puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Despre dragoste… fără demoni 8 Ianuarie 2016

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap,Uncategorized — Daria B. @ 16:09

Prietenei mele, Oana, care acum ceva vreme nu mai credea în dragoste și care atunci, nu știu nici eu cum, a reușit să mă facă să-i promit că-i scriu un articol pe tema asta, motiv să-mi redeschid blogul (pe care acum văd că l-am închis întâmplător fix acum 4 ani). Nu mă prea trage inima, dar promisiunea-i promisiune…

Dragă Oana, trebuie să-ți spun din start, cu riscul de a te dezamăgi, că să-mi ceri mie să scriu despre dragoste e cam ca și cum ai pune un bărbat să-ți vorbească despre firele de păr crescute sub piele, după ce te-ai epilat.

Singurul lucru de care sunt sigură e că sunt tot atâtea moduri de a iubi câți oameni există. Ca să încep cu o banalitate. Și că sunt foarte norocoși (a se citi cinstiți cu ei înșiși) cei care și-au găsit persoana care să-i iubească și pe care s-o iubească așa cum vor sau cum au ei nevoie, deci alături de care sunt fericiți. Nu doar li se pare sau se mint singuri că sunt.

Mă feresc, după cum sper că ai observat, să folosesc cuvântul pereche, pentru că nu mai cred că există așa ceva. Dar recunosc că am crezut-o multă vreme. Cam atâta vreme cât am fost ferm convinsă că găsisem persoana respectivă. Pentru care simțeam ce nu mai simțisem pentru nimeni, într-un cuvânt tot. Simțeam cum se simte și ce i se întâmplă, chiar și când nu eram împreună. Dar asta-i deja istorie și nu face subiectul acestei aiureli.

Să revin, nu mai cred că fiecare persoană are (doar) o alta potrivită pentru ea pe lumea asta. În primul rând, pentru că sunt convinsă că multora le-ar fi mai bine singuri, că nu fiecare e făcut pentru cuplu sau familie. Sincer, într-o lume exclusiv de cupluri eu cred că m-aș simți ca-n arca lui Noe. În al doilea rând, pentru că în lumea în continuă schimbare în care trăim cred că și sentimentele evoluează (sau involuează) odată cu oamenii. Așa că nici măcar dragostea, care cândva dura o viață, dacă nu cumva chiar o veșnicie, acum are de suferit. Exclusiv din vina noastră, din păcate. Iar în al treilea rând, chiar cred că providența e mult mai bună decât ne imaginăm noi și ne dă mai multe șanse decât am merita.

Cred că dragostea se reinventează tot timpul și nu se plictisește niciodată. Doar că asta presupune desigur să nu se culce pe-o ureche nici unul din cei doi, așa cum din păcate se întâmplă în multe cazuri, liniștiți că odată ce-au găsit persoana potrivită și sunt împreună, căsătoriți sau nu, nu mai trebuie să facă nimic. Iar efortul doar unuia nu ajunge niciodată, pentru că dragostea n-ar fi dragoste dacă n-ar fi reciprocă. Cel puțin, eu n-aș putea niciodată să fiu într-o relație cu sens unic, deși observ destul de multe în jurul meu. Nu sunt dispusă să (mai) compensez lipsa de sentimente a celuilalt și nici ca altcineva să fie nevoit s-o compenseze pe a mea. Pur și simplu, n-ar fi corect. Întotdeauna am fost de părere că-i infinit mai bine să fii singur decât cu cine nu trebuie. Nu cred în relațiile de complezență, în care unul dintre parteneri (sau chiar amândoi!!!) rămâne doar ca să nu fie singur, ca să-i fie mai ușor, ca să fie sau doar să se simtă protejat, sau susținut, sau întreținut, sau doar în rând cu lumea și să aibă cu cine se afișa în public. Recunosc că multă vreme i-am disprețuit pe toți ăștia de mai sus, pentru că eram convinsă că-și distrug nu doar propriile vieți, ci și pe cele ale persoanelor cu care ar trebui să fie de fapt, dacă ar fi cinstiți. Acum doar îi compătimesc. Pentru că ar putea să aibă atât de mult și se mulțumesc cu atât de puțin!

