puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Spre şi în Cheile Bicazului 10 Octombrie 2011

Filed under: Fotografii,Pe unde-am mai umblat — Daria B. @ 13:42

 

Lacul Roşu… 9 Octombrie 2011

Filed under: Fotografii,Pe unde-am mai umblat — Daria B. @ 22:16

… a fost a doua destinaţie turistică. Aici nu m-am putut abţine şi am mâncat la o terasă o ciorbă gulaş, dar n-a fost prea grozavă, sunt sigură că Zazuza ar fi făcut-o mai bună.

 

Băile Tuşnad şi Lacul Sfânta Ana 8 Octombrie 2011

Filed under: Fotografii,Pe unde-am mai umblat — Daria B. @ 21:01

Acolo a fost prima oprire din circuitul pe care l-am făcut prin ţară, când a fost sora mea acasă. Am poposit peste noapte la Vila Maya, pe care o recomand din tot sufletul. Ieftină, condiţii foarte bune şi gazde extrem de primitoare. Întotdeauna am avut impresia că în judeţele Harghita şi Covasna te simţi aproape ca-n Occident, nu că n-ar fi şi alte locuri la fel de frumoase în restul ţării, dar oamenii de acolo chiar ştiu să facă turism şi orice oaspete se simte ca-n familie. Drumul spre Lacul Sfânta Ana din Băile Tuşnad e la început plin de gropi, vreo 10 km, iar ultimii 7 foarte buni, dar nu vă descurajaţi, merită efortul. Sper să nu vă prindă şi pe voi seara şi să aveţi norocul nostru de a vă întoarce de acolo în urma ciurdei…

Vedere de la balcon, în curtea Vilei Maya, cu locul de grătar sub formă de fântână...

Un colţ de lemn într-un colţ de rai, tot la Vila Maya

Bisericile ortodoxă şi catolică şed faţă-n faţă în Băile Tuşnad, ca două băbuţe care povestesc peste drum...

Lacul Sfânta Ana, puţin după apusul soarelui

Un câine pudic...

Bani aruncaţi (pentru cine oare?) în interiorul capelei Sf. Ana

 

Ce verde era valea mea (How Green Was My Valley) 7 Octombrie 2011

Filed under: Ce-am mai văzut/ascultat — Daria B. @ 23:50

Un film regizat de John Ford, vechi, din 1941, şi cum (aproape) tot ce e vechi e bun, nu cred că mai are nevoie de altă reclamă. Filmuleţul de mai jos cuprinde câteva din fragmentele care mi-au şi plăcut cel mai mult, începând cu primul…

 

 

AM DAT MITĂ! 6 Octombrie 2011

Filed under: Ce-am mai păţit — Daria B. @ 17:26

Luna trecută a venit sora mea acasă. N-a mai fost în ţară de peste 2 ani şi acum a stat doar 2 săptămâni. Timp mai mult decât suficient însă ca să retrăiască aceeaşi realitate românească, sub toate formele ei. Am pornit amândouă cam deodată: ea peste ocean, eu doar spre Bucureşti.

Am plecat de dimineaţa de acasă cu trenul ca să ajung în capitală şi s-o aştept la aeroport. Ajunsă în Gara de Nord, m-am înfiinţat direct la unul din ghişee ca să-mi cumpăr bilet spre Otopeni. Am întins o bancnotă de 5 lei. Tipa mi-a râs în nas cu o atitudine de Mitică – nu dezvolt că mi-e prea scârbă – şi m-a luat direct cu: „Ce să fac io cu ăştia?” Mă uitam nedumerită. Să-mi dea bilet, că doar îl cerusem frumos, cu salut şi formulă de politeţe cu tot, spre deosebire de ea. „Aţi (nu mai ştiu dacă a folosit sau nu persoana a II-a plural, dar am pus-o din oficiu) rămas cu 2 ani (cred că de fapt am rămas cu vreun secol) în urmă”, a zis pe acelaşi ton de batjocură, dar tot fără să mă lămurească, de parcă acolo trebuia să te prezinţi gata informat. „Şi cât costă biletul, că pe site-ul CFR apare cu 4,4 lei?” am întrebat în cele din urmă, când am văzut că nu-mi spune singură. Între timp se făcuse 8! Dar nu s-a sinchisit nimeni să actualizeze site-ul. Mi-am cerut tot eu scuze şi am fugit să prind trenul.

