Iaşiul văzut din Sibiu…

Continuare la „Angajată (sau) voluntară la Salvaţi Copiii?”

– Nu mai trebuie să vii la Iaşi, au sosit notificările de la POSDRU…

Pe scurt, CV-ul meu nu corespunde. Chiar dacă am lucrat în domeniu, nu sunt absolventă de ce trebuie.

– Dar deja am luat biletul. Ce fac cu el?

– Nu-l poţi returna?

– Şi dacă nu mi-l anulează?

– Atunci e nasol…

Cu alte cuvinte nu mi se mai decontează nici biletul. Fuga la gară, noroc cu vărul meu care m-a purtat vreo două ore cu maşina prin tot oraşul.

– Trebuie anulat la agenţie, dacă de acolo e cumpărat, suntem companii distincte.

– Mai e deschis la agenţie? Până la ce oră?

– (Ridicat din umeri).

– Cum nu ştiţi?

– Până la 20 sau 21.

La agenţie închis: program cu publicul până la 17! Înapoi la gară, hotărâtă să vorbesc şi cu şeful de staţie, dacă e cazul. Până la urmă, mi se returnează 60% din valoarea biletului de peste 100 lei, locul la cuşetă nu se poate anula decât cu câteva ore înainte de plecarea trenului din staţia de formare, or plecase din Timişoara de muuult! Telefon la unul din cadrele didactice, ca să-i fac o vizită acasă şi să-i predau dosarele pe care trebuia să le duc eu la Iaşi. Şoc. Telefon de la directoare. Şoc. În sfârşit înapoi acasă la ora la care trebuie să fiu în tren. De ce-uri care nu-şi au rostul formulării aici…

Aşa că tragem linie: În mai puţin de o lună am sărit din floare-n floare după cum urmează: Blaj – Timişoara – Alba Iulia – Blaj – Sibiu – Blaj – Alba Iulia – Blaj – Cluj Napoca – Alba Iulia – Blaj – Sibiu – Blaj – Sibiu – Blaj – Sibiu – (Iaşi)… Mai c-aş da un premiu cui ghiceşte în ce oraş locuiesc acum, Teodora nu se pune:)

Total în lei: 278 RON pe transport interurban (344 – 66 recuperaţi pe ultimul bilet) + 74 RON pe taxiuri şi transport local = 352 RON aruncaţi

Total în km: să facă cine vrea calculul, poate adăuga eventual şi cei circa 100 km făcuţi pe jos

Total în ore: nu mă încumet să adun, mai ales când mă gândesc şi la orele de aşteptat prin gări

Total în nervi: Dumnezeu cu mila, bine că nu sunt cuantificabili!

Şi-uite aşa am văzut eu Iaşii pe biletul CFR!

Va urma? Asta nu mai ştiu nici eu…

Prima ninsoare

Dacă tot m-am trezit cu zăpadă la fereastră şi am pomenit în articolul precedent de poeziile mele, uite că am şi găsit una nu chiar din şcoala primară, dar oricum din timpurile când scriam poezii cu rimă.

Primul

O pleoapă se deschide. Şi cealaltă.
Se scoală şi priveşte la zenit.
Se vede singur şi tresaltă:
E primul care s-a trezit!

Se uită-n jos, e-atât de mult… se teme
Închide ochii şi se lasă dus de vânt,
Iar vântu-l poartă-n mii de diademe.
Atinge-un ram şi moare prea curând.

De cum se stinge-un altul prinde viaţă
Îşi ia inima-n dinţi şi sare,
Pluteşte, zboară, se răsfaţă.
Un fâlfâit de aripi şi dispare…

Un altul iese din cătun.
Acesta, mai viteaz, îşi ia elan
Şi-o palmă de copil îi iese-n drum
Se sparge-n clinchet surd de porţelan.