Dragă Oana, nu știu cum sunt și ce simt alții, dar eu n-aș putea niciodată să mă îndrăgostesc sau să mai și iubesc pe cineva, doar pentru că el e îndrăgostit sau mă iubește pe mine. Ăsta-i curat narcisism, nicidecum dragoste. Și reciproca e evident valabilă. Sunt de acord că sentimentele cresc în timp, dar dintr-o sămânță, nu din nimic. Or dacă eu nu simt de la început nimic, nici n-o să simt niciodată și basta. Degeaba se roagă unii cu cerul și cu pământul să le dau o șansă unora pentru care nu simt nimic, oricât de cumsecade, de frumoși, de deștepți, de doldora de bani și de îndrăgostiți ar fi, că tot deageaba. Dețin prin urmare o colecție impresionantă de oameni care m-au vrut sau m-ar vrea drept noră, cumnată etc. Ridicol, nu? Dar nu am regrete în ce-i privește pe respectivii. Și mai bine așa, mai bine o grămadă de oameni nemulțumiți, decât doi oameni nefericiți împreună. Pentru că dragostea e – sau ar trebui să fie – numai în doi. Mai presus de toate dorințele și sfaturile și ideile celorlalți.

Dacă tot am ajuns la exclusivism, mai trebuie să spun că eu n-am putut niciodată să iubesc mai mult de un singur bărbat în același timp. Așa că dacă ar veni un băiețică la mine, ferm convins că el are o capacitate infinită de iubire, să-mi spună că mă iubește, zău, dar le mai iubește și pe Maricica, Petronela și Olguța – de unde-oi fi scos numele astea, nu știu – , atunci i-aș spune să rămână cu Maricica, Petronela și Olguța. Io-s foarte egoistă în dragoste, nu împart bărbații cu altele. La mine e totul sau nimic, nu merge cu jumătăți de măsură sau firimituri. Dacă eu dau totul, vreau totul în schimb. Ăsta-i motivul pentru care n-am putut și nu cred c-aș putea vreodată să fiu „just friends” cu cineva pentru care simt tot. Și eu am o capacitate infinită de iubire, sâc, dar pentru o singură persoană. Nu vrea tot, să fie sănătos cu nimic atunci! Nu știe ce pierde!

Nu cred că dragostea ar trebui să se împiedice de vârstă sau alte prejudecăți. Cunosc destule cupluri stabile în care diferențele dintre parteneri sau doar diferența de vârstă e mare, dar lucrurile merg strună. Dragostea nu are reguli și tipare. Poftim, altă banalitate! Și nu cred că vine la comandă. Cel puțin în cazul meu așa a fost, n-am căutat-o, n-am dorit-o sau chemat-o, ci pur și simplu s-a întâmplat. Nu fac parte din categoria femeilor „romanțioase” (ca să nu zic disperate), care-și pun singure bețe-n roate, fixându-și țeluri precise, să se îndrăgostească cu tot dinadinsul, sau să-și găsească bărbatul vieții lor, sau să se mărite până la vârsta de…, în data de…, îmbrăcate în…, iar bărbatul să se încadreze în tiparele x, y, z. N-am avut niciodată asemenea proiecții. Pe mine dragostea m-a luat prin surprindere. De altfel, viața îți oferă mereu atâtea surprize, încât ar fi o prostie să încerci mereu să le anticipezi sau să le distrugi farmecul, făcându-ți mereu planuri. De care probabil că n-o să te poți ține niciodată.