Pentru cine nu ştie şi e interesat, s-au introdus de ceva vreme trenuri din oră în oră de la Gara de Nord spre Otopeni, dar atenţie: pe site nu apare ora la care ajungi la Otopeni şi la care pleci de acolo înapoi spre Bucureşti, ci ora la care ajungi, respectiv pleci, din câmp, unde te lasă trenul şi te preia un microbuz. Bănuiam asta, dar aveam să aflu sigur doar la faţa locului. Noroc că am întrebat şoferul, când am ajuns, la cât pleacă înapoi şi mi-a spus că imediat, deci din Otopeni porneşte întotdeauna la oră fixă. Am intrat la Sosiri, soră-mea deja mă aştepta, nici n-am apucat s-o pup ca lumea: „Hai, că acum pleacă microbuzul înapoi.” În microbuz, eu am stat în picioare, că nu erau destule locuri bineînţeles, iar ea s-a reobişnuit rapid cu lipsa aerului şi cu transpiraţia de România.

În trenul până în Gara de Nord, am întins direct 16 lei, pentru 2 bilete. Tanti naşa, vorbind la telefonul celular, sau poate doar se făcea că vorbeşte, m-a întrebat „Decontaţi?” Mă uitam trăsnită şi nu înţelegeam ce vrea. S-a uitat pe deasupra mea direct la soră-mea, care i se părea poate mai puţin plutitoare decât mine, mi-a luat din mână doar bancnota de 10 lei şi i-a zis ei râzând: „Nu-nţelege.” Am rămas la fel de nedumerită cu restul în mână şi m-am întors spre soră-mea: „Ce, tu-ai înţeles?” „Dragă”, mi-a răspuns ea, „eu de vreo 2 luni îmi spun în fiecare zi că vin în România şi trebuie să mă aştept la orice.”
Mda, se pare că deşi locuiesc aici, parcă trăiesc într-o lume paralelă. Nici nu ştiu dacă e corect să spun că am dat mită, sau mi s-a luat mită. Eu nu am mers cu naşa practic, ci m-a luat direct naşa în cârcă!

În Gara de Nord am luat bilete şi am urcat în trenul spre casă, unde am ajuns cu creierii gata pane. Cică funcţiona aerul condiţionat, dar era anemic. Când l-am întrebat pe controlor, măcar a fost amabil şi mi-a spus: „Eu v-aş da, dac-ar fi după mine, dar doar atâta merge. Îmi cer scuze, dar asta nu cred că vă-ncălzeşte cu nimic.” Mai bine lăsaţi scuzele, decât dacă aveţi unele care să răcească! Şi uite aşa a mai trecut o zi (şi o noapte) din viaţă. Cât timp alţii străbat jumătate de glob, la noi se străbate o jumătate de ţară. Şi cum să nu-mi doresc să fi trăit acum un secol? Făceam tot atâta cu diligenţa, numai că fără să mă sufoc.

Casă sufocată de iederă

 

Tinereţea nu are vârstă 5 Octombrie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 21:53

S-au întâmplat prea multe lucruri în ultimele săptămâni ca să nu scriu despre ele, aşa că intenţionez să fac o mică retrospectivă, un fel de jurnal.
Vineri, 30 septembrie 2011 – Drum lung cu trenul, înapoi acasă. Sunt recidivistă se pare, sau poate Căile Ferate Române sunt doar o veche iubire la care mă tot întorc. Am întâlnit în tren o bătrânică adorabilă, cum cred câteodată că numai mie îmi e dat să întâlnesc. M-am simţit întotdeauna norocoasă în privinţa oamenilor pe care i-am întâlnit. La început s-a uitat insistent la mine, mi-a destăinuit mai târziu că i se părea că semăn foarte bine cu nu mai ştiu ce jurnalistă. Am asigurat-o că e pur întâmplătoare asemănarea, altfel flatantă. M-a complimentat iar, de fapt m-a uns la suflet chiar când mi-a spus că se vede că sunt din Blaj, că oamenii de aici sunt altfel, cumva anume. Ea s-a născut la Băişoara, lângă Cluj, dar parcă tot Blajul rămâne oraşul ei preferat, căci aici a făcut şcoala. În aceeaşi clădire ca mine, doar că pe atunci era Şcoala de fete, condusă de călugăriţe. Mi-a povestit cum se făcea şcoală pe vremea aia, ce profesori avea. Am întrebat-o dacă-i spune ceva numele Olivia B., mătuşa mea. Mi-a zis că-i sună cunoscut, dar că era mai mică decât ea, în altă generaţie. Mi s-a părut ciudat, mătuşa mea are 75 de ani şi nu i-aş fi dat nici ei mai mult. Era plină de viaţă, vioaie, arăta bine, avea o memorie brici. Era însoţită de o doamnă mai tânără, căreia îi povestea de alţi bătrâni pe care-i vizita la spital sau acasă şi-i ajuta. De prin 52 parcă s-a mutat la Bucureşti după soţ, dar tot regreta Ardealul. A rămas văduvă la 24 de ani, soţul ei fiind militar. S-a recăsătorit, a avut un băiat, a divorţat. În urmă cu un an şi o lună îşi îngropase şi băiatul. Cancer. I-au descoperit patru tumori pe creier. De la o simplă aluniţă, mi-a spus uitându-se într-un anume fel la aluniţa mea de pe obraz. Au podidit-o lacrimile când mi-a arătat poze cu băiatul ei. Şi totuşi câtă decenţă, câtă bucurie de a trăi, de a-i ajuta pe alţii, câtă tinereţe pe un chip căruia nu i-aş fi dat niciodată 85 de ani. A fost în generaţie cu Teodora Lucaciu şi a lucrat la Academia de Muzică zeci de ani, nu mai reţin câţi. Regizorul Nicolae Corjos a întrebat-o odată când avea să se întoarcă la Blaj şi i-a răspuns că se întoarce atunci când o să-l regăsească aşa cum l-a lăsat. De l-ar regăsi cândva aşa…
Mulţumesc, distinsă doamnă M., pentru o călătorie în Blajul de altădată (în drum spre Blajul de azi), cum din păcate numai în vederi îl mai pot vedea!

Vedere cu Blajul de altădată...

 

Duhul editurii 8 Septembrie 2011

Filed under: Oameni — Daria B. @ 0:08

Întotdeauna m-am întrebat cam cum s-ar putea explica bunul-simţ cât mai succint. Chiar dacă probabil o să mă întreb până la sfârşitul vieţii acelaşi lucru, răspunsul la care m-am oprit deocamdată este că bunul-simţ înseamnă discreţie activă. Adică să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi faci treaba şi să ajuţi când ţi se cere ajutorul şi-l poţi da, fără să împiedici sau să deranjezi pe altcineva, fără să ieşi în evidenţă, fără să fii ţipător sau strident.

Acum câţiva ani, când încă eram angajată redactor la o editură din Bucureşti (nu dau numele nu pentru c-ar fi cunoscută sau n-aş vrea să se afle, ci pentru că chiar nu merită nici să-i rostesc numele), am avut bucuria să-l am coleg – de altfel singurul bărbat din redacţie pe vremea aceea – pe domnul Emil Paraschivoiu, care cel puţin pentru mine era întruchiparea bunului-simţ.

Nu-l simţeai. De multe ori, nici nu ştiai că e în editură. Numai piele şi os, cu părul până la umeri, poate ca să-i amintească de tinereţea lui boemă. Nu-l auzeai când păşea. Intra discret, saluta discret, ieşea discret. Nu l-am văzut niciodată venind la editură cu nervii de acasă şi trântind cărţile de birou, cum făceau unii. Deşi şi el lucra şi acasă. Nu l-am auzit comentând şi plângându-se ca noi ceilalţi, deşi şi lui îi întârzia salariul, deşi nici lui nu i se plătiseră de ani de zile traducerile făcute pentru aceeaşi editură, pe lângă programul normal de lucru.

Şi totuşi era limpede că nu era agreat. Chiar dacă şi el iubea şi adopta pisici vagabonde, ca madame redactor-şef. Nu pot să-mi explic de ce. Doar pentru că nu suporta aerul condiţionat? Nici eu nu prea suportam aerul condiţionat. Cu siguranţă simţea sau chiar ştia ce credeau alţii despre el şi de cele mai multe ori îşi lua frumos obiectul muncii şi se ducea la bucătăria de la subsol, unde putea să lucreze în linişte, fără să deranjeze pe nimeni, şi unde putea să fumeze în voie. Fuma mult. Parcă din asta îşi trăgea el seva vieţii, căci nu l-am văzut mâncând niciodată nimic.

Dacă îl găseam acolo la ora prânzului, când coboram şi eu tot la bucătăria de la subsol, se simţea imediat, se ridica şi ieşea, ca să mă lase să mănânc în linişte. Deşi îl rugam să rămână, îi spuneam că nu mă deranjează, nu m-ar fi deranjat nici să-i înghit tot fumul, spre deosebire de al altora. Mi-ar fi plăcut să-mi povestească din vremurile trăite de el. Ar fi avut ce povesti! Am interacţionat însă foarte puţin din păcate şi n-am apucat să-i cunosc viaţa decât din auzite şi din citite. Dacă-i puneai o întrebare, te ajuta cu plăcere, dar rareori vorbea despre el.

Îmi amintesc acum o întâmplare poate neînsemnată. Câteodată iarna îmi mai puneam caserola cu mâncare afară, pe pervaz. Într-o zi, a bătut-o vântul, dar nu a căzut de tot, ci a rămas agăţată undeva mai jos pe acoperiş, birourile noastre fiind la mansardă. Nu se putea ajunge la ea de la etajul inferior. Domnul Paraschivoiu a sărit în ajutorul meu, fără să-i cer asta. Mai întâi a încercat să ajungă la ea cu o carte, dar era prea departe, apoi cu o coadă de mop. I-am spus că nu-i nici o pierdere, că poate rămâne foarte bine acolo până când o bate vântul de tot. Dar el se încăpăţâna să încerce în continuare, deşi ieşise deja cu tot trunchiul pe geam şi se mai sprijinea pe un singur picior. Stăteam lângă el, cu o mână pe spatele lui, să-l prind în caz de ceva, cu inima cât un purice şi îl rugam în zadar s-o lase baltă, că nu merita efortul. Nu s-a lăsat până când nu a reuşit. Sigur că pentru anumite personaje din redacţie asta a fost prilej de băşcălie. Dar pentru mine a fost eroul meu! Salvatorul prânzului meu!

Am plecat de la editură în aceeaşi zi. El într-o pensie forţată, eu într-o concediere cerută. Ne-am ratat prin clădire şi n-am apucat să ne luăm rămas-bun, deşi îmi doream tare mult să-i spun câteva cuvinte. În ziua aia, am ieşit cu câteva prietene – şi ele foste angajate ale editurii respective – la un pahar, ca să sărbătorim eliberarea mea. Am vrut să fac rost de numărul lui de telefon şi să-l invit şi pe el, dar mi-a fost ruşine să nu fiu penibilă. Sau să nu-l fac pe el să se simtă penibil. Nu ştiu dacă ar fi venit sau nu. Îmi place să cred că ar fi venit şi-mi place uneori să-mi imaginez întâlnirea asta, care nu s-a întâmplat şi nici n-o să se mai întâmple niciodată.

Am aflat abia astăzi că a murit încă din luna martie a acestui an. Pe 4 noiembrie anul acesta ar fi împlinit 65 de ani, era mai tânăr decât tatăl meu. I-am ţinut minte încă de atunci data naşterii, pentru că sora mea e născută în aceeaşi lună, la o zi diferenţă. Cu siguranţă ştiau şi alte persoane din editură, doar se strângeau bani când era ziua cuiva, iar el participa la asta. Însă de ziua lui, nimeni nu a făcut nimic. Nu ştiu, poate că lui nici nu i-ar fi plăcut asta. Abia la sfârşitul programului, înainte să iasă din birou, când a trecut pe lângă mine şi a salutat discret ca de obicei, am apucat să-i spun în şoaptă „la mulţi ani”. Mi-a mulţumit din cap, zâmbind parcă uşor stânjenit. Îmi pare aşa de rău că nu am zis cu voce tare, să se audă în tot biroul: LA MULŢI ANI, DOMNULE PARASCHIVOIU, LA MULŢI ANI!

Îmi pare aşa de rău…

Sursa imaginii: http://www.google.ro/