Cine n-are kitsch, să-și cumpere!

Mă întreb de multe ori de ce ar avea nevoie de promovare ceva ce se promovează deja prin ceea ce este. Și încă o face foarte bine de secole întregi. Nu sunt împotriva modernizării și tehnologiei, nu mă opun vântului schimbării, chiar dacă recunosc că sunt puțin rămasă în urmă, ci doar mă întreb. Numai pentru că suntem în epoca în care unii au impresia că ceva nu există, dacă nu este promovat? Sau dacă nu este prezentat prin vreun clip care să devină „viral” pe canalele de comunicare? Mă scoate din pepeni și doar clișeul ăsta, cutare film sau eveniment a devenit viral pe Internet, sau pe FB sau mai știu eu unde. Atenție, stimați agenți publicitari, departamente de marketing și comunicare, primării locale sau simpli cetățeni, și kitsch-ul este viral! Se ia și se dă…

Cam asta observ la tendința anumitor primării locale sau factori decizionali din administrația publică locală, care au preluat de peste ocean mania cu numele unei localități scris cu litere vizibile din cosmos, aruncate pe câte-un deal, deasupra orașului. Vă credeți cumva actori așa de importanți, încât vreți să vă aduceți Hollywood-ul acasă? Să nu uităm că Hollywood-ul este doar un cartier al celebrei metropole Los Angeles. Iar faptul că este probabil cea mai sclipitoare regiune, prin simplul fapt că deține un număr ridicat de vedete pe metru pătrat, care activează în bănoasa industrie americană a filmului, poate că justifică într-o oarecare măsură nevoia de a-l delimita cumva de restul orașului. De a-l scoate în evidență. Sau poate și de a cosmetiza puțin dealul cu pricina, altfel destul de arid.

Însă asta nu justifică sub nici o formă preluarea exemplului și la noi. Dacă nu mă înșel, a început cu Brașovul, mai există și la Râșnov, iar mai nou, spre marea mea dezamăgire, și la Blaj. Trec peste tragi-comicul stârnit de lipsa diacriticelor din toponimele albe, care tronează deasupra celor două localități brașovene, ceea ce le dă o rezonanță sovietică – BRASOV, RASNOV, mai că-ți vine să adaugi în listă și Kalashnikov și să te pui pe fredonat melodia Rasputin, dat cu pumnul în masă și băut o votcă de la mama Rusia. Dacă tot faceți un lucru, măcar faceți-l românește! Sau era prea ridicol să mai agățați câte-o căciuliță sau virgulă? Halal cultură, când la cel mai înalt nivel ne batem joc de limba română, omițând diacriticele. Cum să te mai iei de puștimea din ziua de azi, care comunică aproape exclusiv prin cf-uri, xoxo-uri și k-uri?

Cel mai dureros mi se pare că a ajuns virusul și la Blaj, orașul meu. Să înțeleg cumva că sunt luate în vizor toate localitățile care au un deal? Asta înseamnă că Timișoara va fi salvată? Ar fi un motiv pentru care să-mi placă orașul ăsta, care nu mi-a plăcut la început, tocmai pentru lipsa unui deal, a unui loc mai înalt, de unde să poți avea o perspectivă. Mare mi-a fost uimirea când m-am dus acasă de sărbători și am vrut să fac niște fotografii cu dealul lui Avram Iancu și colegiul unde am studiat, dar mi-au sărit în ochi literele de-o șchioapă. Apreciez gestul primăriei Blaj de a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavilor de Alzheimer și a eventualilor senili, amnezici sau bețivi, care poate când se vor trezi din vreun șanț, vor fi recunoscători pentru indicația prețioasă că se află la Blaj. Altfel nu văd cui i-ar putea folosi?

Patriotism local? Aveam oare nevoie să ne scriem cu markerul pe frunte că suntem la Blaj? Turiștii care ne vizitează, dacă nu știu unde și de ce au ajuns, înseamnă că au ajuns degeaba. Sau poate lui Avram Iancu simțeați nevoia să-i amintiți unde se află? Vă gândeați cumva că o fi uitat după atâta vreme asupra cărui oraș veghează, din vârful crucii? Cred că Blajul se recomanda deja prin secolele de istorie, prin școlile, bisericile, statuile, copacii, urmele pașilor, chiar invizibile, ale pașoptiștilor și oamenilor de cultură care l-au întemeiat și i-au adus faima. Nu cred că era nevoie de niște litere din plastic alb, azvârlite ca niște izmene, la picioarele lui Iancu, nici măcar dacă ar fi fost gratis, dar cred că au și costat mai mult decât aș vrea să știu. Fără să pomenim de iluminatul lor noaptea. Sunt multe investiții care s-au făcut la Blaj în ultima vreme, pe care le apreciez și le așteptam de mult, dar de asta chiar nu cred că aveam nevoie.

Iar cireașa de pe tort, care mi-a lăsat un gust și mai amar cu privire la discernământul celor care iau decizii din administrația locală a fost noua „mantie” a statuii Lupa Capitolina, simbol al latinității și implicit al Blajului. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, biata lupoaică a fost complet înghițită de un gigantic și hidos om de zăpadă, ca Iona de balenă. Poate că de Paști îl înlocuiți cu un iepure, ar fi mult mai interesant de văzut o lupoaică înghițită de-un iepure, cu Romulus și Remus cu tot. Cu alte cuvinte, simbolul a fost înlocuit cu antisimbolul. Cultura cu subcultura. Istoria cu comercialul. Nu vreau să știu ce arhitecți peisagiști, ce designeri, ce distinși consilieri au fost întrebați înainte de luarea acestor decizii. Sau dacă au avut și localnicii un cuvânt de spus. Mă gândesc cu groază ce mai urmează?! Poate lui Inochențiu din fața Catedralei îi puneți în loc de carte un Apple în brațe, iar statuilor de pe Câmpia Libertății, unite în horă, le mai puneți și câte-un iPhone în mâini, ca să fie mai bine conectate? Succes în luarea următoarelor decizii și multă inspirație!

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea imaginilor, nu am considerat necesar să-mi uzez senzorul aparatului foto, așa că am tras câteva cadre cu telefonul.

Reclame

Cadou pentru o ciudată

Dacă aș fi putut alege, mi-aș fi dorit să mă nasc primăvara. În perioada când înfloresc freziile și lăcrămioarele, florile mele preferate. Dar m-am născut în toiul iernii, când lumea a avut întotdeauna, mai ales în perioada comunismului, o scuză foarte bună de a nu-mi dărui flori, pentru că chiar nu se găseau. Decât garoafe, după care nu mă omor. Așa că am primit destul de rar flori și de fiecare dată mă bucur nespus când primesc câte un buchet, sau și numai o floare, cu orice ocazie, în orice zi a anului. Mă bucur de fiecare dată și când văd câte un bărbat cu o floare sau un buchet în mână și mă gândesc ce fericită trebuie să fie persoana care urmează să le primească. Păcat că văd asta tot mai puțin… Oamenii își dăruiesc din ce în ce mai rar flori, bărbații nu mai dăruiesc aproape deloc, văd mai degrabă femei care cumpără pentru altele sau chiar pentru ele însele, ceea ce mi se pare incredibil de trist.