Încă ceva ce nu știu dacă li se aplică și altora sau nu. Aș fi înclinată să cred că nu, dacă ar fi să mă iau după cum femeile își laudă de obicei bărbații, de parcă acum i-ar fi rupt direct din rai. Am fost de la bun început foarte conștientă de defectele omului pe care l-am iubit, dar nu mă deranjau, dimpotrivă, mi se păreau și alea atrăgătoare. Poate și pentru că m-a plictisit întotdeauna perfecțiunea. A nu se înțelege din asta că sunt adepta iubirii în care care iei omul așa cum e, prespălat, ambalat și tot așa îl predai la capătul vieții. „Ia de-aici, Doamne, așa mi l-ai dat, așa să ți-l ții. Doar puțin mai gras și mai chel sau cărunt, mda. Da’ las că și el mi-a scos mie pieri albi.” Aud multă lume susținând că n-ar trebui să schimbi persoana iubită, ci s-o iei așa cum e, ceea ce mi se pare trist. Da, n-ar trebui să-i impui schimbări, dar eu cred că în iubire te schimbi, te transformi tot timpul, crești alături de celălalt. Îți dorești singur(ă) să te schimbi în bine, de dragul celuilalt.

Dragă Oana, aș putea să aberez pe tema asta la nesfârșit și mai ales fără nici un folos. Dar ar fi chestii pe care le cred sau le simt doar eu, poate nu și alții. Ideea e că, chiar dacă sunt deocamdată singură, eu tot cred în dragoste. Chiar și când o să se termine bărbații, tot o să cred în dragoste. Și sper să mor crezând în dragoste, chiar dacă o să mor tot singură și-o să mi se găsească hoitul în vreo garsonieră, abia când o să intre în putrefacție, ha ha ha. Iartă-mi, rogu-te, poliloghia asta despre istoria și evoluția firelor de păr crescute sub piele, de la origini până-n zilele noastre, cred că te-ai prins de mult că habar nu am despre ce vorbesc. Fiindcă dragostea se simte, întotdeauna, și nu se teoretizează niciodată.

Să nu uiți că oamenii frumoși se găsesc întotdeauna unii pe alții! Doar că la momentul potrivit… 🙂

Anunțuri
 

La zile noi, slujbe vechi 19 Mai 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 11:09

Tare m-am mai minunat zilele trecute când am descoperit un anunţ de recrutare pentru slujba „cumpărător sub acoperire”! Anunţul sună aşa (lipsa diacriticelor şi greşelile de limbă le aparţin celor care l-au întocmit şi mi-am stăpânit pornirea de a le corecta):

Descrierea postului:

“Cumparatorii sub acoperire” (shopperii) sunt persoanele care, pretinzand ca sunt clienti reali, realizeaza vizite sub acoperire in scopul evaluarii calitatii serviciilor prestate de comercianti.
Acestia sunt in permanenta legatura cu Shoppers si actioneaza doar in baza instructiunilor primite de la noi. Din acest motiv, cumparatorul sub acoperire trebuie sa fie extrem de disponibil pentru a raspunde oricaror solicitari din partea companiei noastre, legate de proiecte.

Dupa efectuarea vizitei se completeaza un raport detaliat al celor observate, care se va trimite fara intarziere catre Shoppers.

Cerinte:

O prima cerinta ar fi seriozitatea. Este necesar ca shopperul sa fie obiectiv sa nu trimita in raport informatii eronate. De asemenea, este foarte important ca vizitele sa fie facute la timp iar raportul sa fie si el trimis inaintea expirarii termenului limita.

Cumparatorul sub acoperire trebuie sa aibe disponibilitatea de a fi contactat telefonic sau prin e-mail oricand este nevoie el. Trebuie sa aibe acces in permanenta la Internet pentru a observa in timp util eventualele notificari sau modificari ale scenariului si astfel sa tina cont de ele cand efectueaza vizita, dar si pentru a trimite cat mai repede evaluarea lui.
Spiritul de observatie si atentia la detalii nu trebuie sa lipseasca intrucat raportul trimis in urma vizitei trebuie sa fie cat mai complet si detaliat posibil. De asemenea este necesar ca dvs sa retineti cat mai bine scenariul vizitei.