Acum şi fraţii lor au prins curaj,
Dansează-n panglici curgătoare.
Te-ntrebi de-i realitate ori miraj
Când se aştern în stratul de ninsoare…

Vârste şi cărţi II – Poezia

Relaţia mea cu poezia a început în şcoala primară, când citeam orice poeţi prindeam. Nu vă grăbiţi cu entuziasmul, cred c-o făceam mai degrabă de lene decât din alt motiv. Sau poate pentru că de atunci eram o visătoare, iar versurile îmi permiteau să mă desfăşor în voie. E drept că şi aveam destul de multe cărţi de poezii (tata e în stare să recite şi azi strofe întregi). Cel mai mult îmi plăcea Bacovia. Nu ştiu cum se face că la noi în casă se aciuaseră 4 (patru!) volume de Bacovia, doar Eminescu îl întrecea în număr, aşa că nu aveam cum să nu dau de el. Una din poeziile mele preferate era Dialog de iarnă pe care o interpretam cum mă tăia capul. Cred că de-asta îmi şi plăcea atât, că nu mă putea contrazice nimeni la interpretări, nu era nimic bătut în cuie ca la alţii…

Am avut şi norocul că frecventam un cerc literar la Casa Pionierilor (Palatul Copiilor din zilele noastre) unde aveam o profesoară de română care ne încuraja să fim cât mai creativi. Aşa că scriam poezii pe care ea mă punea să le citesc cu voce tare (vai de capul auditoriului!), care poezii nu erau (culmea!) albe, ca majoritatea versurilor bacoviene, ci cu rimă, ritm şi uneori şi emistihuri (aveam noţiuni de prozodie, număram măsura metrică, făceam liste întregi de rime etc.), aşa că aduceau mai degrabă a Coşbuc (doar în ce priveşte forma). Cred că m-aş amuza teribil dacă le-aş mai găsi pe undeva. O vreme ştiu că le-am păstrat.

Astăzi citesc destul de rar poezie, din păcate. Îmi mai vine câteodată cheful de o baie de lirism şi atunci dau fuga la Blaga (pe care nu l-am citit pe clasele I-IV), sau la unicul volum din Rilke pe care-l am, excelent tradus de Ioana Pârvulescu, sau la Jose Eduardo Mendes Camargo, al cărui volum de versuri Înainte de-a te atinge mi-a fost făcut cadou. Am descoperit-o recent, graţie Teodorei, pe Mariana Marin. Şi-mi place mult Lavinia Branişte, care scrie de altfel şi o proză scurtă foarte revigorantă.

În aşteptarea Crăciunului

Îi promiteam lui Gabi să-i arăt şi eu cu ce lucru manual mă mai ocup, mă relaxează să cos felicitări şi sunt şi utile, mai ales că se apropie sărbătorile. Anul trecut am făcut peste 100 de astfel de felicitări, de Paşti, de Crăciun şi pentru alte ocazii, plecând de la modele găsite pe net, modificate pe ici pe colo.

Angajată (sau) voluntară la Salvaţi Copiii?

Continuare la Interviu de angajare pe hol

După un weekend în care-mi fac temele conştiincioasă şi studiez în amănunt proiectul, luni 1 noiembrie, mă trezesc la 5 dimineaţa ca să iau primul tren spre oraşul în care voi lucra. Îmi las bagajul şi mă duc direct la Inspectoratul Şcolar Judeţean, unde cică eram aşteptată. Doamna Inspector nu e acum, dar se întoarce, reveniţi pe la 12. Bun. Hai să merg între timp la Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. A, păi d-na X e la celălalt sediu, din strada Y. Unde vine asta? Lângă Şcoala Z. Nu mai inoportunez lumea morocănoasă cu întrebări suplimentare, o găsesc eu cumva. Ajung: d-na X e în pauza de masă, aşteptaţi-o pe hol. Aştept în timp ce mie îmi chiorăie maţele. Termină, mă prezint şi-i vorbesc crezând că e în cunoştinţă de cauză, doar şefa ei o dăduse persoană de contact. Nu mi s-a spus nimic, nu sunt în temă. Îi explic. Până trec iar pe la Inspectorat şi mai aştept şi acolo o juma de oră, când ajung la şcoala cu pricina – obiectul muncii mele – o mai găsesc doar pe secretară. Doamna Directoare a plecat mai repede azi, o durea capul, reveniţi mâine.