De când mă știu, ziua mea a fost într-un fel sau altul sacrificată. În primul rând, fiind la început de an, în perioada când lumea se bucură că au trecut cu bine sărbătorile, toți își trag sufletul după atâtea petreceri și excese. Fac bilanțuri și calcule pentru noul an, to-do-lists și rezoluții, de care încearcă să se țină, și tind să uite de altceva. E o perioadă de refacere a organismului, a programului normal de lucru, a bugetului.

Când eram mică, știu că-mi doream să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii. Atât. Fără să-mi doresc vreodată un anume cadou. Dar se nimerea fix în perioada cu olimpiadele pe județ, și chiar dacă era în timpul săptămânii, o sărbătoream sâmbăta, după câte-o olimpiadă, așa că la ziua mea se discuta doar despre subiectele de examen, cine ce-a știut sau nu, un adevărat calvar. După ce că eu mă duceam mai mult obligată la olimpiadele alea, fără nici un fel de plăcere. Mai târziu, la facultate, ziua mea era întotdeauna în plină sesiune, iar la cele vreo 20 de examene per semestru, era imposibil să nu am vreun examen ori de ziua mea, ori înainte, ori după. Într-un an știu că am bătut orice record și am avut consecutiv în toate 3 zilele câte un examen. Când să mă mai bucur de ziua mea?

Din motivele astea sau și altele, habar n-am, lumea cam uită de ziua mea de naștere și mă felicită de la începutul anului, cei prevăzători, până pe la jumătatea dacă nu chiar sfârșitul lui martie, cei întârziați, ceea ce e uneori frumos, alteori o corvoadă. Te mai și saturi să tot mulțumești, să tot primești cadouri, să tot ieși la băut, să tot stai la povești cu câte unul sau altul. Parcă ai vrea să-i aduni pe toți într-un singur loc, într-o singură zi, la o singură oră și gata, că doar de-aia-i doar o dată în an ziua ta!

Când vine vorba de cadouri, hm, n-am înțeles niciodată de ce unora le e așa de greu să-mi aleagă sau să-mi facă un cadou. Tocmai mie care mă consider destul de nepretențioasă în materie de cadouri. Anul trecut, îmi aduc aminte ce mărturisire sinceră mi-a făcut mama unei bune prietene, care a fost desemnată să-mi ia cadou în locul ei. Prietena cu pricina fiind nevoită să rămână acasă cu copilul. Îmi imaginez scena: „Și nu uita, să-i iei un cadou Dariei!” Iar doamna-mamă, care mi-e tare dragă de altfel, și-a pus la modul cel mai serios întrebarea „Ce cadou să iau pentru-o ciudată?” Ei bine, rezultatul, în coproducție cu fiul până la urmă, a fost cât se poate de nimerit. O cană în formă de obiectiv de aparat foto, de care m-am bucurat zilnic la serviciu. Spre mirarea mea, deși mi s-au furat alte lucruri mai valoroase cât am lucrat la Nokia, de asta nu s-a atins nimeni, deși unii se întrebau cum de-mi las nesupravegheat pe birou așa obiectiv valoros – 24-70-ul, pentru cunoscători, e unul din cele bune. A fost genul de cadou care m-a și surprins, ador surprizele, dar mi-a fost și util, nu suport cadourile fără nici o utilitate practică, decât dacă-ți aduc bucurie, prin ele însele. Oricând prefer să nu primesc nimic, decât să primesc chestii doar ca să fie ceva, sau de care nu mai au alții nevoie.

Dacă ar fi să fac un top al celor mai frumoase cadouri primite vreodată, în afară de pick-up-ul pe care mi l-a cumpărat tata, cu vreo doi ani înainte să moară, pe care de fapt tot eu l-am ales, unul care-mi permite să transform muzica de pe viniluri în format mp3, pentru că cel vechi, antichitate, se stricase și nu mai găseam nicăieri ac de înlocuit, probabil cel mai valoros cadou și doar prin faptul că e de la tata, singurele pe care le-aș mai pune pe lista celor materiale ar fi schiurile de la Liana și Florin și un ceas de mână, primit de la Alina și Cecilia. Pe cât de puțin pretențioasă sunt la obiecte în general, pe atât de multe fixuri recunosc că am exclusiv în materie de ceasuri, iar ceasul acela, pe care din păcate l-am pierdut după mulți ani și pe care-l regret amarnic, chiar a fost perfect pentru mine. Nici singură nu mi-aș fi putut găsi unul mai potrivit. Degeaba am încercat să găsesc altul asemănător prin toate magazinele, ceasornicăriile și târgurile de antichități. Era micuț – nu-mi plac ceasurile mari, mai ales pe mâna mea ar arăta ridicol –, cu cadranul pătrat și fundalul vizibil – mă enervează cadranele rotunde, nu știu de ce, poate mi se pare mie că timpul curge prea repede în cerc și trece mai încet când e aruncat din colț în colț, iar eu am fost întotdeauna obsedată de scurgerea timpului, când nu aveam ceas și încă existau telefoane publice și trebuia să ajung undeva la fix, mă uitam din mers la fiecare, ca nu cumva să întârzii –, deși mic, ceasul ăsta avea și secundar și foarte clar conturate toate orele și minutele, nu înțeleg la ce ți-ar folosi un ceas pe care nu poți vedea ora exactă, avea cea mai subțire curea din piele bej, nu-mi plac curelele din alte materiale, sau cele care nu stau fix pe mână și după care trebuie să cauți prin bluze până la cot, pentru mine un ceas trebuie să fie practic, nu o bijuterie, dar nu-mi plac nici curelele negre sau albe, momentan am una turcoaz, doar fiindcă n-am găsit o culoare mai pastelată, și bineînțeles, ceasul acela era rezistent la apă, fiindcă eu nu se știe când aterizez în vreo baltă sau mai știu eu ce, și era argintiu – urăsc metalele aurii, singura formă sub care aș tolera aurul ar fi cea mai simplă verighetă posibilă și atunci musai fără combinații de metale și culori, în rest ar putea să nici nu existe aur pentru mine, de altfel am fost foarte tentată cândva să-mi amanetez bijuteriile din aur pe care le-am primit ca să-mi completez echipamentul fotografic. Era ceasul perfect, ce mai! Sper să fie și pentru cine l-a găsit…

În afară de cadourile astea, cele mai frumoase pe care le-am primit și implicit cele mai valoroase sunt cele care nu au preț. Sunt cele realizate prin truda sau mâinile sau timpul celor care mi le-au oferit. Indiferent că e vorba de o simplă felicitare, de ceva de mâncare, de un obiect decorativ sau de minunata arie de jazz, pe care draga mea Carmen din București a repetat-o la pian, a înregistrat-o și mi-a trimis pe mail filmulețul, în care se vedeau doar clapele și brațele ei, cu mânecile pijamalelor. Îl am și-acum, îl ascult și-l privesc cu același drag. Jazz cântat de o prietenă dragă, special pentru mine.