Mai e nevoie să spun că pentru aşa slujbă misterios de apetisantă, care nu presupune nici un fel de experienţă şi care are program flexibil pe deasupra, şi-au depus deja candidatura 1423 de doritori? Deşi e un singur post disponibil… Aşa că, vânzători, fiţi cu ochii-n patru, sunteţi urmăriţi! Acuma, nu mă pot abţine să nu mă întreb pe aceşti cumpărători sub acoperire, care sunt cu ochii pe calitatea serviciilor din anumite magazine, câte alte „cadre” – sub acoperire sau nu ?! – stau la rândul lor cu ochii. Doar cineva trebuie să verifice dacă îşi fac şi ei bine treaba. Probabil că există şi câte un supraveghetor sub acoperire al cumpărătorului sub acoperire. Şi uite aşa, acolo unde nu-şi face fiecare om treaba bine, dictată doar de propria conştiinţă, inventăm noi meserii, încât până la urmă n-o să mai aibă cine să muncească concret, ci doar o să ne supraveghem unii pe alţii… Un fel de Big Brother al muncii prestate, dacă vreţi.

Pe mine m-a frapat un lucru la anunţul ăsta: am încercat un mic exerciţiu de imaginaţie, am înlocuit pur şi simplu în minte „cumpărător sub acoperire” peste tot unde a apărut în text cu „securist”. Nu vi se pare şi vouă că se potriveşte de minune?

 

pe baricade de ziua „ieuropei” 9 Mai 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 21:19

Chiar dacă în ţara românească data de 9 mai are triplă semnificaţie:

  1. proclamarea Independenţei de Stat a României (1877),
  2. victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial şi
  3. Ziua Europei,

şi chiar dacă noi suntem teoretic în Europa, spre deosebire de fraţii noştri de dincolo de Prut, deci ei ar avea un singur motiv să sărbătorească ziua de astăzi, nu trei ca noi, tot ei se respectă mai mult, sau statul îşi respectă cetăţenii mai mult, şi prin urmare au liber azi, pe când noi…

Şi colac peste pupăză mai şi citesc un articol azi cum că românii ar fi în coada statelor europene la zile libere legale, numai Irlanda şi Olanda ne mai întrec în zelul muncitoresc. Însă irlandezii de pildă lucrează doar 37 de ore pe săptămână, pe când românii au un program de peste 41 de ore. Să mai răsucesc cuţitul în rană şi să amintesc că din cele 11 zile libere legale din 2011 rămân doar 5, fiindcă restul sunt sâmbete şi duminici?

Aşa că nu-mi rămâne decât să felicit moldovenii şi să le urez la mulţi ani tuturor românilor europeni care au sărbătorit prin muncă! Iar parlamentarilor noştri europeni care probabil au avut astăzi una din cele 17 zile libere legale nu le mai zic nimic…

Voi aţi sărbătorit astăzi? V-aţi simţit (mai) europeni?

 

Un vis pervers de dolofan 7 Mai 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 18:07

Pentru că până şi oamenii mici pot avea vise mari, m-am dedulcit şi eu la o megavisare, după întrebarea lansată de Eugen: ce-aţi face dacă aţi câştiga la loto 7 milioane de euro?

Păi, dac-aş câştiga ditamai suma asta, deşi nu joc, aş face următoarele: Aş mansarda casa şi aş amenaja o grădină superbă. Iar pentru asta aş apela la ajutorul Teodorei, al Arcadiei şi al lui Alm, pe care le-am văzut că se pricep la flori. Sigur că dacă mai sunt şi alte persoane dispuse să mă ajute aici sau la ce s-or pricepe, sunt binevenite.

Dup-aia, nesătulă, m-aş da şi la căsoiul lui unchiu-meu de la ţară, aş face din el o pensiune, cu livadă şi păstrăvărie şi poate chiar şi piscină în curte. La pensiunea asta aş organiza periodic tabere pentru „artişti”: scriitori, traducători, muzicieni, pictori, etc. Ba chiar şi pentru bloggeri aş mai face câte-o tabără, na! Numa’ aşa ca să le fac în ciudă lui Şilavarăcald şi lui Virtualkid. Acolo o să poată crea oamenii într-un cadru liniştit, fără grija zilei de mâine, cu muze pe toate gardurile – poate aş numi pensiunea „La Muza neostoită” sau „La Muza din gard”, dar dacă aveţi idei mai bune, le aştept. Şi Neliniştitu’ ar avea un loc asigurat unde să-şi poată scrie a patra (bine zic?) carte.