A doua zi o găsesc şi pe Directoare şi pe unul din cadrele didactice cu care voi lucra, celălalt lipseşte: e vacanţă la ciclul primar. Mail de la şefa mea cu vestea: nu mai sunt bani pentru masa copiilor, nici pentru renovarea sălii, iar angajările persoanelor în proiect se fac abia după întâlnirea de la Iaşi, din 23-26 noiembrie, unde se vor stabili detaliile. Hm, nu e prima dată când fac voluntariat şi am o bănuială că nici ultima, dar cum nu mai sunt bani dacă a fost aprobat deja bugetul proiectului din august?

Derulez înainte, până la data de 22 noiembrie la care vreau să ajung lucrurile stau cam aşa: încep de la redactarea CV-urilor Europass ale cadrelor didactice implicate, constituim echipa, în ziua când trebuie predată situaţia unul din cadrele didactice se răzgândeşte (felicitări pentru intuiţie!), găsim alte persoane, facem rocade (mulţumesc, doamna directoare, pentru soluţie!), recomandări, acte de studiu, acte de identitate, adeverinţe medicale, scrie „clinic sănătos”, trebuie să scrie „apt de muncă”, dau telefoane (deşi mi s-a spus că nu se decontează), urcat trepte, coborât trepte, scanări, printări, xeroxuri, discutat cu diriginţii şi învăţătorii, selectat elevi cu risc de abandon, participat la ore ca să văd situaţia şi nevoile elevilor, lecţie deschisă, bătăi, careu, poliţia de proximitate, selectat elevi care au abandonat şcoala, puricat cataloagele din anii trecuţi (mulţumesc, doamna secretară!), liste peste liste, tăieturi, modificări, creat baza de date cu beneficiarii, aceeaşi adresă de vreo 10 ori, câţi stau într-o casă?, un copil şi unchiul lui colegi pe clasa a II-a?, abandon şcolar pe clasa a IV-a că se mărită?, în fiecare vineri merg acasă, lunea dimineaţa la 5 acelaşi tren cu schimbare şi ia-o de la capăt, alte acte, cereri, declaraţii, contracte de muncă, reguli de conduită, urcat trepte, coborât trepte, scanări, printări, xeroxuri, citesc legi, mă interesez, mă zbat, citesc cărţi cu jocuri educative, caut materiale, cum să aduci la un afterschool copii care vin doar aduşi de poliţia de sector, cer sfaturi de la prieteni cadre didactice, merg la grădiniţă pentru selectarea preşcolarilor, particip la şedinţa cu părinţii, le prezint proiectul, înapoi la şcoală, incredibil, am terminat dosarele personalului?, nu, CV-urile trebuie semnate pe fiecare pagină, acum gata?, nu, trebuie în 3 exemplare, doar atât?, nu, contractele de angajare se semnează la Iaşi, cei care nu vin la Iaşi trebuie să le semneze în alb!!!, detalii despre plecarea la Iaşi, drumul se decontează, dar numai cu trenul sau autobuzul, benzina nu, se poate la cuşetă, dar numai distanţe de peste 300 km, caut trenuri, autobuze, legături proaste cu schimbat noaptea, sigur e OK dacă venim cu singurul autobuz direct şi întârziem la programul de marţi, că atunci fac şi rezervările?, da, sigur, răspunde şefa, luni întrebare: cu ce veniţi?, păi, cu autobuzul direct marţi, nu aşa am rămas?, ba da… alţii pleacă de azi la amiază şi ajung mâine dimineaţă. Mă gândesc şi o sun înapoi: să merg şi eu de azi şi să vină doar profesorii mâine? Păi, cum crezi, dar nu cred că e cazul… Mă gândesc iar, îi sun şi pe profi, le explic că ar fi bine să fiu măcar eu prezentă la programul de marţi, îmi iau bilet la tren: plecare din Sibiu la 20.10, schimbare în Vinţu de Jos, ajung în Iaşi marţi la 10 dimineaţa, cazarea începe la 12, programul la 16, nu-i bai, abia am timp să văd oraşul şi poate să mă întâlnesc cu o prietenă. În sfârşit liniştită.
Aceeaşi luni, 22.11.2010, ora 18, bagajul mi-e aproape gata, sună telefonul. Şefa: am o veste de groază…
Va urma

Vârste şi cărţi I

Preiau leapşa de la Teodora.
Am crescut şi eu, ca oricine bănuiesc, cu Basmele românilor, Fraţii Grimm, volumele de Poveşti nemuritoare. Poznele verişoarei Nini a fost cartea mea preferată o bucată din copilărie. Cred că o bucată destul de mare, dacă şi soră-mea îşi aminteşte chestia asta. Heidi, fetiţa munţilor a fost prima carte pe care am citit-o de două ori. Nu au lipsit Colţ-Alb, Cuore – care m-a emoţionat la fel de mult ca Singur pe lume –, Tartarin din Tarascon. Cărţile lui Ionel Teodoreanu le luam cu mine vara la bunica, se încadrau perfect în peisaj.

O particularitate, sau poate chiar o ciudăţenie, e că-mi amintesc foarte clar nu doar că am citit, ci că mi-au şi plăcut Miradoniz, România pitorească, Pe drumuri de munte, Prin Munţii Neamţului, Prin munţii noştri şi altele asemenea de Sadoveanu sau alţii (pe care azi nu ştiu dacă i-aş mai înghiţi), plus Taras Bulba, Copilăria mea etc., de care ceilalţi copii se fereau, fiind bibliografie obligatorie şi fugeau la cea suplimentară, de aventură. N-am trecut niciodată de jumătatea celui de-al doilea volum din Winnetou, aveam ediţia format mic, în 5 volume, pe care soră-mea le citise nu doar o dată. Mi se păreau nişte minciuni gogonate întâmplările alea. În schimb, i-am tolerat mai bine pe Twain şi Dumas. Mai târziu, pe la sfârşitul gimnaziului, am făcut o adevărată pasiune pentru cartea Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, de Karl Leonhard, care-l încadra pe Karl May la firea demonstrativă, dacă reţin bine, ăia care mint de se cred şi ei, aşa că m-am consolat cu această descoperire pentru eşecul de a duce la capăt capodopera lui.

În liceu aveam perioade, sau fixaţii dacă vreţi, cu câte un scriitor. Cella Serghi, Mihail Sebastian, Eliade&company (ca tot adolescentu’), Steinbeck, Salinger şi alţi americani, Kazantzakis etc. Tot din liceu îmi amintesc că m-au marcat Fenomenul Piteşti şi Zbor deasupra unui cuib de cuci. În pauzele dintre fixaţii mai descopeream cu bucurie, mai ales când era vorba de români, câte un scriitor cvasinecunoscut (cel puţin aşa credeam eu), de pildă Radu Ciobanu sau Sofia Arcan şi îi băgam şi altora pe gât.

Au urmat alte perioade: Zweig, ruşi, sud-americani, Teatru, Jurnale, îmblânzite cu câte o perioadă mai scurtă de genul Ileana Vulpescu, pe care cred că aş citi-o şi acum cu aceeaşi plăcere, Françoise Sagan, Blecher…
Acum citesc anapoda. Complet nestructurat. Ce-mi pică în mână, ce-mi recomandă prietenii. În funcţie de dispoziţie. Ăsta fiind un criteriu de bază, mi se întâmplă să am şi câte zece cărţi începute.

Nu prea sunt genul care devorează cărţi, ci mai degrabă care savurează. Zăbovesc, despic firul în paişpe, citesc câteodată un singur rând pe care stau să-l „dumic” ore. Îmi vin în minte destul de puţine cărţi pe care să fi stat să le citesc toată noaptea: Dragostea în vremea holerei, Floating Opera de John Barth – tradusă Varieteu pe apă – pe care-mi amintesc c-am citit-o într-o noapte când stăteam cu chirie la bloc şi am râs singură atât de zgomotos până mi-au bătut vecinii în ţeavă.

În general, nici nu sunt genul care să citească de mai multe ori aceeaşi carte, când am liste interminabile care îşi aşteaptă rândul. Am la activ destul de puţine excepţii. De-asta încerc, pe cât posibil, să scriu sau să scot câte ceva din lecturile care-mi plac, obicei insuflat de profesoara de română din gimnaziu care ne punea să facem fişe de lectură, iar când mi se face dor citesc doar însemnările respective.

Cartea ideală pentru mine cred c-ar trebui să conţină o măsură de realism rusesc, o măsură de patos sud-american sau spaniol, o măsură mai mică de ironie sau umor – fie el american sau de orice altă naţie – şi un strop de fantezie franţuzească. Nu mai mult, să nu dăm în Boris Vian, a cărui Spumă a zilelor mărturisesc că am terminat-o doar ca să văd ce-a putut savura la ea atâta amar de lume. Şi nu, nu mi-a plăcut. Cred că tot Makine, Nabokov, Berberova… – de-ăştia trăiţi pe mai multe continente – se apropie cel mai mult de cartea mea ideală. Dacă se găseşte un român s-o scrie cu atât mai bine. Iar dacă e şi femeie pe deasupra mă şi închin! Numai să mă anunţe şi pe mine cineva când o găseşte…

Traseul Celor 3 Fortificaţii

Dacă tot sunt la capitolul Alba Iulia, ca să mai variez postările şi să dau puţină culoare blogului, ia să fac reclamă Traseului Celor 3 Fortificaţii, care merită văzut. Şi de dragul plimbării şi al panoramei, şi pentru recapitularea unei pagini de istorie naţională. Poate fi vizitat gratis până prin martie anul viitor, dacă reţin bine. Dacă ajungeţi la ora 12, prindeţi şi schimbarea gărzii la porţile cetăţii. Nu l-am văzut în vinerea la care făceam referire în articolul precedent, pentru că nu mi-a permis timpul atunci, ci cu altă ocazie tot în toamna asta, deci pozele sunt recente. Poate nu prea clare, că-s făcute cu telefonul.

Interviu de angajare pe hol

Continuare la „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”

Nu mai povestesc cum am îngheţat în Săgeata albastră (cred că-i spune aşa nu atât din pricina culorii dumneaei, ci pentru că ajungi la destinaţie albastru de frig) în care funcţiona doar aerul condiţionat, nu şi căldura. Important e c-am ajuns cu bine în Alba Iulia la 10 dimineaţa, vineri 29 octombrie. Locul de întâlnire cu intervievatoarea mea: Inspectoratul Şcolar Judeţean, deşi nici una din noi nu ştia unde se află! În apropierea instituţiei, cât timp cer indicaţii unui trecător, o maşină opreşte lângă mine, se deschide geamul: „Nu vă supăraţi, Inspectoratul Şcolar?” „Asta caut şi eu”, îi răspund doamnei. Aflu şi-i transmit.

Aşa cum intuisem, după două minute ne reîntâlnim înăuntru, pe hol, de data asta în postura de angajator-candidat. Îmi prezintă mai pe larg proiectul (pentru detalii, vezi articolul, sau site-ul Salvaţi copiii), discutăm (greu de spus când a început interviul şi când a rămas doar discuţia), circulă întrebări şi răspunsuri în ambele sensuri care se încheie cu un „Bun venit în echipă” şi batem palma. Printre altele întreb – conştientă că la bază nu am formarea necesară – de ce mă selectează pe mine, nu mai erau alţi candidaţi? Ba da, mai existau doritori şi încă absolvenţi de asistenţă socială, dar ei nu aveau experienţă. OK.

Întâlnirea a continuat în diverse spaţii mai mult sau mai puţin alternative: în maşină, în mai multe săli de şedinţă din diverse şcoli, cu directori şi cadre didactice, la cantină şi s-a încheiat la Biblioteca Universităţii, după-amiaza târziu. Înarmată cu prezentarea proiectului, graficul de activităţi, fişa postului, o listă de persoane de contact şi numere de telefon şi comunicarea verbală că angajările se vor face din noiembrie, fug să prind trenul spre casă, urmând ca de luni să mă prezint la datorie, să văd unde şi cu cine voi lucra.

Trenul l-am pierdut la minut…

Va urma

Toamna în Timişoara

Nu ştiu dacă şi toamna a început tot în Timişoara, dar ştiu că ajunsese până în Librăria Humanitas Joc Secund… Din păcate, deşi mi-aş fi dorit foarte mult, telefonul menţionat în textul anterior nu mi-a mai lăsat timp să mă bucur de o plimbare şi prin parcul rozelor.

Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara

Poate că ar fi timpul să urmez sfatul Teodorei şi să scriu pe blog şi despre ce mi se întâmplă la modul serios, vorba vine serios, ce mai e serios în ţara asta?

Aventura serioasă sau nu – las la latitudinea cui citeşte să decidă asta – în care m-am băgat, cu flerul meu indubitabil pentru astfel de chestiuni mlăştinoase, a început în urmă cu mai puţin de o lună, la Timişoara. Mă dusesem acolo la un interviu pentru o slujbă la domiciliu, pe calculator. Mare companie americană, nu dau nume doar pentru că nu vreau să le fac reclamă nemeritată, căuta forţă de muncă ieftină, care în plus să lucreze după fusul orar de peste baltă. CV-ul şi scrisoarea mea de intenţie specificau unde locuiesc la fel de clar cum anunţul lor menţiona că munca se efectuează la căsuţa fiecăruia. La interviu – care s-a petrecut în totalitate în limba engleză, obviously – după un test scris, mă trezesc în faţa unui pluton de execuţie compus din patru puştani fără puşti, puştile mai lipseau! (de fapt trei fete şi un băiat, proporţie echitabilă, dar de dragul jocului de cuvinte, mă înţelegeţi… Şi a nu se înţelege cumva că eu sunt chiar o babă, chit că păr alb am de paişpe ani, prematur, dar în comparaţie cu ei chiar babă mă simţeam), care m-au bombardat cu o tiradă de întrebări standard de genul „de ce crezi că eşti potrivită pentru slujba asta” etc. Nu ştiu când, cum sau chiar dacă citise cineva CV-ul şi scrisoarea mea, dar când s-au trezit că eu nu sunt din Timişoara, a început surpriza: Cum, şi aplici pentru un job în Timişoara când tu nu locuieşti aici? mă întreabă şefa puştanilor. Păi, în anunţ…, zic io. Da’ poate eu vreau să te văd de trei-patru ori pe lună la faţă…, continuă aceeaşi. Există webcam! Nu, n-am zis chestia asta decât în gând, din păcate. De fiecare dată când menţiona oraşul de unde mă trag se uita în CV şi tot îi greşea numele, iar eu, îngăduitoare şi zâmbitoare – pe cuvântul meu –, o corectam. La întrebarea „Pe o scară de la 1 la 10, cât de mult îţi doreşti slujba asta?” aproape că m-a pufnit râsul. Din moment ce am venit atâta drum până aici…

Să nu mă lungesc inutil, nu pe asta voiam să insist, ci pe telefonul primit din Sibiu, înainte de interviu, de la o reprezentantă a organizaţiei Salvaţi copiii care mă chema ATUNCI la un interviu.
– ACUM?
– Da.
– Sunt în Timişoara acum. Mâine se poate?
– Mâine sunt deja la Alba Iulia, săptămâna viitoare la Mureş…
– Alba Iulia aţi spus? Atunci vin eu la Alba.
A doua zi, sau în aceeaşi după unii, la 4 dimineaţa mă trezesc ca să prind trenul de 5 spre Apulum.

Va urma