Timpul cuiva dăruit mie e cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi vreodată. Indiferent că a stat să-și piardă timpul, creând ceva pentru mine, sau că și-l petrece cu mine, la un pahar de vorbă, la o piesă de teatru, la un concert, la un film sau pur și simplu la o plimbare fără nici o țintă. Timpul cuiva petrecut cu mine era tot ce-mi doream anul ăsta de ziua mea. Fără nici un cadou. Întotdeauna mi-am imaginat că ziua perfectă ar fi să fiu cu cineva drag, care să nu știe că e ziua mea, dar să-și dorească să fie cu mine și să ne simțim perfect împreună, fără nici o obligație, fără nici o restricție. Atât. Cel mai prețios cadou – timpul!

Întotdeauna mi-am făcut timp pentru ceilalți, oricât de ocupată aș fi fost, oricât de multe aș fi avut pe cap, oricât de multe termene limită și urgențe și probleme aș fi avut, cred că nimeni nu mă poate contrazice la asta, întotdeauna le-am lăsat deoparte pe ale mele și mi-am făcut timp pentru alții, pentru prieteni, pentru cine m-a chemat sau a avut nevoie de mine, pentru oamenii dragi. Și niciodată s-o să-i pot înțelege pe cei pentru care munca e mai importantă decât oamenii de lângă ei și banii sunt mai importanți decât timpul.

Anul acesta am primit timp prețios de la niște pui de oameni care nici nu mă cunoșteau bine, dar care au stat și mi-au desenat, în așteptarea mea, și mi-au scris mesaje, așa cum s-au priceput ei, și mi le-au dăruit cu tot dragul. Straniu, mi-au desenat cu precădere cai, de parcă ar fi știut exact ce-mi place, deși nu le-am spus niciodată. Cadouri gratuite, fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb.

Am primit fărâme de timp de la o mulțime de prieteni care nu m-au uitat, care mi-au transmis în toate formele posibile și din toate colțurile lumii, urările lor pline de căldură, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă nu m-ați prins toți la telefon, chiar dacă n-am apucat să vă răspund prea repede la mesaje, mi-ați făcut atâta bucurie pentru simplul fapt că v-ați gândit o clipă la mine. Cine vrea să te audă, te sună, la orice oră, lasă orice altceva și te sună. Cine vrea să te vadă, te caută, cu atât mai mult când ești bolnavă, chiar dacă nu știe unde ești, te caută până te găsește, sau te cheamă, nu așteaptă să fie chemat, nici invitații speciale. Cine ține la tine, își face timp pentru tine, te pune pe primul loc, nu-și face loc pentru tine în programul încărcat, după ce-a rezolvat tot ce mai avea înainte. Iar cine nu o face, înseamnă că nu merită să-ți mai pierzi timpul, nici măcar să te gândești. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, vă mulțumesc că nu m-ați uitat și vă iubesc pe toți!

Vreme trece, vreme vine, vremea e târzie. Vremea nu așteaptă momentul potrivit. Vreme nu mai este…

Această prezentare necesită JavaScript.

 

În așteptarea Crăciunului…

Când simt că-mi inundă nările mirosul de prăjitură cu mere bio – cumpărate când am trecut ultima dată prin Slimnic – merișoare, scorțisoară și zeamă de portocale, care răzbate din cuptor, iar în restul casei plutește aroma cojii de portocale și a lumânării de brad, în timp ce un vinil cu Sarah Vaughan, playing old, good, American jazz se rotește neobosit la pick-up-ul de lângă mine – asta în așteptarea colindelor, pe care sper să le ascult pe viu anul ăsta, ah, ce mi-ar plăcea să aud un Trei crai de la Răsărit, cântat exclusiv de bărbați, probabil colindul meu preferat – atunci îmi dau seama că se apropie Crăciunul… Iar când mireasma de turtă dulce o să troneze peste toate celelalte, atunci chiar n-o să mai am nici un dubiu că a sosit!

Vine Crăciunul…

Turtă dulce

Despre responsabilitate și copii

Am citit zilele trecute un articol de-a dreptul elucubrant legat de posibila scădere a natalităţii în România, pusă pe seama independenţei femeilor şi a apariţiei zborurilor low-cost. Tot articolul aici, pentru cei interesaţi. O pledoarie a unui bărbat, desigur, şi nu oricine, ci directorul editorial al Ziarului Financiar, alarmat sau întristat, greu de spus, de dorinţa româncelor de a deveni tot mai independente, ceea ce ar duce la axarea lor pe dezvoltarea personală, urcarea pe scara socială, creşterea salarială, investiţii în imagine şi hobby-uri, şi implicit călătorii… low-cost!

Aşa cum am afirmat şi pe pagina de FB a prietenului unde am citit articolul, dincolo de faptul că acesta este de un sincretism nejustificat şi că autorul porneşte de la un titlu care într-adevăr atrage, dar că în conţinut face referire la multe alte lucruri, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu teza susţinută iniţial, singura frază pe care aş extrage-o şi asupra căreia aş sfătui autorul articolului să se aplece mai îndeaproape este următoarea: „Conform ultimelor date europene, în România fetele pleacă de acasă la 25 de ani, o vârstă în scădere, iar băieţii la aproape 30 de ani, o vârstă în creştere.” Asta deja spune tot.

Cred sincer că domnul Cristian Hostiuc ar fi putut să-şi rezume articolul la afirmaţia asta sau cel puţin să o aibă ca punct de plecare şi abia apoi să tragă concluziile corecte asupra scăderii natalităţii, nu să caute scuze bărbaţilor, nu să încline balanţa culpabilităţii în favoarea femeilor şi nici vorbă să găsească nişte cauze penibile în afara actanţilor principali, indiferent că e vorba de compania Ryanair sau orice altă deschidere şi oportunitate de a călători.

L-aş întreba pe domnul Hostiuc la ce vârstă a plecat dumnealui de acasă? Nu i-am studiat biografia, aşa că nu ştiu în ce situaţie se găseşte, dar l-aş întreba câţi ani a fost independent înainte să-şi întemeieze o familie, pe care nu pot decât să presupun că o are deja, în caz fericit… Sau nu?

Iar dacă şi-a întemeiat deja o familie, l-aş întreba câţi copii are şi după câţi ani de relaţie sau căsnicie i-a avut? În ce măsură a fost decizia lui şi în ce măsură a partenerei când şi câţi să aibă?

Pentru că, domnule Hostiuc, daţi-mi voie să vă împărtăşesc ceea ce văd în jurul meu: femei care îşi doresc copii, chiar dacă nu sunt căsătorite, dar care nu-i fac, doar fiindcă partenerii lor nu sunt de acord. Bărbaţi care tărăgănează lucrurile când vine vorba să-şi asume răspunderea completă de a-şi cere partenerele de soţie, doar fiindcă sunt convinşi că ele, odată ce schimbă starea civilă, le vor face imediat şi copii. Prin urmare, ei sunt cei care preferă să se mai bucure de libertate şi independenţă, nu ele. Cupluri care deşi sunt căsătorite sau în relaţii stabile de ani de zile nu fac copii, şi nu mă refer aici la situaţiile nefericite când nu pot avea copii, din varii motive, ci la cazurile în care nu îşi doresc copii. Deci e o chestiune de decizie de a nu-i avea, care de cele mai multe ori îi aparţine, din păcate, tot bărbatului. Mai văd femei care totuşi fac copii, cu parteneri pasageri, şi-i cresc singure, deşi ei nu-i recunosc. Şi nu în ultimul rând, cel mai trist, văd femei care avortează, fiindcă nu sunt pregătite emoţional sau financiar să-şi asume singure creşterea unui copil sau, şi mai grav, fiindcă bărbaţii le sfătuiesc să facă asta.

Şi ajungem la alt subiect sensibil. Aş merge puţin mai departe şi mi-aş permite să-l întreb pe domnul Hostiuc sau pe orice alt bărbat de câte ori din toate dăţile când a făcut sex/dragoste, spuneţi-i cum vreţi, a fost decizia lui sau a partenerei/partenerelor de a se proteja? Şi de ce exact simţeaţi nevoia să vă protejaţi în situaţiile respective, de boli venerice sau mai degrabă de un copil? Sper că simţiţi şi dumneavoastră nota oximoronică din sintagma „a se proteja de un copil”. Adică de tot ce e mai inofensiv şi mai lipsit de apărare. Mă opresc aici, ca să nu stârnesc alte polemici.

Să revin la articolul dumneavoastră, este perfect adevărat că vârsta la care apare primul copil e în creştere, dar acesta este un adevăr social la nivel global, nu doar în România, şi nu cred că e neapărat un lucru rău, ci mai degrabă o dovadă de maturizare a cuplurilor înainte de a avea copii. Denotă nevoia lor de a avea o situaţie stabilă şi a putea oferi un mediu mai favorabil creşterii copiilor, decât generaţiile anterioare. E perfect adevărat şi faptul că vârsta medie pentru când apare primul copil e mai mică în mediul rural şi mai mare în cel urban, dar şi acest lucru este valabil dintotdeauna şi se datorează în primul rând nivelului de educaţie diferit, dar şi faptului că la ţară e aparent mai uşor de crescut un copil, dacă e să ne referim exclusiv la timpul alocat acestuia. De obicei, la creşterea lui participă şi părinţii sau bunicii unuia dintre parteneri, ceea ce la oraş e mai dificil pentru un cuplu modern, cu ambii părinţi angajaţi. E adevărat şi că femeile sunt din ce în ce mai independente, au deja sau vor joburi şi salarii mai bune, dar aici mă văd nevoită să vă contrazic. Nu din cauza asta ele nu şi-ar mai dori copii, ci dimpotrivă, tocmai pentru că îşi doresc copii, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, îşi doresc mai întâi şi o situaţie financiară mai bună. Pentru că bărbaţii nu mai sunt de mult cei care îşi asumă exclusiv întreţinerea unei familii.

Nu e rău că ştiţi ce preocupări au tinerele fete, deşi vă mărturisesc sincer că din lista magazinelor pe care le-aţi enumerat, cel puţin unul din ele habar n-am ce produse vinde şi nici nu mă interesează, dar vă asigur că marca hainelor pe care o poartă sau numărul statelor în care au călătorit sau urmează să o facă nu interferează în nici un fel cu dorinţa lor de a avea copii. Dimpotrivă, în multe situaţii, femeile se canalizează pe dezvoltarea carierei, iar în puţinul timp liber fac cumpărături sau călătoresc tocmai din frustrarea că nu au copii. Permiteţi-mi să vă reamintesc, domnule Hostiuc, un alt adevăr general valabil: un copil se face în doi. Observ cu tristeţe că nu aţi pomenit niciodată ce fac bărbaţii în tot timpul în care femeile, pe care le consideraţi probabil puţin frivole, devin din ce în ce mai independente. Pe bărbaţi de ce-i excludeţi din ecuaţie?

Sunt înconjurată de o grămadă de prietene mai frumoase, mai deştepte, mai realizate decât mine, care sunt singure şi şi-ar dori să aibă copii. Ba chiar dornice să-i adopte. Unele chiar dacă au ieşit din relaţii de ani sau chiar zeci de ani, regretă lipsa unui copil, chiar dacă asta ar însemna să-l crească singure. Altele au deja un copil sau mai mulţi, pe care îi cresc singure, cu mari sacrificii. Însă marea majoritate şi-ar dori de fapt o familie, or asta presupune doi adulţi independenţi, nu doar unul. Nicidecum o femeie care trebuie mai întâi să crească un bărbat-copil, care nu ştie ce vrea nici măcar de la viaţa lui, aşa că nici vorbă să-şi mai dorească o viaţă (sau mai multe) pe lângă…

Pentru că acolo trebuie găsită buba pentru scăderea natalităţii. În lipsa voinţei, putinţei şi ştiinţei bărbaţilor de a fi bărbaţi, în toată puterea cuvântului, adică de a-şi asuma răspunderea pentru o familie, nu doar o relaţie. Nicidecum în dorinţa femeilor de a fi independente. Marea majoritate a femeilor, chiar şi cele mai independente dintre ele, tot îşi doresc copii! Doar că decizia nu le aparţine doar lor – cazul celor care sunt într-o relaţie. Iar celelalte nu-i vor cu oricine şi oricum… Şi e normal să fie aşa!

V-aş sfătui, domnule Hostiuc, să aruncaţi o privire peste gard, în ţările mai civilizate, unde bărbaţii sunt implicaţi în mod direct în aducerea pe lume a unui copil şi ulterior în educaţia acestuia. Ei participă alături de partenere la cursuri de pregătire a naşterii şi chiar sunt alături de ele pe tot parcursul travaliului. Poate o să râdeţi, dar li se ţine înainte un instructaj riguros în care sunt avertizaţi inclusiv de ce le-ar putea auzi urechile de la soţiile lor, în timp ce acestea nasc. Sunt avertizaţi că unele dintre ele, din cauza durerii şi a transformărilor hormonale, e posibil să-i insulte, să-i lovească, să le reproşeze lucruri îngrozitoare. Iar ei trebuie să nu se enerveze, să le asculte, să le suporte, să aibă răbdare, să le liniştească, să le încurajeze, să le zâmbească, să le ajute. La propriu. Câţi dintre bărbaţii din România – ţară cu natalitatea într-o continuă scădere – sunt sau vor să fie alături de soţiile lor când nasc? Mi-e teamă că încă se pot număra pe degete la nivel naţional.

Deşi mi-aş dori tare mult să mă înşel, fiindcă recunosc că fac parte din categoria femeilor care şi-ar dori ca partenerul să fie lângă ele când nasc. Alături la bine şi la greu, nu-i aşa? Şi dacă un bărbat nu e lângă femeia lui când îi e mai greu, atunci când înţelege el să-i fie alături? Dacă aveţi copii, dumneavoastră aţi fost lângă ea când a născut? Dacă da, felicitări! Dacă nu, de ce nu şi unde aţi fost în timpul acela? Ce altceva mai important aveaţi de făcut?

Nu pot decât să fac haz de necaz când încerc să-mi imaginez cele două situaţii majoritare în care s-ar regăsi probabil bărbaţii români, dacă ar fi puşi în faţa partenerei care-i înjură isterică, în timp ce naşte. Fie ar fi tentaţi sau chiar le-ar pune la punct cu un dos de palmă, după „bunul obicei” al unor bărbaţi, fie ar leşina sau ar izbucni în plâns şi ar da repede bir cu fugiţii. V-aş ruga, domnule Hostiuc, să vă puneţi pentru câteva clipe în locul unei femei şi să-mi răspundeţi cu mâna pe inimă la ultima întrebare pe care v-aş adresa-o: cu care dintre cele două categorii de bărbaţi mai sus-menţionate aţi prefera să faceţi copii în România?

Mă opresc aici, dar nu înainte de a vă sugera să vă îndreptaţi atenţia asupra unui factor real al scăderii natalităţii, cel puţin la fel de important ca lipsa asumării responsabilităţii din partea bărbaţilor, prezent de data aceasta în egală măsură în rândul ambelor sexe: stresul – cauza principală a infertilităţii la nivel mondial.

Ceea ce mă duce la un alt argument împotriva culpabilizării femeilor independente şi implicit a serviciilor de zbor low-cost: acestea din urmă le permit tuturor românilor să călătorească – fără nici un dubiu, nu doar femeile se bucură de acest avantaj, ci şi bărbaţii – , să se destreseze şi unii dintre ei chiar să procreeze în timpul acestor călătorii. N-aş vrea să mă bănuiţi de vreo reclamă ascunsă, dar cred că ar fi mai interesant să studiaţi nişte statistici despre câţi copii sunt concepuţi tocmai în timpul unor vacanţe low-cost, decât să le învinuţi exclusiv pe femei de scăderea natalităţii. Cât despre acele femei care călătoresc singure, nu pot decât să sper că într-una din călătoriile lor viitoare – iată, deja un posibil al doilea factor de creştere a natalităţii datorită companiilor aeriene, low-cost sau nu – să întâlnească poate nişte bărbaţi adevăraţi de peste hotare, cu care să poată avea copiii pe care şi-i doresc. Până când bărbaţii români se vor trezi din infantilism şi iresponsabilitate!

Cu cele mai bune gânduri, una din multele femei independente din România care, deşi îşi doreşte, încă nu are copii… drept care planifică deja următoarea călătorie!

Invaziile barbare

Acum două zile eram într-un salon de spital, la capul patului unui OM foarte drag mie. Care trece prin niște momente deloc ușoare. Și care ca orice om în asemenea situație nu și-ar dori probabil decât să fie lăsat în pace și liniște. Mai ales că nu dormise de foarte multe zile.
După o scurtă bătaie în ușă, intră în salon 2 bărbați trecuți de vârsta de mijloc, slabi, cu mustață, nu chiar trași la indigo, dar care după ținută și înfățișare se înscriu clar într-un tipar. Ne spun din ce oaste a Domnului fac parte, dar cum nu mă interesează, nici nu rețin, și că au obiceiul să viziteze bolnavii, că nu durează decât 2 minute și nu ne costă nimic. Evident că decizia nu-mi aparține mie, așa că-l întreb din priviri pe bolnavul pe care-l vizitez, iar el își dă acordul, probabil mai mult din bun-simț decât din vreo convingere.
Intrușii se fac comozi, intră în salon de-a binelea, unul scoate dintr-o plasă două mere și așază câte unul pe noptiera celor doi bolnavi din salon, după care își pune plasele tacticos pe fotoliul de lângă ușă, celălalt aprinde lumina, în plină zi, neonul orbitor și atât de greu tolerabil și de niște ochi odihniți, darămite de unii nedormiți de zile întregi, că doar Dumnezeu nu poate pătrunde într-un loc până nu se face lumină, nu-i așa? Bun, acum să înceapă spectacolul!
– Noi avem obiceiul să facem o cântare.
Încep, pe două voci. La strofa a doua deja se încurcă. Faaals. Mă trece un fior pe șira spinării. Dar dacă un bolnav suportă, pot și eu. Deși durează clar mai mult de două minute. Între timp se întoarce și celălalt bolnav, puțin surprins de ce găsește în salon și își reia locul în pat. Îmi dau seama că cel pe care-l vizitez nu mai poate sta așezat și-l întreb dacă vrea să se întindă și el. Da. Îl ajut.
Cu toate acestea, the show must go on! Cei doi ne informează că acum vor citi o lectură din Biblie. Dar înainte de asta, bolnavii sunt întrebați dacă au Cartea Sfântă și li se împarte câte un Nou Testament. Apoi tăcem și ascultăm cuminți „glasul Domnului”. Îmi dau seama că cel pe care-l vizitez face eforturi vădite să tolereze lumina și zgomotul. Sper să nu mai dureze mult.
Da’ de unde! Cuvântul Domnului trebuie musai tălmăcit. Pe înțelesul nostru. Care în toată netrebnicia noastră sigur n-am înțeles o iotă! Și urmează o predică. Așa cum scrie la carte. Cu suișuri și coborâșuri în intonație. Și mai ales presărată cu „AMIN”-uri vehemente din background. Cuvântul Domnului trebuie musai validat de cineva! Altfel, nu are valoare, să fie clar!
Văd că bolnavul meu abia mai suportă situația, ține ochii închiși de ceva vreme și își ascunde cu greu durerea, or asta mă face să mă enervez, îmi simt cornițele ascendentului în taur cum stau să-mi străpungă pielea capului. Le mulțumesc din vârful buzelor celor doi și le fac semn să se oprească. Nu, nu, nu, îmi face predicatorul un semn și mai autoritar, n-a terminat! Și-i asigură pe bolnavi că știe prin ce trec, cum a avut și el nu știu câte operații și cum și de ce lasă Dumnezeu boala pe pământ.
– Înainte să plecăm, ne anunță într-un final glorios – Aleluia, gândesc eu! – noi avem obiceiul să ne rugăm.
Dați-i bice! N-aș putea să mai spun ce anume s-au rugat, știu doar că nu același lucru ca mine sau nu la același Dumnezeu. Eu mă rugam la al meu să-i lumineze odată și să-i îndemne pe ușă afară. Mă văd nevoită să mi-l însușesc, pentru că Dumnezeul meu nu intră cu bocancii lui divini în viața nimănui, nu-ți bagă lanterna în ochi, „uite-mă, mă vezi? Sunt aici!”, nu e deloc invaziv, dar e peste tot, mai ales acolo unde e întuneric. Și în fundul unei bălți. Dar nu simte nevoia s-o tulbure ca să-și facă simțită prezența.
Iar după rugăciune, cireașa de pe tort, ne anunță și pe ce frecvență îi putem asculta zilnic la radio, mai puțin între anumite ore, când emite altă oaste, nu cumva să ascultăm ce nu trebuie.
Toată stima pentru inițiativa de a fi alături de cei în suferință, dar de rugat vă puteți ruga pentru ei de acasă, fără să-i deranjați. Cred că e cel puțin la fel de puternică o rugăciune în gând. Și în unele situații mai bine-venită. Mă bucur pentru oricine l-a găsit pe Dumnezeu, fiecare are libertatea să-l găsească la momentul și în locul potrivit, sau poate niciodată. Am prieteni atei convinși care îl au fără să știe, care sunt de o mie de ori mai morali decât mulți creștini și care respectă toate legile divine, din pură conștiință și atât. Iar cei care l-ați găsit, până nu învățați și discreția de la El, cred că degeaba ați citit de enșpe ori Biblia și-mi puteți cita din ea la orice oră. Mărturisesc că eu n-am citit-o niciodată de la cap la coadă, dar chiar și așa știu sigur că Dumnezeu nu a ales degeaba să fie invizibil!

Despre dragoste… fără demoni

Prietenei mele, Oana, care acum ceva vreme nu mai credea în dragoste și care atunci, nu știu nici eu cum, a reușit să mă facă să-i promit că-i scriu un articol pe tema asta, motiv să-mi redeschid blogul (pe care acum văd că l-am închis întâmplător fix acum 4 ani). Nu mă prea trage inima, dar promisiunea-i promisiune…

Dragă Oana, trebuie să-ți spun din start, cu riscul de a te dezamăgi, că să-mi ceri mie să scriu despre dragoste e cam ca și cum ai pune un bărbat să-ți vorbească despre firele de păr crescute sub piele, după ce te-ai epilat.

Singurul lucru de care sunt sigură e că sunt tot atâtea moduri de a iubi câți oameni există. Ca să încep cu o banalitate. Și că sunt foarte norocoși (a se citi cinstiți cu ei înșiși) cei care și-au găsit persoana care să-i iubească și pe care s-o iubească așa cum vor sau cum au ei nevoie, deci alături de care sunt fericiți. Nu doar li se pare sau se mint singuri că sunt.

Mă feresc, după cum sper că ai observat, să folosesc cuvântul pereche, pentru că nu mai cred că există așa ceva. Dar recunosc că am crezut-o multă vreme. Cam atâta vreme cât am fost ferm convinsă că găsisem persoana respectivă. Pentru care simțeam ce nu mai simțisem pentru nimeni, într-un cuvânt tot. Simțeam cum se simte și ce i se întâmplă, chiar și când nu eram împreună. Dar asta-i deja istorie și nu face subiectul acestei aiureli.

Să revin, nu mai cred că fiecare persoană are (doar) o alta potrivită pentru ea pe lumea asta. În primul rând, pentru că sunt convinsă că multora le-ar fi mai bine singuri, că nu fiecare e făcut pentru cuplu sau familie. Sincer, într-o lume exclusiv de cupluri eu cred că m-aș simți ca-n arca lui Noe. În al doilea rând, pentru că în lumea în continuă schimbare în care trăim cred că și sentimentele evoluează (sau involuează) odată cu oamenii. Așa că nici măcar dragostea, care cândva dura o viață, dacă nu cumva chiar o veșnicie, acum are de suferit. Exclusiv din vina noastră, din păcate. Iar în al treilea rând, chiar cred că providența e mult mai bună decât ne imaginăm noi și ne dă mai multe șanse decât am merita.

Cred că dragostea se reinventează tot timpul și nu se plictisește niciodată. Doar că asta presupune desigur să nu se culce pe-o ureche nici unul din cei doi, așa cum din păcate se întâmplă în multe cazuri, liniștiți că odată ce-au găsit persoana potrivită și sunt împreună, căsătoriți sau nu, nu mai trebuie să facă nimic. Iar efortul doar unuia nu ajunge niciodată, pentru că dragostea n-ar fi dragoste dacă n-ar fi reciprocă. Cel puțin, eu n-aș putea niciodată să fiu într-o relație cu sens unic, deși observ destul de multe în jurul meu. Nu sunt dispusă să (mai) compensez lipsa de sentimente a celuilalt și nici ca altcineva să fie nevoit s-o compenseze pe a mea. Pur și simplu, n-ar fi corect. Întotdeauna am fost de părere că-i infinit mai bine să fii singur decât cu cine nu trebuie. Nu cred în relațiile de complezență, în care unul dintre parteneri (sau chiar amândoi!!!) rămâne doar ca să nu fie singur, ca să-i fie mai ușor, ca să fie sau doar să se simtă protejat, sau susținut, sau întreținut, sau doar în rând cu lumea și să aibă cu cine se afișa în public. Recunosc că multă vreme i-am disprețuit pe toți ăștia de mai sus, pentru că eram convinsă că-și distrug nu doar propriile vieți, ci și pe cele ale persoanelor cu care ar trebui să fie de fapt, dacă ar fi cinstiți. Acum doar îi compătimesc. Pentru că ar putea să aibă atât de mult și se mulțumesc cu atât de puțin!

Dragă Oana, nu știu cum sunt și ce simt alții, dar eu n-aș putea niciodată să mă îndrăgostesc sau să mai și iubesc pe cineva, doar pentru că el e îndrăgostit sau mă iubește pe mine. Ăsta-i curat narcisism, nicidecum dragoste. Și reciproca e evident valabilă. Sunt de acord că sentimentele cresc în timp, dar dintr-o sămânță, nu din nimic. Or dacă eu nu simt de la început nimic, nici n-o să simt niciodată și basta. Degeaba se roagă unii cu cerul și cu pământul să le dau o șansă unora pentru care nu simt nimic, oricât de cumsecade, de frumoși, de deștepți, de doldora de bani și de îndrăgostiți ar fi, că tot deageaba. Dețin prin urmare o colecție impresionantă de oameni care m-au vrut sau m-ar vrea drept noră, cumnată etc. Ridicol, nu? Dar nu am regrete în ce-i privește pe respectivii. Și mai bine așa, mai bine o grămadă de oameni nemulțumiți, decât doi oameni nefericiți împreună. Pentru că dragostea e – sau ar trebui să fie – numai în doi. Mai presus de toate dorințele și sfaturile și ideile celorlalți.

Dacă tot am ajuns la exclusivism, mai trebuie să spun că eu n-am putut niciodată să iubesc mai mult de un singur bărbat în același timp. Așa că dacă ar veni un băiețică la mine, ferm convins că el are o capacitate infinită de iubire, să-mi spună că mă iubește, zău, dar le mai iubește și pe Maricica, Petronela și Olguța – de unde-oi fi scos numele astea, nu știu – , atunci i-aș spune să rămână cu Maricica, Petronela și Olguța. Io-s foarte egoistă în dragoste, nu împart bărbații cu altele. La mine e totul sau nimic, nu merge cu jumătăți de măsură sau firimituri. Dacă eu dau totul, vreau totul în schimb. Ăsta-i motivul pentru care n-am putut și nu cred c-aș putea vreodată să fiu „just friends” cu cineva pentru care simt tot. Și eu am o capacitate infinită de iubire, sâc, dar pentru o singură persoană. Nu vrea tot, să fie sănătos cu nimic atunci! Nu știe ce pierde!

Nu cred că dragostea ar trebui să se împiedice de vârstă sau alte prejudecăți. Cunosc destule cupluri stabile în care diferențele dintre parteneri sau doar diferența de vârstă e mare, dar lucrurile merg strună. Dragostea nu are reguli și tipare. Poftim, altă banalitate! Și nu cred că vine la comandă. Cel puțin în cazul meu așa a fost, n-am căutat-o, n-am dorit-o sau chemat-o, ci pur și simplu s-a întâmplat. Nu fac parte din categoria femeilor „romanțioase” (ca să nu zic disperate), care-și pun singure bețe-n roate, fixându-și țeluri precise, să se îndrăgostească cu tot dinadinsul, sau să-și găsească bărbatul vieții lor, sau să se mărite până la vârsta de…, în data de…, îmbrăcate în…, iar bărbatul să se încadreze în tiparele x, y, z. N-am avut niciodată asemenea proiecții. Pe mine dragostea m-a luat prin surprindere. De altfel, viața îți oferă mereu atâtea surprize, încât ar fi o prostie să încerci mereu să le anticipezi sau să le distrugi farmecul, făcându-ți mereu planuri. De care probabil că n-o să te poți ține niciodată.

Încă ceva ce nu știu dacă li se aplică și altora sau nu. Aș fi înclinată să cred că nu, dacă ar fi să mă iau după cum femeile își laudă de obicei bărbații, de parcă acum i-ar fi rupt direct din rai. Am fost de la bun început foarte conștientă de defectele omului pe care l-am iubit, dar nu mă deranjau, dimpotrivă, mi se păreau și alea atrăgătoare. Poate și pentru că m-a plictisit întotdeauna perfecțiunea. A nu se înțelege din asta că sunt adepta iubirii în care care iei omul așa cum e, prespălat, ambalat și tot așa îl predai la capătul vieții. „Ia de-aici, Doamne, așa mi l-ai dat, așa să ți-l ții. Doar puțin mai gras și mai chel sau cărunt, mda. Da’ las că și el mi-a scos mie pieri albi.” Aud multă lume susținând că n-ar trebui să schimbi persoana iubită, ci s-o iei așa cum e, ceea ce mi se pare trist. Da, n-ar trebui să-i impui schimbări, dar eu cred că în iubire te schimbi, te transformi tot timpul, crești alături de celălalt. Îți dorești singur(ă) să te schimbi în bine, de dragul celuilalt.

Dragă Oana, aș putea să aberez pe tema asta la nesfârșit și mai ales fără nici un folos. Dar ar fi chestii pe care le cred sau le simt doar eu, poate nu și alții. Ideea e că, chiar dacă sunt deocamdată singură, eu tot cred în dragoste. Chiar și când o să se termine bărbații, tot o să cred în dragoste. Și sper să mor crezând în dragoste, chiar dacă o să mor tot singură și-o să mi se găsească hoitul în vreo garsonieră, abia când o să intre în putrefacție, ha ha ha. Iartă-mi, rogu-te, poliloghia asta despre istoria și evoluția firelor de păr crescute sub piele, de la origini până-n zilele noastre, cred că te-ai prins de mult că habar nu am despre ce vorbesc. Fiindcă dragostea se simte, întotdeauna, și nu se teoretizează niciodată.

Să nu uiți că oamenii frumoși se găsesc întotdeauna unii pe alții! Doar că la momentul potrivit… 🙂

Cine caută găseşte II

Ia să fac iar pe căutătoarea de perle şi să văd ce perle s-au mai adunat de la primul episod, adică prin intermediul căror căutări a ajuns lumea pe blogul meu:

prietenzime – aşa-i, prietenii nu se aleg şi nu se fac în mod conştient, ci există o enzimă în organismul nostru care ne ghidează în legarea de noi prietenii.

dispar diacritice –  după 24 de ore de la constatare, puteţi declara dispariţia la poliţie. Vă mai recomand şi emisiunea „Dispăruţi fără urmă”, cine ştie, poate le daţi de urmă aşa…

despre guguştiuci bine sau rău – despre guguştiuci, vii sau morţi, numai de bine!

16 ani la mulţi ani mie – la mulţi ani ţie, zic şi io

cântec mi-a fost drag pe lumea asta să mă fac şofer – ehe, asta cu şoferitu’ e o poveste lungă, poate v-o spun cândva…

compunebostan şi poamă – fiţi mai explicit/-ă, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, sau poate sunt doar eu o poamă cu bostan în loc de cap?!

blugi piramide – made in Egipt cumva?

schimbă-ţi scrisul schimbă-ţi viaţa –  Lasă-mă să ghicesc, e Interpolul pe urmele tale?

ce putem scrie într-o compunere despre o rudă – că bine vă gândiţi, străinii v-ar putea spune cel mai bine ce să scrieţi despre o rudă! sau poate o rudă de salam?

rucola ofilită – verde la loc nu se mai face, vă zic! mai bine mi-o dădeaţi mie decât s-o lăsaţi să se ofilească, of-of!

flori împotriva ţânţarilor – nu-s floare, da’ dacă plătiţi bine îmi pun la bătaie propriul sânge, haha!

cum era de aşteptat, variaţiuni pe tema căpuşelor: cuib de căpuşe / căpuşe înfipte / am o căpuşă în mn – scoate-o iute din tn, şi cea care mi-a plăcut cel mai tare: căpuşele au aripi – au, sigur că au, după ce le-ai scos din tn, le cresc aripi şi se ridică la cer şi devin căpuşe-îngeri…

go! – aţi mâncat un Planet!

hai pleacă şi taci – hai că plec, da’ înainte să tac tră să vă spun că nu-i frumos să mă daţi afară din propriul bârblog, nu se face.

La zile noi, slujbe vechi

Tare m-am mai minunat zilele trecute când am descoperit un anunţ de recrutare pentru slujba „cumpărător sub acoperire”! Anunţul sună aşa (lipsa diacriticelor şi greşelile de limbă le aparţin celor care l-au întocmit şi mi-am stăpânit pornirea de a le corecta):

Descrierea postului:

“Cumparatorii sub acoperire” (shopperii) sunt persoanele care, pretinzand ca sunt clienti reali, realizeaza vizite sub acoperire in scopul evaluarii calitatii serviciilor prestate de comercianti.
Acestia sunt in permanenta legatura cu Shoppers si actioneaza doar in baza instructiunilor primite de la noi. Din acest motiv, cumparatorul sub acoperire trebuie sa fie extrem de disponibil pentru a raspunde oricaror solicitari din partea companiei noastre, legate de proiecte.

Dupa efectuarea vizitei se completeaza un raport detaliat al celor observate, care se va trimite fara intarziere catre Shoppers.

Cerinte:

O prima cerinta ar fi seriozitatea. Este necesar ca shopperul sa fie obiectiv sa nu trimita in raport informatii eronate. De asemenea, este foarte important ca vizitele sa fie facute la timp iar raportul sa fie si el trimis inaintea expirarii termenului limita.

Cumparatorul sub acoperire trebuie sa aibe disponibilitatea de a fi contactat telefonic sau prin e-mail oricand este nevoie el. Trebuie sa aibe acces in permanenta la Internet pentru a observa in timp util eventualele notificari sau modificari ale scenariului si astfel sa tina cont de ele cand efectueaza vizita, dar si pentru a trimite cat mai repede evaluarea lui.
Spiritul de observatie si atentia la detalii nu trebuie sa lipseasca intrucat raportul trimis in urma vizitei trebuie sa fie cat mai complet si detaliat posibil. De asemenea este necesar ca dvs sa retineti cat mai bine scenariul vizitei.

Mai e nevoie să spun că pentru aşa slujbă misterios de apetisantă, care nu presupune nici un fel de experienţă şi care are program flexibil pe deasupra, şi-au depus deja candidatura 1423 de doritori? Deşi e un singur post disponibil… Aşa că, vânzători, fiţi cu ochii-n patru, sunteţi urmăriţi! Acuma, nu mă pot abţine să nu mă întreb pe aceşti cumpărători sub acoperire, care sunt cu ochii pe calitatea serviciilor din anumite magazine, câte alte „cadre” – sub acoperire sau nu ?! – stau la rândul lor cu ochii. Doar cineva trebuie să verifice dacă îşi fac şi ei bine treaba. Probabil că există şi câte un supraveghetor sub acoperire al cumpărătorului sub acoperire. Şi uite aşa, acolo unde nu-şi face fiecare om treaba bine, dictată doar de propria conştiinţă, inventăm noi meserii, încât până la urmă n-o să mai aibă cine să muncească concret, ci doar o să ne supraveghem unii pe alţii… Un fel de Big Brother al muncii prestate, dacă vreţi.

Pe mine m-a frapat un lucru la anunţul ăsta: am încercat un mic exerciţiu de imaginaţie, am înlocuit pur şi simplu în minte „cumpărător sub acoperire” peste tot unde a apărut în text cu „securist”. Nu vi se pare şi vouă că se potriveşte de minune?

pe baricade de ziua „ieuropei”

Chiar dacă în ţara românească data de 9 mai are triplă semnificaţie:

  1. proclamarea Independenţei de Stat a României (1877),
  2. victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial şi
  3. Ziua Europei,

şi chiar dacă noi suntem teoretic în Europa, spre deosebire de fraţii noştri de dincolo de Prut, deci ei ar avea un singur motiv să sărbătorească ziua de astăzi, nu trei ca noi, tot ei se respectă mai mult, sau statul îşi respectă cetăţenii mai mult, şi prin urmare au liber azi, pe când noi…

Şi colac peste pupăză mai şi citesc un articol azi cum că românii ar fi în coada statelor europene la zile libere legale, numai Irlanda şi Olanda ne mai întrec în zelul muncitoresc. Însă irlandezii de pildă lucrează doar 37 de ore pe săptămână, pe când românii au un program de peste 41 de ore. Să mai răsucesc cuţitul în rană şi să amintesc că din cele 11 zile libere legale din 2011 rămân doar 5, fiindcă restul sunt sâmbete şi duminici?

Aşa că nu-mi rămâne decât să felicit moldovenii şi să le urez la mulţi ani tuturor românilor europeni care au sărbătorit prin muncă! Iar parlamentarilor noştri europeni care probabil au avut astăzi una din cele 17 zile libere legale nu le mai zic nimic…

Voi aţi sărbătorit astăzi? V-aţi simţit (mai) europeni?

Un vis pervers de dolofan

Pentru că până şi oamenii mici pot avea vise mari, m-am dedulcit şi eu la o megavisare, după întrebarea lansată de Eugen: ce-aţi face dacă aţi câştiga la loto 7 milioane de euro?

Păi, dac-aş câştiga ditamai suma asta, deşi nu joc, aş face următoarele: Aş mansarda casa şi aş amenaja o grădină superbă. Iar pentru asta aş apela la ajutorul Teodorei, al Arcadiei şi al lui Alm, pe care le-am văzut că se pricep la flori. Sigur că dacă mai sunt şi alte persoane dispuse să mă ajute aici sau la ce s-or pricepe, sunt binevenite.

Dup-aia, nesătulă, m-aş da şi la căsoiul lui unchiu-meu de la ţară, aş face din el o pensiune, cu livadă şi păstrăvărie şi poate chiar şi piscină în curte. La pensiunea asta aş organiza periodic tabere pentru „artişti”: scriitori, traducători, muzicieni, pictori, etc. Ba chiar şi pentru bloggeri aş mai face câte-o tabără, na! Numa’ aşa ca să le fac în ciudă lui Şilavarăcald şi lui Virtualkid. Acolo o să poată crea oamenii într-un cadru liniştit, fără grija zilei de mâine, cu muze pe toate gardurile – poate aş numi pensiunea „La Muza neostoită” sau „La Muza din gard”, dar dacă aveţi idei mai bune, le aştept. Şi Neliniştitu’ ar avea un loc asigurat unde să-şi poată scrie a patra (bine zic?) carte.

Dup-aia aş construi un complex de cămine studenţeşti, doar pentru studenţii cu idei mari şi buzunare mici. Cu bibliotecă, terenuri de sport, orchestră şi cor studenţesc, sală de spectacole şi bineînţeles cantină. Iar meniul va fi variat, inspirat de reţete de-ale Zazuzei şi de-ale altora.

Dup-aia aş construi o clinică la care să poată aduce doctorul toate aparaturile necesare pentru tratamente decente şi în România. Şi pe lângă ea aş mai face şi un laborator unde s-ar produce medicamente naturiste.

Şi mi-aş mai lua şi o maşină de teren, una singură da’ bună, marca „verde marin”, hehe, cu care să pot merge în inspecţie între toate locurile astea. Şi gata că am obosit. E greu cu atâta bănet, chiar şi numai în vis. Să mai viseze şi alţii… În orice caz, dacă o s-auziţi vreodată de Pensiunea „La Muza din gard”, să ştiţi că a câştigat altcineva la loto – că eu nu joc, după cum am zis – şi mi-a furat ideea!

Trei muze în vârf de băţ...