Dup-aia aş construi un complex de cămine studenţeşti, doar pentru studenţii cu idei mari şi buzunare mici. Cu bibliotecă, terenuri de sport, orchestră şi cor studenţesc, sală de spectacole şi bineînţeles cantină. Iar meniul va fi variat, inspirat de reţete de-ale Zazuzei şi de-ale altora.

Dup-aia aş construi o clinică la care să poată aduce doctorul toate aparaturile necesare pentru tratamente decente şi în România. Şi pe lângă ea aş mai face şi un laborator unde s-ar produce medicamente naturiste.

Şi mi-aş mai lua şi o maşină de teren, una singură da’ bună, marca „verde marin”, hehe, cu care să pot merge în inspecţie între toate locurile astea. Şi gata că am obosit. E greu cu atâta bănet, chiar şi numai în vis. Să mai viseze şi alţii… În orice caz, dacă o s-auziţi vreodată de Pensiunea „La Muza din gard”, să ştiţi că a câştigat altcineva la loto – că eu nu joc, după cum am zis – şi mi-a furat ideea!

Trei muze în vârf de băţ...

 

A rămâne sau a pleca din România? 9 Aprilie 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 11:16

E o leapşă pe care am preluat-o de la Scorpio şi care-ţi cere să dai trei motive pentru care ai rămâne şi trei pentru care ai pleca…

Aş pleca din România:

1. ca să nu mă acresc şi zbârcesc şi ramolesc şi înrăiesc şi îndobitocesc de tot, până nu mă scufund de tot în cloaca asta, de-o să mi se pară că nesimţirea crasă de care mă simt tot mai înconjurată este o normalitate, când nu e deloc aşa.

2. ca să fac ceva cu ce mi-a dat Dumnezeu, ca sa investesc în ceva puţinul pe care-l ştiu şi pe care-l pot face, ca să fiu utilă cuiva.

3. ca să nu mi se tocească de tot aripile până o să ajung să cred că nu mai ştiu zbura şi nu mai sunt în stare să fac nimic şi să mă complac într-o situaţie mizerabilă sub pretextul că trebuie să mă mulţumesc cu puţin. Una-i puţin şi alta-i nimic.

Aş rămâne în România:

1. dintr-o laşitate cu chip de patriotism, fir-ar să fie, pe care aşa de mult mi-aş dori s-o pot stârpi!

2. din comoditate, ar trebui să depun un efort suplimentar ca să vorbesc altă limbă.

3. din goana după extrem de periculoasele himere că aş fi cuiva de vreun folos aici. Nimic mai fals, Daria, bagă-ţi odată minţile în cap şi trezeşte-te la realitate, ţi-a dat în ultima vreme măcar o persoană de înţeles că are nevoie de tine aici? BA! N-ai ce căuta aici, nu-i loc de tine, aici toată lumea e self-sufficient, inadaptată ce eşti, nu te mai amăgi!

 

 

trece una, vine alta 6 Aprilie 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 20:53

 

Au înflorit de vreo două săptămâni narcisele galbene, aproape că sunt trecute deja… Au înflorit de câteva zile zambilele… A îmbobocit bine de tot magnolia, azi i s-a deschis prima floare. Iar în mintea mea încolţeşte de şi mai multă vreme gândul de-a pleca undeva. Chiar din ţară. De câteva zile s-a concretizat oarecum printr-o ofertă care mi-a fost făcută. Şi acum, când trebuie să iau urgent o decizie, nu ştiu ce să fac. Să plec, să nu plec? Of, de ce nu mai sunt în stare să iau decizii aşa repede şi uşor ca altădată? Nu ştiu ce să fac! Ce simplu ar fi dac-aş fi şi eu doar o zambilă…

 

 

Sfânta budă (II) 26 Martie 2011

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap — Daria B. @ 0:14

Cum spuneam, buda e sfântă. Măcar acolo ar trebui să ai pace. Strict treaba ta ce faci şi cât stai înăuntru. N-o să înţeleg niciodată alte motive decât cele menţionate în textul anterior pentru care ar vrea cineva să aibă companion acolo. Şi tot aşa nu înţeleg de ce nu pot aştepta unele persoane să iasă cineva de la toaletă ca să poată comunica. De ce atâta grabă? Arde? Cu ce e mai interesantă o discuţie purtată de o parte şi de alta a unei uşi de toaletă? Am avut cândva o colegă de apartament care se încăpăţâna să vorbească cu mine aproape cu urechea lipită de uşa băii, degeaba încercam eu să-i explic că „acum sunt la budă, vorbim când ies”. Ce-ar mai fi lipsit? Să se uite şi pe gaura cheii ca să aibă contact vizual cu interlocutorul!

 

Aceeaşi persoană bineînţeles că n-avea nici o problemă să vorbească la telefon, stând pe budă. Cunoscuţii ei probabil că se obişnuiseră deja cu fundalul sonor, susurul gingaş, respectiv puhoiul când trăgea apa. Încerc să-mi imaginez cum ar suna o asemenea conversaţie. „Da, dragă, ţi-am zis eu să pui şi ulei de măsline” pşşşşşşşîîîîîîî „că-i dă gust bun” şşşiuşşiuşşşiu „acum aş hali o farfurie” şşşi şşşi şşşi. Şi aşa mai departe, mă opresc la „felul întâi” şi las pe alţii să-şi imagineze continuarea festinului.

 

Ba am mai avut o colegă care mi-a mărturisit cândva că a tras cu urechea la uşă în timp ce prietenul (nu ştiu dacă el sau altul mai performant i-a devenit între timp soţ, n-am îndrăznit s-o întreb) îşi scutura trandafirul – dacă tot m-a învăţat Cătălina expresia s-o şi aplic. Ba l-a şi cronometrat! Mi-a zis exact câte secunde scuturase domnul petalele, în jet – pardon – în ploaie continuă, şi că asta era de foarte bun augur: însemna că foarte probabil n-o să aibă mai târziu probleme cu prostata şi că-i funcţionau toate alea alea… N-am reţinut restul explicaţiei şi nici scorul câştigător, pentru că mintea mea s-a blocat atunci, am făcut ochii cât două capace de budă şi m-a năpădit o milă năprasnică pentru toţi bărbaţii planetei. Bărbaţi, fiţi cu mare băgare de seamă pe cine luaţi!

 

Ce mi-a căşunat mie pe biata budă? Păi, foarte simplu: am la activ câteva uşi / clanţe încasate în spate, cap, picior, mână, ba mai sunt şi deţinătoarea unei colecţii – deloc de neglijat – de persoane care au dat peste mine, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Pentru că trebuie să fac o confidenţă de budă, primul lucru pe care-l fac când intru într-o baie care nu se încuie e să caut din priviri vreo altă metodă de a bloca uşa. Vreun mop înfipt în uşă, vreun lighean umplut cu apă…

 

În plus, sunt profund dezamăgită că nimeni nu acordă atenţie subiectului, deşi se pare că ar trebui. Pentru că mulţi nu ştiu să bată la uşă sau să aştepte la o distanţă decentă – colţul diametral opus al clădirii în care se află toaleta, sau mai simplu chiar afară din clădire – până iese ocupantul actual. Nu ştiu să existe în cărţile de bune maniere vreun capitol dedicat subiectului, dar cred că ar trebui adăugat: Cum să te comporţi la budă şi în vecinătatea ei? La o adică mă ofer să-l şi scriu chiar eu…

Ocupat! Sursa imaginii: http://www.google.ro/imgres

 

 
%d blogeri au apreciat asta: