puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

De aniversare 5 Noiembrie 2011

Filed under: Amintiri,Oameni — Daria B. @ 23:50

Azi e ziua lu’ soră-mea şi fiindcă e departe şi nu-i pot face nici un cadou concret, m-am gândit la unul virtual (deocamdată). Pentru cine nu ştie cum e să ai o soră mai mare născută în zodia preşedintelui, o să încerc să prezint în linii mari. Deşi nu cred că vă mai salvează ceva, dacă vă aflaţi într-o situaţie similară…

În copilărie, lucrurile stăteau cam aşa: io eram cobaiul pe care trebuiau testate chestii necunoscute. „Pune mâna acolo să vezi… Gustă asta… Stai aşa, ţine asta aşa, fă aşa, du-te acolo, treci încoace…” Şi cum eu am fost multă vreme docilitatea întruchipată, soră-mea scăpa intactă.

(Nu acelaşi lucru se întâmpla când ea trebuia să aibă grijă de mine, că eram mai mică şi pierdută în timp şi spaţiu pe deasupra, şi mai aveam şi hobby-ul să mă rătăcesc, iar ea era luată la bani mărunţi când nu se achita bine de îndatoririle de bodyguard neplătit.)

Mai târziu, când nu mai eram aşa mică şi neajutorată, tot cobai am rămas. Că soră-mea făcea arte marţiale şi când rămânea fără ţigle de spart, trebuia să se folosească de ce găsea prin preajmă. Nu ştiu (şi cred că nici nu vreau să ştiu) cum e în alte familii cu două surori, dar noi ne băteam ca două fiare sălbatice, spre disperarea părinţilor. „Ce-aveţi iar de-mpărţit?” era o expresie pe care o auzeam foarte frecvent şi n-o înţelegeam niciodată. Nu ştiu soră-mea?! Nu-mi aduc aminte să fi avut ceva de-mpărţit, dar ea ori se plictisea, ori avea nevoie de o ţiglă şi io trebuia să-mi apăr orgoliul, care era de pe-atunci cât China, chit că io eram cât Vaticanul. Doar la mărime, că la sfinţenie…

Tră’ să recunosc că mă şi iubea nespus, ca orice scorpioană pasională (pardon de pleonasm) ce se găsea. Şi nu rata nici o ocazie să mi-o dovedească, pupându-mă de sute de ori, pe unde nimerea, deşi nu suportam asta, şi ciupindu-mă şi trăgându-mă de fălcuţe şi zgâlţâindu-mă şi lugu-lugu şi gigia-gigia şi sorellina picolina şi alea alea. Fiindcă ea avea trăsături diferite, avea grijă să mă facă să mă simt… unică. Ea, cu părul creţ, îmi spunea că am părul lins de vacă. Ea, cu ochi mici şi migdalaţi, îmi spunea că am ochi bulbucaţi de broască. Ea, cu tenul curat, îmi pipăia toate aluniţele vizibile şi invizibile, se minuna, mă întreba „te doare dacă fac aşa? dar dacă…?”. Ba odată chiar a făcut mari ochii ei mici şi mi-a declarat cu chipul scăldat de bucurie şi cu gropiţele ei imense: „tu într-o zi o să faci cancer de piele, hihihi!” Cel mai frumos cred că era totuşi când – tot din dragoste, cum altfel? – se îngrijora dacă mai respir sau nu şi, când îmi era somnul mai dulce, îmi ridica brusc o pleoapă şi mă-ntreba cu vocea ei pisicoasă „Dăriuţa, dormi?”

În concluzie, Alinuş dragă, la mulţi ani, te iubesc (ştiu că nu-mi citeşti blogul) cât China, din tot Vaticanul, şi-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai făcut şi mi-ai dat, mai ales pentru incisivul central superior pe care mi l-ai ciobit cândva când mi-ai dat un cap în gură…

 

Poveste cu femeie la volan 2 Iunie 2011

Filed under: Amintiri — Daria B. @ 0:21

Povestea pe care am să o spun – pe care am promis-o de altfel de ceva vreme – s-a petrecut în urmă cu mai mulţi ani. Un orăşel de provincie, o zi de noiembrie, care nu anunţa nimic ieşit din comun, în afara examenului pentru obţinerea permisului de conducere. La faţa locului, femeia din titlu se lăuda că-şi anunţase în prealabil cunoscuţii să nu iasă din case în ziua aia, ca să nu-şi pericliteze viaţa. Cine ignora avertismentul, o făcea pe riscul său. Lume multă, emoţii de două ori pe-atât, minus cele ale protagonistei, care nu părea să aibă emoţii. Nu atât din prea multă încredere în sine, cât din inconştienţă, zic eu. Inconştienţă dovedită de altfel la intrarea în sală, când respectiva a descoperit că-şi uitase buletinul acasă. Colegii au depus mărturie că persoana înscrisă era chiar ea, urmând ca aceasta să aducă buletinul după examen. După încheierea probei scrise şi anunţarea rezultatului pozitiv, aşteptare. În sfârşit a venit şi rândul ei la volan. În dreapta ei poliţistul, cel mai scorţos şi temut dintre cei prezenţi la examinare, noroc chior, iar pe bancheta din spate, alţi doi candidaţi, dintre care unul deja picase – mă aflam şi eu în maşină. Pornire dintre alte două maşini parcate, după doar câţiva metri stop, asigurare, alţi câţiva metri, alt stop, prioritate şi pornire din rampă, alţi câţiva metri – orăşel de provincie cum spuneam – barieră, coadă în aşteptarea trenului, noroc chior, „noi nu aşteptăm, că nu trecem bariera, o luăm în dreapta” a zis poliţistul. Hm, încă cineva care urăşte să aştepte, mi-am spus în gând, ca şi mine în condiţii normale. Tipa s-a asigurat, a semnalizat, a depăşit convoiul, şi a luat-o la dreapta înainte marş, spre cea mai îngustă stradă posibilă. „Întoarcem aici”, a zis poliţistul-noroc-chior. În zare nu venea un prinţ călare, ci se vedea, între noi fie vorba abia se vedea, un bolid gonind într-un nor de praf. „Vine o maşină din faţă, aşteptăm să treacă”, a zis tipa şi poliţistul n-a contrazis-o. Hâţa-hâţa şi bolidul, iar tipa a făcut în sfârşit o întoarcere din trei mişcări în nici trei secunde, o fi zis să recupereze timpul pierdut cu aşteptarea sau să trezească audienţa care moţăia. Trecut iar pe lângă barieră şi înapoi în oraş, urcat dealul, semnalizări, asigurări, răspunsuri precise la întrebările poliţistului, prioritate doar unde era cazul, măi să fie, ăştia chiar au ascultat-o, nici un pieton la nici o trecere, noroc chior! Ba uite în sfârşit unul care parcă-parcă voia să treacă. Prea multă precauţie strică vreodată? Mai ales în ziua examenului, cu poliţistul în dreapta? Tipa a oprit în faţa trecerii de pietoni şi buf, o zgâlţâială. „Ăsta s-a băgat în noi”, a zis poliţistul. Ea n-a reacţionat imediat, deşi dubiţa din spate era curios de aproape de fundul maşinii noastre. „Trage pe dreapta”, a zis poliţistul, trezind-o din reverie. A tras. Am coborât toţi din maşină, constatări, proces-verbal, tipa plutea. Bara din spate a maşinii recent achiziţionate de instructor era crăpată, iar el, când a fost anunţat să vină la faţa locului, avea literalmente mâinile în cap. Cei doi pasageri ai dubiţei erau maghiari, în trecere prin oraş, şi nu (prea ?) vorbeau româneşte. După toate formalităţile, am urcat iar în maşină, am schimbat locurile şi, abia atunci, tipa a fost anunţată rezultatul: admisă. Să nu mori de ciudă?

Când am ajuns şi eu în sfârşit acasă, încă plutind, ca-n bancul ăla cu „operaţia a reuşit, pacientul a decedat”, am anunţat-o pe maică-mea: „Am făcut accident, dar am luat carnetul!”

 

 

Până la sfinţenie… 1 Mai 2011

Filed under: Amintiri,Oameni,Poezii de-ale mele — Daria B. @ 23:35

Se încheie o săptămână plină de emoţii pe care n-o voi uita prea curând probabil. Pe lângă sărbători, zile de naştere, revederi cu prieteni, nuntă regală, alte două evenimente de astăzi o încununează cum nu se putea mai frumos.

Imaginea mozaic a Papei Ioan Paul al II-lea, Koln, 2005

Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Tot în luna mai, în 1999, când a venit în vizită în România, am fost şi eu la Bucureşti alături de alţi pelerini. În primăvara lui 2005 mă înscrisesem voluntară la Întâlnirea Mondială a Tinerilor de la Köln şi speram să-l văd a doua oară. N-a fost să fie. A murit pe 2 aprilie în acel an. Am fost totuşi la întâlnire în acea vară, chiar dacă multă lume s-a retras în urma tristului eveniment. Nu ştiu dacă era doar senzaţia mea, dar deşi la întâlnire a participat evident noul papă, prezenţa lui Ioan Paul al II-lea se simţea parcă mai vie. Lucru care se vede de altfel şi din imensa poză mozaic, afişată peste tot, imagine realizată din mii de poze micuţe trimise de oameni din întreaga lume, printre care s-ar putea să fiu şi eu – un pixel din imaginea papei.

Beatificarea lui mi se pare un lucru atât de firesc încât aproape am senzaţia că nu mai era nevoie şi de această recunoaştere oficială. Lumea deja îl considera un sfânt. Sunt oameni – chiar şi oameni simpli pe lângă care trecem probabil zilnic, fără să ştim – care sunt sfinţi încă de pe pământ. Pentru care sfinţenia nu e o ţintă de atins la capătul unui drum anevoios, ci o normalitate de zi cu zi, un stil de a trăi lipsit de efort. Unii oamenii par născuţi pentru a fi sfinţi.

Al doilea eveniment a fost o surpriză totală. Unul din acele lucruri neînsemnate care reuşesc să-ţi aducă zâmbetul pe buze. Mai ales când par să se potrivească de minune contextului. La începutul lui martie, Cătălina îmi arunca o provocare: un concurs de haiku-uri după o fotografie, organizat lunar pe acest blog, la care vă invit şi pe voi să participaţi. Îmi plac foarte mult haiku-urile, chiar dacă sunt mai mult decât începătoare în domeniu, aşa că m-am aruncat şi eu în concurs cu capul înainte. Spre bucuria, dar mai ales spre mirarea mea, la concursul din luna aprilie, una din cele 3 poezii cu care am participat a fost evidenţiată. Iată fotografia impusă şi haiku-ul meu inspirat de ea:

aureolă –

până la sfinţenie

e drum lung şi greu

 

Cele mai frumoase Paşti… 25 Aprilie 2011

Filed under: Amintiri — Daria B. @ 13:18

Mi-e greu să aleg care au fost cele mai frumoase Paşti din viaţa mea, sunt două care îmi vin prima dată în minte. Foarte diferite, deşi ambele departe de casă, dar poate cu atât mai speciale.

Primul Paşte se petrecea în timpul studenţiei, în Cehia, o ţară superbă, dar în care bisericile sunt mai degrabă muzee de vizitat şi atât. În prima zi de Paşti era planificată o excursie la Český Krumlov, un orăşel medieval din sud, care e minunat chiar şi când vremea nu ţine cu tine, cum a fost cazul nostru. Colegele mele şi cu mine, care locuiam în cămin, nu aveam condiţiile necesare să pregătim tradiţionala masă românească de Paşte. Dar Laura, o altă româncă stabilită pe atunci la Praga şi care mi-a rămas o bună prietenă, s-a ocupat de tot, începând de la organizarea excursiei. A adus în ziua aceea ouă vopsite pentru toată lumea şi alte bunătăţi, dintre care îmi aduc aminte şi acum o prăjitură tiramisu. Eu cel puţin m-am simţit de-a dreptul răsfăţată. Iar sentimentul pe care l-am avut adăpostindu-ne de ploaie sub o streaşină ca să ciocnim ouăle roşii şi să ne urăm „Cristos a înviat!” nu-l voi uita prea curând. Mulţumesc, Laura!

Al doilea Paşte special din viaţa mea a fost în Maramureş, unul din locurile în care tradiţia încă se păstrează cu sfinţenie. Aveam câteva zile rezervate la o pensiune şi porniserăm la drum cu un portbagaj întreg de mâncare, deşi eram doar două persoane. Deh, grija părinţilor să nu cumva să rămânem flămânde tocmai de sărbători. Dar aveam să aducem mâncarea aproape intactă înapoi, căci am avut multe altele de făcut decât să ne îmbuibăm: vizitat prieteni, Mănăstirea Bârsana, biserici de lemn vechi de sute de ani, muzee ale satului, Cimitirul Vesel din Săpânţa, Muzeul Sighet, colindat coclauri înverzite. Şi poate mai presus de orice o slujbă autentică de Înviere, în toiul nopţii, la o bisericuţă în care oficiau pe rând şi catolicii, şi ortodocşii, cu maramureşeni gospodari, îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu coşurile pline, şi unde ni s-a împlinit amândurora dorinţa de-a auzi toaca bătând. Ce-ţi poţi dori mai mult? Mulţumesc, Anca! Tu ştii că mă abonez de pe acum la un număr asemănător!

Cristos a înviat!

Vă ofer în loc de alte urări trei poze după câteva felicitări cusute de mine…

 

 

guguştiuci cinefili 4 Aprilie 2011

Filed under: Amintiri — Daria B. @ 16:33

 

Detalii arhitecturale

Poftiţi, pe aici! spune plasatoarea...

Dacă-mi aduc bine aminte, eram elevă într-a şaptea – doar că nu mă chema nici atunci Dima – când a ars cinematograful din oraşul meu natal. Pe vremea când nu ştiam încă să citesc, era locul unde-mi făceam siesta. Asta când mergeam la câte-un film cu părinţii, iar nevoia mea de a şti tot ce se întâmplă, sau poate nu chiar tot, dar măcar cine-i bun şi cine-i rău, nevoie manifestată prin întrebările adresate mamei, nu mai putea fi satisfăcută, după observaţiile vecinilor că şoaptele ei îi deranjau. Cu imagini neînsoţite de cuvinte, nu-mi rămânea decât să pun capul în vreo poală şi să dorm. Mă trezeau când era gata, iar eu mă sculam cu urme pe obrazul îmbujorat şi cam năucă de somn.

Sobă de teracotă în aer liber

La cinematograful ăsta am văzut eu, după ce am învăţat să citesc, chiar şi printre rânduri, Regina Margot, Ultimul mohican, Liceenii Rock’n’roll şi altele…

Era o clădire frumoasă, de fapt mai mult decât un cinematograf, mai degrabă o sală de spectacole, cu loji, balcon, interior aranjat, arhitectura după modelul Operei Naţionale din Cluj-Napoca. Degeaba, din anul acela nu l-a mai refăcut nimeni. O perioadă au funcţionat înăuntru, la etaj, sediile diverselor partide. Într-o vreme se vedeau din exterior ditamai bălăriile crescute printre ziduri. Zilele trecute, am văzut mişcare prin zonă şi un grup de persoane printre care era şi primarul. Să fie semn bun? Sper, ar fi şi cazul. Deocamdată doar guguştiucii mai au acces la cinematograf, fără bilet de intrare.

Noua generaţie de critici de film

 

Măgăriţă cu aripi… 8 Martie 2011

Filed under: Amintiri — Daria B. @ 18:55

Leapşa lui Piţigoi, scapi de una, treci la doi… Nici n-am apucat să răsuflu bine şi hop, îmi aruncă şi Rontziki o leapşă: ce am vrut eu când eram mică să mă fac când voi fi mare? Eu n-o dau mai departe cu forţa, dar dacă se molipseşte cineva de ea, să ne spună şi nouă.

 

Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte nici măcar unul din răspunsurile la întrebarea care ştiu că mi-a fost adresată, ca oricărui copil. Ori săream ca bondarul din floare-n floare, adică voiam să mă fac prea multe chestii diferite şi de-asta nu mai reţin, ori răspundeam în doi peri, numai ca să fiu lăsată în pace, ori voiam pur şi simplu să mă fac visătoare şi atât, ceea ce m-am şi făcut. Acum că sunt mare – chestie discutabilă până la moarte – vreau să mă fac mică. Dar leapșa e invers, să nu fac şi eu ca Benjamin Button. În această pană de memorie (permanentă) aflându-mă, nu pot decât să bănuiesc că voiam să (mă) fac când voi fi mare ce-mi plăcea să fac şi când eram mică.

 

1. Măscărici. Altfel spus, să fac lumea să râdă. Reuşeam asta destul de uşor pe-atunci, mai ales rârâită fiind. Mă punea lumea să repet la nesfârşit anumite poezii şi eu le făceam pe plac, fără să crâcnesc. Îmi aduc aminte şi acum începutul uneia: „În tramvai mă sui în faţă / Am căciulă şi mustaţă…” Ştie cineva continuarea? Nu de alta, dar încă mă întreabă rudele dacă mai ştiu poezia asta, aşa că le-aş face o surpriză extraordinară să le-o recit cu proxima ocazie, hahaha!

Tot la categoria asta ar intra şi faptul că imitam anumite personaje. Plus că mai fusesem pare-se extrem de plauzibilă (dac-am luat şi premiu) la un carnaval mascată în băbuţă. Un copil-băbuţă. Acum nu ştiu dacă asta înseamnă că voiam să mă fac de pe atunci direct bunică, sau doar actriţă comică?

Şi tot aici aş pune experienţa de păpuşar. În şcoala primară făceam teatru de păpuşi. Ca să ştie teatrul de păpuşi ce-a pierdut, spun doar că am avut, printre altele, un rol de compoziţie de o inestimabilă valoare interpretativă în pielea unuia din protagoniştii Muzicanţilor din Bremen: eram măgăruşul! Aşa că toate replicile mele erau presărate, spre deliciul publicului, cu câte o serie de „I-ha, i-ha” nechezate din nişte plămâni măgăreşti.

 

2. Pe vremea când mâzgăleam toată ziua, visam evident să mă fac pictoriţă. De nuduri. Glumesc, glumesc, e o reminiscenţă de simţ al umorului de la punctul 1.

 

3. Îmi mai doream pesemne să devin vreo zburătoare (ca să nu zic avion), dacă e să mă iau după faptul că jucăria mea preferată era o maşină dotată cu elice ca un elicopter, şi că am fost dintotdeauna o aeriană. Un fel de Superman sau Captain Planet mi-ar fi plăcut să fiu, adică o combinaţie de zburătoare cu salvatoare a omenirii.

 

Ce-am vrut şi ce-am ajuns? Păi, să zbor mi-ar plăcea şi acum, şanse sunt, căci am rămas la fel de aeriană. Salvatul omenirii însă îl las pe seama altora mai responsabili. Aia cu pictatul a picat: acum folosesc o pensulă pe care am primit-o atunci ca să şterg praful dintre taste (e din păr de căprioară, curată mângâiere pentru taste). Iar măscărici se pare că sunt pentru unii prieteni care mă contactează uneori doar ca să-i fac să râdă. Culmea e că mă consider cea mai serioasă persoană pe care-o cunosc, dar pesemne că nu poţi fi un măscărici veritabil decât dacă eşti serios, nu? Iar de la măgăruşul din poveste am rămas cu trăsătura caracteristică: încăpăţânarea de catâriţă.

 

Dedic acest articol Arcadiei, maestră absolută a interpretării la pian a Marşului măgarilor. Poate dacă o rugăm frumos ne răsfaţă cu o înregistrare de-a ei pe blog. Deşi aş prefera life…

 

 

Fascinaţia anilor ’90 25 Februarie 2011

Filed under: Amintiri — Daria B. @ 0:32

Mindframes mă provoacă la un exerciţiu de aducere aminte a anilor ’90. Păi, pentru mine au început cu o mare farsă. Am fost fraiera care după revoluţie, când s-au mai calmat spiritele desigur, am fost trimisă la ALIMENTARA să întreb dacă este unt la liber. Mi-au râs vânzătoarele în nas.

Din anii ăia îmi amintesc aşa:

 

Prima pereche de blugi, urâţi, incomozi, îmi veneau oribil, dar erau blugii mult râvniţi!

 

Cercetaşii României (am fost cercetaşă). Cu cele 10 Legi Scout din care-mi vine acum în minte asta „Cercetaşa surâde şi cântă chiar şi în situaţiile dificile”, cu codul Morse şi toate tipurile complicate de noduri, pe care nu le mai ştiu…, cu frigurile înghiţite, cu urcat munţi cu rucsacul în spate şi cântând din toţi plămânii, cu exerciţiile, drumeţiile, concursurile şi tot restul.

 

Filmele şi serialele la cinematograf sau la TV: Liceenii rock ‘n’ roll, The Bodyguard, Ultimul mohican, Jurassic Park, Star Trek (în cadrul emisiunii Ştiinţă şi imaginaţie), Twin Peaks, Dallas, Beverly Hills (cu abţibilduri cu tot) etc.

 

TELEENCICLOPEDIA. Îmi conspectam unele emisiuni. Poate mai am pe undeva caietul tip Vocabular (format mic, cu o dungă roşie verticală pe mijloc) cu notiţe.

 

Robingo, cu mascotă şi Horia Brenciu cu tot. Lu’ bunică-mea îi plăcea de el, îmi zicea: „uite, ăsta-i un bărbat frumos”. Nu ţinea minte cum îl cheamă, dar dacă-i ziceam ştia imediat cine e. Îi plăcea să se uite la el.

 

Cerbul de Aur. Doar la TV, din păcate.

 

Octavian Ursulescu şi Delia Budeanu

 

Revistele cu postere de-ale vedetelor. Cred că le mai avem şi acum pe undeva pe cele cu Depeche Mode, Whitney Houston…, pe care le aveam lipite pe pereţi.

 

Tot ce venea de dincolo: fructe, dulciuri, până şi chipsurile, care mi se păreau oribile încă de-atunci, dar erau ceva fascinant. Îmi aduc perfect aminte de primele, primite din străinătate: erau din alea mari, la cutie cilindrică.

 

Şi, târziu de tot, abia în ’97 parcă, prima ieşire dincolo, apoi corespondenţe cu străini şi, inevitabil, limbi străine…

 

Toţi cei care vor să-şi amintească anii ’90 sunt liberi să o facă şi să ne împărtăşească rezultatul!