data trecută, încât nici una dintre noi nu a reușit să urnească vreunul. Și s-a mai pus și ploaia, fix atunci. Imensa mea frustrare este că de data asta am schimbat rolurile cu soră-mea, eu îmi făceam de lucru prin portbagaj când a plecat tipul și n-am fost pe fază să-i mulțumesc și să-l întreb dacă-l cheamă Alex ! Pentru mine, Alex rămâne !
Mulțumesc Roxana, Florin, Mihai și… Alex pentru ajutor și un alt weekend de poveste. În Șureanu o să mă întorc negreșit!

 

 

Poveste cu popă 22 Ianuarie 2017

Dimineața a început bine. Mi-am dat seama că roata care avusese pană era puțin dezumflată, așa că am căutat prin tot Blajul o vulcanizare deschisă, fără noroc, m-am dus la toate benzinăriile de la toate ieșirile din oraș, tot fără noroc. Pornesc așa, în speranța că rezolv undeva pe drum, dar până la urmă m-am întors cu roata tot așa cum am plecat.
Trec doar prin vreo două sate și, la intrarea în următorul, îmi face semn poliția să trag pe dreapta. Nu-mi vine să cred că mă oprește poliția pentru prima data în viață, fix de ziua mea. Control de rutină. Îi dau unuia dintre polițiști actele mașinii din bord și-i spun că trebuie să ies să scot buletinul și permisul din rucsacul care e pe bancheta din spate și nu ajung la el. În SUA de exemplu, n-ai dreptul nici măcar să deschizi portiera, trebuie să comunici doar prin geamul deschis. Orice altă mișcare e considerată încercare de atac. Ies și-i întind direct tot port-documentul, nu apuc să scot actele din el, că-mi sună telefonul. Liana. Îi zic c-o sun mai târziu, iar ea reușește doar să-mi spună rapid un la mulți ani, înainte să închid. Polițistul nu știe cum să scoată actele din el. Port-document cu șpil, luat de soră-mea, nu-i de nasul oricui.
– Da, știu, e complicat, îi spun și-i explic cum să facă.
– Nu, nu-i complicat, îmi dă el rapid replica și reușește în sfârșit.
Bravo, Daria, cum ai putut să-i spui unui polițist că-i ceva complicat pe lumea asta? Pentru poliția română e floare la ureche și fizica atomică. Îmi sună iar telefonul, Ana, închid direct, nu vreau să forțez nota. Să se supere domnul polițist că nu-i acord atenție. Îmi restituie actele, fără să observe că-i ziua mea.
Plec, dar mai opresc de vreo două ori pentru fotografii, iar la un moment dat mă depășește mașina poliției, și-or fi făcut norma de controale. După bucata de autostrada înspre Sibiu, plină de gropi de altfel, ies pe drumul spre Păltiniș și chiar la intersecție face autostopul un preot. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am făcut autostopul în viața mea. Nu atât pentru că mi-ar fi fost frică, deși nu știi niciodată peste cine dai și cum conduce, ci pur și simplu pentru că am preferat întotdeauna să plătesc și să pierd mai mult timp, decât să trebuiască să suport cine știe ce : manele, fumat în mașină, făcut conversație aiurea. Însă sunt recunoscătoare pentru cele câteva ori când chiar n-am avut altă soluție și m-au luat alții, așa că nu mă dau în lături să iau și eu când pot și mi se par inofensivi autostopiștii. Pe degetele de la cealaltă mână pot să număr preoții pe care i-am întâlnit în viața mea care chiar cred că au vocația asta. No offence, am câțiva prieteni preoți sau absolvenți de teologie, dar totuși m-am născut în Blaj și nu mi-s străine poveștile de seminar. Nu e loc pentru asta aici, din păcate…
Opresc și-l întreb unde merge, la Sibiu, îi spun că eu la Păltiniș, dar nu-l mai interesează, îmi și sare în mașină.
– Bine și până acolo, că aici stau de-atâta vreme degeaba.
O fi înghețat, săracul. Cred că și dacă m-aș fi dus în Honolulu, tot ar fi venit cu mine. Îi propun să-și pună rucsacul în spate, dar preferă să-l țină în brațe. Nu pot să-l condamn, și femeile se despart greu de gențile lor… Îi atrag totuși atenția că centura tot trebuie s-o pună. Îmi spune că vine de la Arsenie Boca și că se duce acum la nu știu ce altă mănăstire, dar mai întâi la maslu la un preot din Sibiu.
– Eu aș vrea să vă miruiesc, îmi zice și nu așteaptă răspuns, îmi ia direct mâna dreaptă. Dați-mi și mânuța cealaltă.
Mă conformez, apuc volanul cu dreapta și-i întind și stânga.
– Eu aș vrea să dau și-un pomelnic pentru dumneavoastră. Cum vă numiți ?
Și începe Sfânta Inchiziție.
– Soț aveți ?
– Nu.
– Copii ?
Hopa, mă întreabă de copii, deși i-am spus că n-am soț. Să înțeleg cumva că s-a mai destupat la minte și Biserica Ortodoxă ? Sau e doar o capcană, ca să înceapă, în cazul în care aș avea, să-mi îndruge că nu e bine, că lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile astea. Dar chiar n-am, din păcate.
– Părinții trăiesc ?
– Mama.
– Cum o cheamă ? Frați, surori ?
Și se oprește după ce-i zic și numele surorii, deși în minte mi se desfășoară deja tot arborele genealogic.
Nu trec două minute și mă-ntreabă :
– Creștin ortodoxă ?
– Catolică, îi răspund.
Te faci frate și cu dracu’ până treci puntea. Începe să-mi spună că oricum Biserica lui Hristos e una. Da, știu, chiar e săptămâna de rugăciune pentru unirea bisericii, țin minte pentru că pică întotdeauna de ziua mea. Își dă seama că n-are de-a face chiar cu oricine. Așa că merge mai departe, mi-l dă exemplu pe nu știu ce mitropolit de-al lor care s-a împărtășit cândva la catolici. Normal, mă gândesc, invers nu cred c-ar fi mers. Din câte știu, ortodocșii nu prea împărtășesc catolici. Îmi spune că el crede și în sfinții catolici, Anton, de pildă, știe de el. Foarte bine, mă bucur. Îmi pomenește de vreo câțiva ortodocși, Sfântul Cleopa, dar dacă zici că ești catolică, poate nu știi de el. Ba am auzit și de el. Își exprimă cu entuziasm năzuința ca, odată unită, biserica să preia și două ministere. Educația și sănătatea. Tulai Sfinte, mă gândesc, asta ne-ar mai lipsi, biserica implicată în politică. Mă întreabă câți ani am. 35, împliniți astăzi. Îmi urează la mulți ani. De fapt, fătuca pe care o mai vizitează la Sibiu, împlinește tot azi 19 ani. Mă roagă să oprim undeva ca să-i cumpere o ciocolată. Oprim într-un sat, lângă ceva magazine, coboară, dar nu e deschis. Se resemnează repede :
– Ei, las’ că are prieten, să-i cumpere el. E destul și un la mulți ani sincer.
Mă întreabă de unde sunt, ce și unde lucrez. Îmi povestește că e călugăr în Câmpulung Moldovenesc și-l cheamă Gavril. De loc e din Deta, de lângă Timișoara, dar a intrat la seminar în Neamț de la 14-15 ani. A făcut însă și Politehnica. Minunat ! Îmi trece ca expresul prin minte statistica pe care mi-a împărtășit-o cândva o prietenă psihiatră, că cele mai grave cazuri de la ei, adică ăia care ajung să se arunce de la ultimul etaj, sunt de obicei penticostali sau politehniști. Hâș, hâș, gândule !
Se miră că nu sunt căsătorită. Dar sora ? Ea câți ani are ? Cum se poate, așa fete frumoase? Persoanele de față se exclud, dar el de unde-o fi știind cum e soră-mea? Sigur e un blestem la mijloc, mă asigură, dar o să dea el pomelnicul ăsta, chiar azi, ca să se dezlege ce-i legat acolo, că trebuie să fie ceva necurat la mijloc. Da, mă gândesc, faptul că nici soră-mea, nici eu nu avem ca scop principal în viață să găsim un tip de treabă de pe care să tragem pielea. E într-adevăr foarte necurat. Durează 40 de zile rugăciunile astea cică, deci dacă mă mărit cumva în intervalul ăsta – sau poate soră-mea ? sau poate amândouă ? – vreau să se știe că e numai și numai din cauza părintelui Gavril de la Câmpulung Moldovenesc !
– Dar mă întreb dacă n-aveți cumva vreo agendă cu dumneavoastră, îmi zice după ce află unde lucrez, nu prea consecvent cu formulele de adresare, când mă tutuiește, când nu. Știți, noi avem de ținut contabilitatea și de notat diferite lucruri la mănăstire și am mai primit așa de la cineva care lucra la Orange…
De unde, frate ? Nici pentru mine n-am. Inutil să-i explic că dacă lucrez unde lucrez nu înseamnă că umblu cu agende după mine. Ca un câine cu covrigi în coadă. Ii spun doar că, din păcate, nu am.
– Dacă n-aveți, nu-i nimic. Dar poate ajungeți pe la o mănăstire azi să dați de pomană, orice, un litru de ulei, de zahăr, ca să fie primită rugăciunea. Dacă nu puteți, îmi spuneți și dau eu.
În fine, ajungem la o intersecție cu un indicator : spre stânga 20 km până la Sibiu, spre dreapta 15 km până la Păltiniș. Îl întreb dacă vrea să-l las aici sau să-l duc până în Păltiniș, poate de acolo găsește mai repede pe cineva care să-l ia sau mai sunt și alte mijloace de transport. Continuăm drumul împreună. Când ajungem în Păltiniș, după alte povești nemuritoare, mă roagă dacă n-aș putea să-l duc până la Sibiu, dacă tot mai sunt doar 5 km. Îmi dau seama că mai devreme, la intersecție, n-a înțeles ce-l întrebasem și nici nu s-a uitat bine la indicator. Îi spun că Sibiul e în direcția opusă, de unde-am urcat, la 35 de km. Tăcerea dinaintea furtunii.
– Satana ! Uite cum m-a-nșelat Satana ! Iar și-a băgat coada… Că așa am pățit și la Sebeș, uite cum mă-ncearcă iar…
Satana-n sus, Satana-n jos… Mi se pare de-a dreptul înduioșător cum pentru orice neglijență, prostie, vină de-a noastră, tot Satana e de vină. Să te-apuce mila de Satana, nu alta.
– Poate că aici trebuia să ajungeți, mă hazardez eu să zic, mizând pe fatalismul creștin ortodox, dar nu funcționează.
– Ce să caut eu aici ? se revoltă popa, că nu mă trag nici cu sania, nici cu schiurile… Să mă uit cum se distrează tinerii ăștia ?!
Mai bine aici pe pârtie decât să ardă în Bamboo, îmi vine să zic, dar mă abțin, ca să nu stârnesc altă polemică.
– Păi, să vedem, sigur e cineva care vă poate duce, bâigui, excluzând categoric ideea de a face 70 de km la Sibiu și înapoi, de ziua mea, când tot ce-mi doresc e să ajung mai repede pe pârtie.
– Da’ de unde? Cine să te ducă? Aștia-s din ăia care dau foc la icoane, când intră-n biserică… etc. etc. etc.
Bravo, popă ! Te-a ținut credința fix 15 km ! Acum înțeleg de ce unii umblă tot dintr-o mănăstire în alta, că li se descarcă foarte repede bateriile… Noroc că suntem deja în apropierea pârtiei, se circulă o porțiune bară la bară, unii urcă, alții coboară, alții caută loc de parcare. Deschid geamul, iese afară Satana învăluit într-un damf de mir, îi fac semn primului șofer cu mașină de Sibiu care coboară să deschidă și el geamul și-l întreb dacă rămâne aici sau se întoarce în oraș. Se întoarce.
– Ați putea să-l duceți și pe părintele ? îl întreb. Trebuie să ajungă la Sibiu cât mai repede.
Bărbatul, singur, încuviințează din cap. Popa iese din mașina mea și sare direct în a lui. Satana nu știu pe unde-a rămas. Eu îmi continui drumul la deal, singură cu Dumnezeu, în timp ce într-o mașină care coboară, un popă probabil că miruiește mânuțele unui sibian…

 

popa

 

 
%d blogeri au apreciat asta: