Cadou pentru o ciudată

Dacă aș fi putut alege, mi-aș fi dorit să mă nasc primăvara. În perioada când înfloresc freziile și lăcrămioarele, florile mele preferate. Dar m-am născut în toiul iernii, când lumea a avut întotdeauna, mai ales în perioada comunismului, o scuză foarte bună de a nu-mi dărui flori, pentru că chiar nu se găseau. Decât garoafe, după care nu mă omor. Așa că am primit destul de rar flori și de fiecare dată mă bucur nespus când primesc câte un buchet, sau și numai o floare, cu orice ocazie, în orice zi a anului. Mă bucur de fiecare dată și când văd câte un bărbat cu o floare sau un buchet în mână și mă gândesc ce fericită trebuie să fie persoana care urmează să le primească. Păcat că văd asta tot mai puțin… Oamenii își dăruiesc din ce în ce mai rar flori, bărbații nu mai dăruiesc aproape deloc, văd mai degrabă femei care cumpără pentru altele sau chiar pentru ele însele, ceea ce mi se pare incredibil de trist.

De când mă știu, ziua mea a fost într-un fel sau altul sacrificată. În primul rând, fiind la început de an, în perioada când lumea se bucură că au trecut cu bine sărbătorile, toți își trag sufletul după atâtea petreceri și excese. Fac bilanțuri și calcule pentru noul an, to-do-lists și rezoluții, de care încearcă să se țină, și tind să uite de altceva. E o perioadă de refacere a organismului, a programului normal de lucru, a bugetului.

Când eram mică, știu că-mi doream să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii. Atât. Fără să-mi doresc vreodată un anume cadou. Dar se nimerea fix în perioada cu olimpiadele pe județ, și chiar dacă era în timpul săptămânii, o sărbătoream sâmbăta, după câte-o olimpiadă, așa că la ziua mea se discuta doar despre subiectele de examen, cine ce-a știut sau nu, un adevărat calvar. După ce că eu mă duceam mai mult obligată la olimpiadele alea, fără nici un fel de plăcere. Mai târziu, la facultate, ziua mea era întotdeauna în plină sesiune, iar la cele vreo 20 de examene per semestru, era imposibil să nu am vreun examen ori de ziua mea, ori înainte, ori după. Într-un an știu că am bătut orice record și am avut consecutiv în toate 3 zilele câte un examen. Când să mă mai bucur de ziua mea?

Din motivele astea sau și altele, habar n-am, lumea cam uită de ziua mea de naștere și mă felicită de la începutul anului, cei prevăzători, până pe la jumătatea dacă nu chiar sfârșitul lui martie, cei întârziați, ceea ce e uneori frumos, alteori o corvoadă. Te mai și saturi să tot mulțumești, să tot primești cadouri, să tot ieși la băut, să tot stai la povești cu câte unul sau altul. Parcă ai vrea să-i aduni pe toți într-un singur loc, într-o singură zi, la o singură oră și gata, că doar de-aia-i doar o dată în an ziua ta!

Când vine vorba de cadouri, hm, n-am înțeles niciodată de ce unora le e așa de greu să-mi aleagă sau să-mi facă un cadou. Tocmai mie care mă consider destul de nepretențioasă în materie de cadouri. Anul trecut, îmi aduc aminte ce mărturisire sinceră mi-a făcut mama unei bune prietene, care a fost desemnată să-mi ia cadou în locul ei. Prietena cu pricina fiind nevoită să rămână acasă cu copilul. Îmi imaginez scena: „Și nu uita, să-i iei un cadou Dariei!” Iar doamna-mamă, care mi-e tare dragă de altfel, și-a pus la modul cel mai serios întrebarea „Ce cadou să iau pentru-o ciudată?” Ei bine, rezultatul, în coproducție cu fiul până la urmă, a fost cât se poate de nimerit. O cană în formă de obiectiv de aparat foto, de care m-am bucurat zilnic la serviciu. Spre mirarea mea, deși mi s-au furat alte lucruri mai valoroase cât am lucrat la Nokia, de asta nu s-a atins nimeni, deși unii se întrebau cum de-mi las nesupravegheat pe birou așa obiectiv valoros – 24-70-ul, pentru cunoscători, e unul din cele bune. A fost genul de cadou care m-a și surprins, ador surprizele, dar mi-a fost și util, nu suport cadourile fără nici o utilitate practică, decât dacă-ți aduc bucurie, prin ele însele. Oricând prefer să nu primesc nimic, decât să primesc chestii doar ca să fie ceva, sau de care nu mai au alții nevoie.

Dacă ar fi să fac un top al celor mai frumoase cadouri primite vreodată, în afară de pick-up-ul pe care mi l-a cumpărat tata, cu vreo doi ani înainte să moară, pe care de fapt tot eu l-am ales, unul care-mi permite să transform muzica de pe viniluri în format mp3, pentru că cel vechi, antichitate, se stricase și nu mai găseam nicăieri ac de înlocuit, probabil cel mai valoros cadou și doar prin faptul că e de la tata, singurele pe care le-aș mai pune pe lista celor materiale ar fi schiurile de la Liana și Florin și un ceas de mână, primit de la Alina și Cecilia. Pe cât de puțin pretențioasă sunt la obiecte în general, pe atât de multe fixuri recunosc că am exclusiv în materie de ceasuri, iar ceasul acela, pe care din păcate l-am pierdut după mulți ani și pe care-l regret amarnic, chiar a fost perfect pentru mine. Nici singură nu mi-aș fi putut găsi unul mai potrivit. Degeaba am încercat să găsesc altul asemănător prin toate magazinele, ceasornicăriile și târgurile de antichități. Era micuț – nu-mi plac ceasurile mari, mai ales pe mâna mea ar arăta ridicol –, cu cadranul pătrat și fundalul vizibil – mă enervează cadranele rotunde, nu știu de ce, poate mi se pare mie că timpul curge prea repede în cerc și trece mai încet când e aruncat din colț în colț, iar eu am fost întotdeauna obsedată de scurgerea timpului, când nu aveam ceas și încă existau telefoane publice și trebuia să ajung undeva la fix, mă uitam din mers la fiecare, ca nu cumva să întârzii –, deși mic, ceasul ăsta avea și secundar și foarte clar conturate toate orele și minutele, nu înțeleg la ce ți-ar folosi un ceas pe care nu poți vedea ora exactă, avea cea mai subțire curea din piele bej, nu-mi plac curelele din alte materiale, sau cele care nu stau fix pe mână și după care trebuie să cauți prin bluze până la cot, pentru mine un ceas trebuie să fie practic, nu o bijuterie, dar nu-mi plac nici curelele negre sau albe, momentan am una turcoaz, doar fiindcă n-am găsit o culoare mai pastelată, și bineînțeles, ceasul acela era rezistent la apă, fiindcă eu nu se știe când aterizez în vreo baltă sau mai știu eu ce, și era argintiu – urăsc metalele aurii, singura formă sub care aș tolera aurul ar fi cea mai simplă verighetă posibilă și atunci musai fără combinații de metale și culori, în rest ar putea să nici nu existe aur pentru mine, de altfel am fost foarte tentată cândva să-mi amanetez bijuteriile din aur pe care le-am primit ca să-mi completez echipamentul fotografic. Era ceasul perfect, ce mai! Sper să fie și pentru cine l-a găsit…

În afară de cadourile astea, cele mai frumoase pe care le-am primit și implicit cele mai valoroase sunt cele care nu au preț. Sunt cele realizate prin truda sau mâinile sau timpul celor care mi le-au oferit. Indiferent că e vorba de o simplă felicitare, de ceva de mâncare, de un obiect decorativ sau de minunata arie de jazz, pe care draga mea Carmen din București a repetat-o la pian, a înregistrat-o și mi-a trimis pe mail filmulețul, în care se vedeau doar clapele și brațele ei, cu mânecile pijamalelor. Îl am și-acum, îl ascult și-l privesc cu același drag. Jazz cântat de o prietenă dragă, special pentru mine.

Timpul cuiva dăruit mie e cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi vreodată. Indiferent că a stat să-și piardă timpul, creând ceva pentru mine, sau că și-l petrece cu mine, la un pahar de vorbă, la o piesă de teatru, la un concert, la un film sau pur și simplu la o plimbare fără nici o țintă. Timpul cuiva petrecut cu mine era tot ce-mi doream anul ăsta de ziua mea. Fără nici un cadou. Întotdeauna mi-am imaginat că ziua perfectă ar fi să fiu cu cineva drag, care să nu știe că e ziua mea, dar să-și dorească să fie cu mine și să ne simțim perfect împreună, fără nici o obligație, fără nici o restricție. Atât. Cel mai prețios cadou – timpul!

Întotdeauna mi-am făcut timp pentru ceilalți, oricât de ocupată aș fi fost, oricât de multe aș fi avut pe cap, oricât de multe termene limită și urgențe și probleme aș fi avut, cred că nimeni nu mă poate contrazice la asta, întotdeauna le-am lăsat deoparte pe ale mele și mi-am făcut timp pentru alții, pentru prieteni, pentru cine m-a chemat sau a avut nevoie de mine, pentru oamenii dragi. Și niciodată s-o să-i pot înțelege pe cei pentru care munca e mai importantă decât oamenii de lângă ei și banii sunt mai importanți decât timpul.

Anul acesta am primit timp prețios de la niște pui de oameni care nici nu mă cunoșteau bine, dar care au stat și mi-au desenat, în așteptarea mea, și mi-au scris mesaje, așa cum s-au priceput ei, și mi le-au dăruit cu tot dragul. Straniu, mi-au desenat cu precădere cai, de parcă ar fi știut exact ce-mi place, deși nu le-am spus niciodată. Cadouri gratuite, fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb.

Am primit fărâme de timp de la o mulțime de prieteni care nu m-au uitat, care mi-au transmis în toate formele posibile și din toate colțurile lumii, urările lor pline de căldură, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă nu m-ați prins toți la telefon, chiar dacă n-am apucat să vă răspund prea repede la mesaje, mi-ați făcut atâta bucurie pentru simplul fapt că v-ați gândit o clipă la mine. Cine vrea să te audă, te sună, la orice oră, lasă orice altceva și te sună. Cine vrea să te vadă, te caută, cu atât mai mult când ești bolnavă, chiar dacă nu știe unde ești, te caută până te găsește, sau te cheamă, nu așteaptă să fie chemat, nici invitații speciale. Cine ține la tine, își face timp pentru tine, te pune pe primul loc, nu-și face loc pentru tine în programul încărcat, după ce-a rezolvat tot ce mai avea înainte. Iar cine nu o face, înseamnă că nu merită să-ți mai pierzi timpul, nici măcar să te gândești. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, vă mulțumesc că nu m-ați uitat și vă iubesc pe toți!

Vreme trece, vreme vine, vremea e târzie. Vremea nu așteaptă momentul potrivit. Vreme nu mai este…

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Reclame

Frumusețea e în ochii celui care privește

Nu există femeie urâtă. E desigur un clișeu, rostit uneori de către unii care cred taman contrariul și care vor doar să facă pe cineva să se simtă mai bine. Dar eu chiar cred cu tărie în adevărul lui, în ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Și mai cred că nici o femeie nu ar trebui să fie vreodată cu un bărbat care nu o consideră frumoasă. Sau chiar cea mai frumoasă femeie. Fiecare persoană are tiparele personale de frumusețe, tocmai pentru că frumusețea stă întotdeauna în ochii celui care privește. Și abia atunci când iese din ochii privitorului și se revarsă asupra celui privit, învăluindu-l într-o aură, frumusețea e descătușată și trăită în adevărata putere a cuvântului.

***

Acum câteva zile, în drumul de întoarcere de la Sibiu, m-am oprit prin satul unde s-a retras învățătoarea mea, după ce s-a pensionat. Îmi doream de mult s-o vizitez. Am fost ultima generație pe care a dus-o până la capăt, iar de atunci nu ne-am mai întâlnit. Vorbisem la telefon înainte de sărbători, dar nu apucasem s-o mai anunț că trec pe la ea, așa că nu se aștepta să mă vadă atunci. M-a primit cu brațele deschise și multă emoție. Mi s-a părut neschimbată și i-am spus asta. Îmi place să cred că gestul scurt, de cochetărie, când și-a trecut mâinile prin păr, neștiind cum îi stă, a fost semnul că m-a crezut. O femeie scundă, cu părul scurt și cărunt, care a trecut prin multe, dar care mai avea puterea să-mi zâmbească larg. O întâlnire plină de amintiri, care ne-a dat amândurora o stare de bine. Doamna învățătoare…

***

În a doua zi de Crăciun, deși în mod normal ar fi trebuit să fiu în drum spre Elveția, mă aflam la un concurs de colinde în satul bunicii mele, în urma unei înșiruiri neașteptate de evenimente. Mi-a atras atenția o fetiță care stătea deoparte și își aștepta rândul pe scenă, îmbrăcată cu un minunat costum popular. „Ai emoții?”, am întrebat-o. „Nu”, mi-a răspuns cu vocea plină de emoție. „Ești foarte frumoasă!”, i-am mai spus, în timp ce mama ei îi aranja baticul. Iar atunci ea a îndepărtat repede mâinile mamei, cu un gest sigur și, fără nici o emoție și fără să i-o cer, mi-a pozat cu mândrie. Cu dezinvoltura unui copil de 8 ani.

***

În anul care tocmai a trecut, pe la jumătatea lui septembrie, după îndelungi insistențe ale prietenilor din București, care mă tot chemau în vizită, m-am mobilizat în sfârșit să merg iar. Aveam încă un pretext bun, concertul Angelei Gheorghiu, pe care-mi doream de mult să o ascult pe viu. Nu despre ea, care de altfel nu pot spune că m-a impresionat peste măsură, nici cu vocea – frumoasă, dar lipsită de acel nu-știu-ce care-mi dă fiori pe șira spinării sau îmi face pielea de găină, da, recunosc, eu simt în primul rând muzica la nivelul epidermei, nici cu înfățișarea – tot frumoasă, fără îndoială diva investește o căruță de bani în imaginea ei, dar poate tocmai de aceea parcă îi lipsește același nu-știu-ce, ci despre o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri vreau să scriu acum.

Din Timișoara în București, am călătorit cu trenul, la cușetă cu 6 locuri, plină. Patru femei și doi bărbați. De când am intrat în compartiment, m-a izbit un miros îngrozitor, de transpirație și de mâncare gătită cu ceapă prăjită. Una dintre doamne avea o discuție destul de aprinsă cu un tânăr despre mâncare și mi-am dat seama că mergeau la ceva filmare a unei emisiuni gastronomice. Tânărul probabil că-și petrecuse multe ore la bucătărie și nu apucase să facă un duș, de unde parfumul de transpirație și de mâncare, mă gândeam eu. Degeaba arăta bine, genul de bărbat despre care mulți ar spune că e frumos, și povestea cu patos despre abilitățile lui culinare, mângâindu-și barba stufoasă ca a unui călugăr ortodox, în care eu deja îmi imaginam tăiței îmbârligați. Celălalt bărbat, la vreo 40 de ani, cu părul și barba tunse scurt, cât să dea bine unui bărbat, și-a schimbat destul de repede ținuta casual într-una sport, de dormit. Nu mi-au plăcut niciodată bărbații excesiv de pedanți, e suficient să te speli, nu e nevoie să și duhnești a apă de colonie sau after-shave. Parfumurile sunt pentru femei, dacă mă întrebați pe mine, domnilor. Sau dacă le folosiți, cel puțin ar trebui să fie la fel de discrete ca și machiajul la femei. Eu eram îmbrăcată casual-sport deja, ca să pot dormi liniștită și fără să mă trezesc cu hainele șifonate. Balerini și pantaloni elastici bleumarine și un tricou gri, nimic ieșit din comun sau care să iasă în evidență.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care încearcă să atragă atenția asupra lor, prin orice-ar fi. Și nu am fost niciodată fană tatuaje, deși am o grămadă de prieteni apropiați care le poartă cu mândrie, inclusiv sora mea. E pur și simplu ceva ce nu mi-aș dori niciodată să-mi fac mie. Ceea ce pentru unii este o formă de artă, pentru mine rămâne o tortură gratuită și atât. Arta are legătură cu frumusețea naturală, cu simplitatea, arta te alină, te eliberează de suferință, nu poate coexista cu durerea. Ei bine, tipul ăsta destul de misterios avea cel puțin un tatuaj la vedere, am aruncat o privire la cel pe care-l avea pe brațul drept, pe furiș, să nu-l încurajez cumva să-și dezvelească și alte părți ale corpului, ca să mi le arate și pe celelalte. Era un cap mare de indian, care m-a dus cu gândul, nu știu de ce, la Ultimul mohican. A încercat de vreo două ori să intre în vorbă cu mine, i-am răspuns amabil, dar destul de sec. Eram frântă după stat peste program la serviciu, abia așteptam să se dea stingerea, sincer. Mi-am scos o carte, mai mult ca să-mi fac de lucru și să nu mai fiu deranjată, nu c-aș mai fi avut nevoie de ceva care să mă ajute să adorm. Titlul cărții părea de-a dreptul ostentativ în contextul în care mă aflam, Cel mai frumos loc din lume este chiar aici, mai că-mi venea să râd singură. Am profitat de altfel de un scurt moment de intimitate, când toți au ieșit să-și aducă lenjeria de pat și am deschis geamul, care m-am asigurat că a rămas deschis tot restul nopții.

Dimineața, mirosul tot nu părea să se fi estompat deloc. Am strâns toți paturile și ședeam în compartiment, așteptând să ajungă trenul în gară. Cei doi maeștri în ale gastronomiei și-au reluat discuțiile aprinse din ajun, unul în fața celuilalt, în stânga mea. Celelalte două doamne, care se cunoșteau, în dreapta mea. Iar eu în mijloc, în fața ultimului mohican. Tăceam. Sau eu tăceam, nu și privirea lui.

Trenul se oprește în sfârșit, lumea coboară, eu nu mă grăbesc. Ies printre ultimii. Când să cobor, în fața mea, pe peron, stă ultimul mohican. Nu-mi dau seama dacă vrea să mă ajute la bagaje, dar nu prea are la ce: am rucsacul de laptop în spate, în care am îndesat câteva haine, nu stau decât 3 zile, și rucsacul foto în față, femeia sandvici, ceea ce-mi permite să am mâinile libere. Mă întreb de ce m-a așteptat. Se apropie de mine, mă privește în ochi și gesticulând destul de larg, vădit emoționat, îmi spune, fără să mă atingă: „Îmi cer scuze, dacă te-am deranjat cu ceva, vreau doar să-ți spun că ești foarte frumoasă.” Atât. Și pleacă. Pleacă înainte să vadă reacția pe care a stârnit-o. Pleacă înainte să-mi vadă zâmbetul sincer din ochi, înainte să-mi audă un mulțumesc care mi se desprinde timid de pe buze, fără să-mi dau seama, pleacă înainte să vadă frumusețea pe care a scos-o la iveală, prin gestul lui simplu, dar plin de curaj. Pleacă fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb. Iar eu plutesc. O femeie ale cărei tălpi se desprind de sol, care nu mai vede forfota de pe peron, nu mai simte duhoarea din compartiment, nu mai aude hărmălaia din jur. Am senzația că nici cele două rucsacuri nu mă mai pot ține cu picioarele pe pământ. Plutesc deasupra tuturor.

Îmi trece fugitiv prin minte că poate omul ăsta tocmai s-a întors din te miri ce legiune străină, că poate n-o mai fi văzut femei de cine știe cât timp. Eu, după o noapte chinuită în tren, nespălată, nepieptănată, eu frumoasă? Ba chiar foarte?!? Cristina mă așteaptă sus, la ieșirea din metrou, își varsă cafeaua când ne îmbrățișăm, nu ne-am văzut de ani de zile, iar eu îi povestesc întâmplarea, a cărei amintire avea să mă țină deasupra pământului încă multă vreme. E aproape incredibil ce efect îndelungat poate avea un gest atât de simplu, atunci când e sincer și gratuit. Să fi fost tipul acela chiar ultimul mohican care a văzut frumusețea și în cineva care nu o mai vedea?

***

Despre asta e vorba în Atlasul frumuseții, minunata carte-album a Mihaelei Noroc, pe care mi-am făcut-o cadou de Crăciun și de atunci mă tot minunez, deși n-am parcurs încă nici jumătate… Despre frumusețea care se revarsă din ochii privitorului asupra celorlalți. Sorb din ea câte puțin, imagine cu imagine, în cantități homeopate, pentru un efect cât mai îndelungat. Sorb frumusețe în stare pură.

 

Iuliana

Iuliana din Nocrich, o frumusețe de copilă!

Rahat pe pușcă

Ziua bună începe de dimineață, se zice. Nu știu dacă se consideră bună și când nu prea ai nici un control asupra ei. Când nu mai ai somn de la 6, deși n-ai dormit cine știe cât în ultimele zile, e beznă încă, deci nici măcar la fotografiat nu poți ieși. Așa că-ți faci de lucru într-o casă din Nocrich în care ești musafiră și momentan singură pe deasupra, deci nu prea ai ce face, și aștepți să se lumineze. După ce începe să se crape de ziua, ceața te îmbie să ieși, e ideală pentru fotografiat.

Trec pe la Centrul Scout, să salut lumea și să-mi fac un ceai, fiindcă unde am dormit, n-am putut aprinde focul. Nu mai erau chibrituri și, ca niciodată, ca o cercetașă bună ce sunt, nu aveam la mine. Gata oricând… Ha ha. Mai schimb câteva vorbe cu cei câțiva care s-au trezit și plec direct în Alțâna.

Când am mai trecut pe acolo, mi-am dat seama că e un sat cu potențial fotografic, dar atunci nu era lumina bună. Rătăcesc pe drumuri de țară, pline de noroi, e încă devreme, întâlnesc doar vreo doi săteni, adormiți, care-mi răspund la salut cu jumătate de gură. Vreau să vizitez biserica evanghelică, dar poarta e închisă cu lacăt, așa că mă mulțumesc să o admir de afară. Am aflat că o săsoaică pe numele tanti Rozi (?) are cheile, dar n-am mai reușit să trec pe la ea. Data viitoare…

Mai hălăduiesc pe drumurile satului, văd semnul spre o pensiune și urc, curioasă și ca să mai treacă timpul, e prea devreme să mă înființez la poarta arhitectului care mi-a fost recomandat într-o chestiune imobiliară. E totuși a doua zi a anului, iar eu deja l-am bâzâit cu mesaje din prima zi. Norocul lui că avea telefonul închis.

Într-o curte pe stânga, văd patru struți. Nu-mi vine să cred că în Alțâna e cineva care crește struți. Mă opresc și mă uit la ei mirată. Iar ei se uită la mine și mai mirați probabil de mirarea mea. Ca la o struțocămilă. Verișoara lor de-a doua. O femeie cu inimă de bărbat, cum m-a caracterizat o prietenă dragă zilele astea. Deși aș prefera să fiu doar femeie. Sau doar bărbat.

În capul drumului, un grup de vânători. Îmi dau seama că nu sunt braconieri, pentru că nu par intimidați de aparatul meu foto. Intru în vorbă cu ei. Sau ei cu mine? Nu mai știu și nici n-are importanță, cred c-aș fi în stare să intru în vorbă și cu lupii din pădure. Sunt vânători din Alțâna și din împrejurimi și o dată pe săptămână se adună și merg la vânătoare. De data asta de mistreți, încă e sezonul. Îmi pozează foarte mândri și mă roagă să le și trimit fotografia. Unul din ei îmi lasă și numărul de telefon, a făcut și el multă fotografie la viața lui, dar pe film. E și poet pe deasupra, îl laudă alții și-l îmbie să-mi creeze și mie pe loc o poezie. Dar omul se intimidează și-mi aduce în schimb din mașină un plic cu mai multe fotografii făcute de el. Ne uităm toți la ele. Cu mistreți împușcați sau de la balul vânătorilor. Mai că m-aș duce cu ei, iar ei mai că m-ar lua. Mai așteaptă pe cineva care vine cu mașina, să vedem dacă ar fi loc și pentru mine–

– Ce fotografii ar ieși!, visează unul dintre ei cu voce tare, în locul meu.

Îi întreb cât durează. Toată ziua, dar dacă prind ceva, poate mai puțin, doar până la amiază, depinde. Vreau să mă reped până la mașină să-mi aduc măcar apa, că altceva n-am cu mine, nici măcar un sandvici. Avem noi de mâncare, mă liniștesc ei. Sunt rea de foame, dar pentru o partidă de vânătoare, aș fi în stare să mănânc și mistreț crud. Din păcate, ultimii veniți nu au loc la ei în mașină, iar unul dintre ei, mai precaut, ca să nu zic stricător de chef, îmi zice că-i cam periculos să merg, sunt totuși mistreți sau poate ricoșează vreun glonț. Așa că din păcate ne luăm rămas-bun. Îi întreb ce li se urează vânătorilor, căci eu habar n-am, pescarilor știu că li se spune „fir întins”.

– Rahat pe pușcă! îmi strigă unul dintre ei, înainte de a urca în mașină.

– Pe bune? întreb eu neîncrezătoare.

– Da, numai baftă sau noroc să nu ne ziceți, îmi confirmă altul.

Mă felicit în gând că n-am apucat să rostesc „baftă”, deși îmi stătea pe limbă. Iar ei mă invită în schimb la balul vânătorilor, unde nu e nimic periculos și rămânem înțeleși că dacă se mai duc la vânătoare de mărunțiș, rațe sau alte cele, sunt bine-venită.

Dac-aș fi știut în momentul ăla cum avea să decurgă restul zilei, zău că m-aș fi dus cu ei în carlingă! Ba aș fi primit bucuroasă și-un glonț ricoșat într-un picior. Dar din păcate n-am făcut-o, iar vânătoarea de mistreți s-a terminat pentru mine cu apariția în peisaj a unei căprioare… Mă întreb câteodată ce-am păcătuit pe lumea astea de mi-am continuat a doua zi din an descărcând cărămidă pe ploaie, când de fapt tot ce mi-aș fi dorit ar fi fost să stau frumos la gura unei sobe, să ascult o muzică faină și să citesc o carte bună, într-o companie plăcută.

Poate că pur și simplu n-am avut niciodată rahat pe pușcă?! Poate că m-aș pricepe mai bine la vânat mistreți sau măcar la fotografiat o partidă de vânătoare. Data viitoare știu ce-am de făcut ca să merg cu ei, mă trec pe lista de gonași, pentru asta se pare că nu trebuie să ai permis de vânătoare. Și dacă e nevoie, îmi pun și rahat pe obiectiv. Parol!

vanatori

Vânătorii din Alțâna

 

Turtă dulce cu țuică…

I-a venit vremea în sfârșit. Întind aluatul, tai formele și le așez în tavă. Între timp, cum simt că parcă mă ustură puțin gâtul, propolis în casă nu mai este, iar medicamente iau doar dacă-s pe moarte, trec la varianta țuicomicină. Să combatem microbul din fașă, nu vreau să bolesc de sărbători. Îmi torn puțină într-un păhăruț și-l așez pe colțul mesei, să pun prima tavă la cuptor și beau după. Mă gândesc o secundă, zâmbind singură, cum ar fi să se verse peste aluatul pe care-l întind. Nici nu-mi încolțește bine gândul ăsta, că și răstorn din greșeală cu sucitorul paharul, dar nu pe masă, ci direct peste tava cu turte care urmează să intre la cuptor. Minunat! Din greșeli au apărut uneori cele mai gustoase rețete, așa că aștept cu nerăbdare și curiozitate rezultatul.

Crăciun fericit tuturor!

 

În așteptarea Crăciunului…

Când simt că-mi inundă nările mirosul de prăjitură cu mere bio – cumpărate când am trecut ultima dată prin Slimnic – merișoare, scorțisoară și zeamă de portocale, care răzbate din cuptor, iar în restul casei plutește aroma cojii de portocale și a lumânării de brad, în timp ce un vinil cu Sarah Vaughan, playing old, good, American jazz se rotește neobosit la pick-up-ul de lângă mine – asta în așteptarea colindelor, pe care sper să le ascult pe viu anul ăsta, ah, ce mi-ar plăcea să aud un Trei crai de la Răsărit, cântat exclusiv de bărbați, probabil colindul meu preferat – atunci îmi dau seama că se apropie Crăciunul… Iar când mireasma de turtă dulce o să troneze peste toate celelalte, atunci chiar n-o să mai am nici un dubiu că a sosit!

Vine Crăciunul…

Turtă dulce

Despre responsabilitate și copii

Am citit zilele trecute un articol de-a dreptul elucubrant legat de posibila scădere a natalităţii în România, pusă pe seama independenţei femeilor şi a apariţiei zborurilor low-cost. Tot articolul aici, pentru cei interesaţi. O pledoarie a unui bărbat, desigur, şi nu oricine, ci directorul editorial al Ziarului Financiar, alarmat sau întristat, greu de spus, de dorinţa româncelor de a deveni tot mai independente, ceea ce ar duce la axarea lor pe dezvoltarea personală, urcarea pe scara socială, creşterea salarială, investiţii în imagine şi hobby-uri, şi implicit călătorii… low-cost!

Aşa cum am afirmat şi pe pagina de FB a prietenului unde am citit articolul, dincolo de faptul că acesta este de un sincretism nejustificat şi că autorul porneşte de la un titlu care într-adevăr atrage, dar că în conţinut face referire la multe alte lucruri, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu teza susţinută iniţial, singura frază pe care aş extrage-o şi asupra căreia aş sfătui autorul articolului să se aplece mai îndeaproape este următoarea: „Conform ultimelor date europene, în România fetele pleacă de acasă la 25 de ani, o vârstă în scădere, iar băieţii la aproape 30 de ani, o vârstă în creştere.” Asta deja spune tot.

Cred sincer că domnul Cristian Hostiuc ar fi putut să-şi rezume articolul la afirmaţia asta sau cel puţin să o aibă ca punct de plecare şi abia apoi să tragă concluziile corecte asupra scăderii natalităţii, nu să caute scuze bărbaţilor, nu să încline balanţa culpabilităţii în favoarea femeilor şi nici vorbă să găsească nişte cauze penibile în afara actanţilor principali, indiferent că e vorba de compania Ryanair sau orice altă deschidere şi oportunitate de a călători.

L-aş întreba pe domnul Hostiuc la ce vârstă a plecat dumnealui de acasă? Nu i-am studiat biografia, aşa că nu ştiu în ce situaţie se găseşte, dar l-aş întreba câţi ani a fost independent înainte să-şi întemeieze o familie, pe care nu pot decât să presupun că o are deja, în caz fericit… Sau nu?

Iar dacă şi-a întemeiat deja o familie, l-aş întreba câţi copii are şi după câţi ani de relaţie sau căsnicie i-a avut? În ce măsură a fost decizia lui şi în ce măsură a partenerei când şi câţi să aibă?

Pentru că, domnule Hostiuc, daţi-mi voie să vă împărtăşesc ceea ce văd în jurul meu: femei care îşi doresc copii, chiar dacă nu sunt căsătorite, dar care nu-i fac, doar fiindcă partenerii lor nu sunt de acord. Bărbaţi care tărăgănează lucrurile când vine vorba să-şi asume răspunderea completă de a-şi cere partenerele de soţie, doar fiindcă sunt convinşi că ele, odată ce schimbă starea civilă, le vor face imediat şi copii. Prin urmare, ei sunt cei care preferă să se mai bucure de libertate şi independenţă, nu ele. Cupluri care deşi sunt căsătorite sau în relaţii stabile de ani de zile nu fac copii, şi nu mă refer aici la situaţiile nefericite când nu pot avea copii, din varii motive, ci la cazurile în care nu îşi doresc copii. Deci e o chestiune de decizie de a nu-i avea, care de cele mai multe ori îi aparţine, din păcate, tot bărbatului. Mai văd femei care totuşi fac copii, cu parteneri pasageri, şi-i cresc singure, deşi ei nu-i recunosc. Şi nu în ultimul rând, cel mai trist, văd femei care avortează, fiindcă nu sunt pregătite emoţional sau financiar să-şi asume singure creşterea unui copil sau, şi mai grav, fiindcă bărbaţii le sfătuiesc să facă asta.

Şi ajungem la alt subiect sensibil. Aş merge puţin mai departe şi mi-aş permite să-l întreb pe domnul Hostiuc sau pe orice alt bărbat de câte ori din toate dăţile când a făcut sex/dragoste, spuneţi-i cum vreţi, a fost decizia lui sau a partenerei/partenerelor de a se proteja? Şi de ce exact simţeaţi nevoia să vă protejaţi în situaţiile respective, de boli venerice sau mai degrabă de un copil? Sper că simţiţi şi dumneavoastră nota oximoronică din sintagma „a se proteja de un copil”. Adică de tot ce e mai inofensiv şi mai lipsit de apărare. Mă opresc aici, ca să nu stârnesc alte polemici.

Să revin la articolul dumneavoastră, este perfect adevărat că vârsta la care apare primul copil e în creştere, dar acesta este un adevăr social la nivel global, nu doar în România, şi nu cred că e neapărat un lucru rău, ci mai degrabă o dovadă de maturizare a cuplurilor înainte de a avea copii. Denotă nevoia lor de a avea o situaţie stabilă şi a putea oferi un mediu mai favorabil creşterii copiilor, decât generaţiile anterioare. E perfect adevărat şi faptul că vârsta medie pentru când apare primul copil e mai mică în mediul rural şi mai mare în cel urban, dar şi acest lucru este valabil dintotdeauna şi se datorează în primul rând nivelului de educaţie diferit, dar şi faptului că la ţară e aparent mai uşor de crescut un copil, dacă e să ne referim exclusiv la timpul alocat acestuia. De obicei, la creşterea lui participă şi părinţii sau bunicii unuia dintre parteneri, ceea ce la oraş e mai dificil pentru un cuplu modern, cu ambii părinţi angajaţi. E adevărat şi că femeile sunt din ce în ce mai independente, au deja sau vor joburi şi salarii mai bune, dar aici mă văd nevoită să vă contrazic. Nu din cauza asta ele nu şi-ar mai dori copii, ci dimpotrivă, tocmai pentru că îşi doresc copii, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, îşi doresc mai întâi şi o situaţie financiară mai bună. Pentru că bărbaţii nu mai sunt de mult cei care îşi asumă exclusiv întreţinerea unei familii.

Nu e rău că ştiţi ce preocupări au tinerele fete, deşi vă mărturisesc sincer că din lista magazinelor pe care le-aţi enumerat, cel puţin unul din ele habar n-am ce produse vinde şi nici nu mă interesează, dar vă asigur că marca hainelor pe care o poartă sau numărul statelor în care au călătorit sau urmează să o facă nu interferează în nici un fel cu dorinţa lor de a avea copii. Dimpotrivă, în multe situaţii, femeile se canalizează pe dezvoltarea carierei, iar în puţinul timp liber fac cumpărături sau călătoresc tocmai din frustrarea că nu au copii. Permiteţi-mi să vă reamintesc, domnule Hostiuc, un alt adevăr general valabil: un copil se face în doi. Observ cu tristeţe că nu aţi pomenit niciodată ce fac bărbaţii în tot timpul în care femeile, pe care le consideraţi probabil puţin frivole, devin din ce în ce mai independente. Pe bărbaţi de ce-i excludeţi din ecuaţie?

Sunt înconjurată de o grămadă de prietene mai frumoase, mai deştepte, mai realizate decât mine, care sunt singure şi şi-ar dori să aibă copii. Ba chiar dornice să-i adopte. Unele chiar dacă au ieşit din relaţii de ani sau chiar zeci de ani, regretă lipsa unui copil, chiar dacă asta ar însemna să-l crească singure. Altele au deja un copil sau mai mulţi, pe care îi cresc singure, cu mari sacrificii. Însă marea majoritate şi-ar dori de fapt o familie, or asta presupune doi adulţi independenţi, nu doar unul. Nicidecum o femeie care trebuie mai întâi să crească un bărbat-copil, care nu ştie ce vrea nici măcar de la viaţa lui, aşa că nici vorbă să-şi mai dorească o viaţă (sau mai multe) pe lângă…

Pentru că acolo trebuie găsită buba pentru scăderea natalităţii. În lipsa voinţei, putinţei şi ştiinţei bărbaţilor de a fi bărbaţi, în toată puterea cuvântului, adică de a-şi asuma răspunderea pentru o familie, nu doar o relaţie. Nicidecum în dorinţa femeilor de a fi independente. Marea majoritate a femeilor, chiar şi cele mai independente dintre ele, tot îşi doresc copii! Doar că decizia nu le aparţine doar lor – cazul celor care sunt într-o relaţie. Iar celelalte nu-i vor cu oricine şi oricum… Şi e normal să fie aşa!

V-aş sfătui, domnule Hostiuc, să aruncaţi o privire peste gard, în ţările mai civilizate, unde bărbaţii sunt implicaţi în mod direct în aducerea pe lume a unui copil şi ulterior în educaţia acestuia. Ei participă alături de partenere la cursuri de pregătire a naşterii şi chiar sunt alături de ele pe tot parcursul travaliului. Poate o să râdeţi, dar li se ţine înainte un instructaj riguros în care sunt avertizaţi inclusiv de ce le-ar putea auzi urechile de la soţiile lor, în timp ce acestea nasc. Sunt avertizaţi că unele dintre ele, din cauza durerii şi a transformărilor hormonale, e posibil să-i insulte, să-i lovească, să le reproşeze lucruri îngrozitoare. Iar ei trebuie să nu se enerveze, să le asculte, să le suporte, să aibă răbdare, să le liniştească, să le încurajeze, să le zâmbească, să le ajute. La propriu. Câţi dintre bărbaţii din România – ţară cu natalitatea într-o continuă scădere – sunt sau vor să fie alături de soţiile lor când nasc? Mi-e teamă că încă se pot număra pe degete la nivel naţional.

Deşi mi-aş dori tare mult să mă înşel, fiindcă recunosc că fac parte din categoria femeilor care şi-ar dori ca partenerul să fie lângă ele când nasc. Alături la bine şi la greu, nu-i aşa? Şi dacă un bărbat nu e lângă femeia lui când îi e mai greu, atunci când înţelege el să-i fie alături? Dacă aveţi copii, dumneavoastră aţi fost lângă ea când a născut? Dacă da, felicitări! Dacă nu, de ce nu şi unde aţi fost în timpul acela? Ce altceva mai important aveaţi de făcut?

Nu pot decât să fac haz de necaz când încerc să-mi imaginez cele două situaţii majoritare în care s-ar regăsi probabil bărbaţii români, dacă ar fi puşi în faţa partenerei care-i înjură isterică, în timp ce naşte. Fie ar fi tentaţi sau chiar le-ar pune la punct cu un dos de palmă, după „bunul obicei” al unor bărbaţi, fie ar leşina sau ar izbucni în plâns şi ar da repede bir cu fugiţii. V-aş ruga, domnule Hostiuc, să vă puneţi pentru câteva clipe în locul unei femei şi să-mi răspundeţi cu mâna pe inimă la ultima întrebare pe care v-aş adresa-o: cu care dintre cele două categorii de bărbaţi mai sus-menţionate aţi prefera să faceţi copii în România?

Mă opresc aici, dar nu înainte de a vă sugera să vă îndreptaţi atenţia asupra unui factor real al scăderii natalităţii, cel puţin la fel de important ca lipsa asumării responsabilităţii din partea bărbaţilor, prezent de data aceasta în egală măsură în rândul ambelor sexe: stresul – cauza principală a infertilităţii la nivel mondial.

Ceea ce mă duce la un alt argument împotriva culpabilizării femeilor independente şi implicit a serviciilor de zbor low-cost: acestea din urmă le permit tuturor românilor să călătorească – fără nici un dubiu, nu doar femeile se bucură de acest avantaj, ci şi bărbaţii – , să se destreseze şi unii dintre ei chiar să procreeze în timpul acestor călătorii. N-aş vrea să mă bănuiţi de vreo reclamă ascunsă, dar cred că ar fi mai interesant să studiaţi nişte statistici despre câţi copii sunt concepuţi tocmai în timpul unor vacanţe low-cost, decât să le învinuţi exclusiv pe femei de scăderea natalităţii. Cât despre acele femei care călătoresc singure, nu pot decât să sper că într-una din călătoriile lor viitoare – iată, deja un posibil al doilea factor de creştere a natalităţii datorită companiilor aeriene, low-cost sau nu – să întâlnească poate nişte bărbaţi adevăraţi de peste hotare, cu care să poată avea copiii pe care şi-i doresc. Până când bărbaţii români se vor trezi din infantilism şi iresponsabilitate!

Cu cele mai bune gânduri, una din multele femei independente din România care, deşi îşi doreşte, încă nu are copii… drept care planifică deja următoarea călătorie!

Nefiind băiet, păduri cutreieram…

De ce-ar trebui să fii băiat, ca să bați codrii? Mi-a plăcut dintotdeauna pădurea. Nu mi se pare deloc înfricoșătoare, ci mă simt mai degrabă protejată în mijlocul ei. De oameni, de zgomot și cine mai știe de ce altceva… Și mai ciudat pentru unii, mai ales pentru cei care mă știu complet dezorientată în spațiu, e că în pădure mă orientez incredibil de bine. Ceea ce nu cred c-o să reușesc niciodată într-un mall, nici măcar cu busolă. Poate doar când o să crească și acolo mușchi la nord….

În copilărie, mă puneam în pielea Lizucăi și mă închipuiam dormind noaptea prin scorburi, însoțită de un Patrocle, visam atât de frumos în timp ce citeam Dumbrava minunată! Când am mai crescut, mergeam cu bunica frecvent la cules de ciuperci, în pădure. Doar noi trei. Poate că ea a fost prima care ne-a insuflat atracția asta față de pădure.

Acum vreo două săptămâni, în weekendul cu lună plină, ca să evadăm de caniculă și de oraș, am plecat în Retezat cu soră-mea. Cam târziu, ca de obicei, când pornești la drum cu o femeie adevărată, ha ha, și am știut că n-o să apucăm să facem un traseu până în vârf. Dar am încercat totuși. Ne-a prins și ploaia, așa că ne-am adăpostit la trunchiul unui copac, cât să și mâncăm ceva. Să povestim și să ne amintim de rezistența din munți, de cei care se ascundeau de regim și trăiau prin păduri și peșteri luni, ani de zile. Într-o bună zi, o să mă retrag în pădure, cu sau fără Patrocle, măcar o săptămână, ca exercițiu de admirație și solidaritate și respect pentru cei care au rezistat. Dar și de drag.

E ireal de frumoasă pădurea când plouă și se lasă aburii. Uitasem cât de bine e să șezi pe mușchi, să te uiți în sus la crengi și să asculți păsările și stropii de ploaie. Cât de fain e să dormi pe malul râului, să asculți noaptea apa, iar dimineața să te speli în tihnă, în timp ce admiri peisajul, nu faianța din baie și fața ta buhăită în oglindă. Ce victorie să reușești să aprinzi focul cu lemne ude, după îndelungi încercări. Pe vremuri, în ieșirile cu cercetașii, pregătirea mesei depindea de rapiditatea cu care reușeai să aprinzi focul, așa că uneori mai trișam și luam cu noi câte o sticluță cu spirt. Uitasem cât de bună e slăninuța prăjită la foc de tabără și ce fascinant joc de artificii în miniatură îți oferă acesta. Îmi era dor de cartofi copți în jar, care ne-au așteptat cuminți până dimineață, sau de ceaiul ușor afumat. Ce privilegiu e să ai bec stradal deasupra capului în însăși luna. Păcat că mi-am uitat, ca de obicei, trepiedul și din mână îmi ieșeau vreo 3 luni în loc de una… Mi-am potolit toate poftele astea. Până data viitoare, care sper să nu se lase la fel de mult așteptată. Păduri neumblate, așteptați-mă!

 

 

Săritura

Duminică începută devreme, după o noapte dormită în mașină. Aproape nimeni nu s-a trezit încă, liniștea postfestivalieră din zori. Nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la nimeni, deși Ioana îmi sugerează să merg și să-i strig printre corturi pe prietenii mei, să văd dacă s-au trezit. La cât sunt de apropiate corturile, nici n-ar trebui să strig prea tare. Doar că probabil după aceea ar trebui să le și cânt, până-i adorm pe toți la loc, ca să nu mă linșeze. Renunțăm la spa-ul la care visăm din ziua precedentă și pornim direct la drum. Prin ceață și rouă și printre vaci care pasc netulburate. Vrem să schimbăm ruta de întoarcere, dar un localnic ne descurajează, drumul de doar 15 km până la Padiș e forestier și nu e practicabil cu mașina mea care are garda prea joasă. O luăm iar prin nord, n-avem încotro, dar de la Bucea cotim totuși în jos. Pe hartă apare drum județean până la Stâna de Vale, cu niște locuri care merită văzute. Zis și făcut.
Drumul e foarte prost, dar sperăm că e așa doar o porțiune. Oricum nici n-aș prea avea unde întoarce. Și nici n-avem pe cine să-ntrebăm cum e mai departe. Așa că mergem cu speranța oarbă înainte și cu maxim 20 km/h. Când dăm în sfârșit de civilizație, după vreo 2 ore, cei câțiva oameni pe care-i întrebăm cât mai e până la Stâna de Vale și cum e drumul ne spun în unanimitate că-i foarte rău și mai bine ne întoarcem. Înapoi alte 2 ore? Nici nu vrem s-auzim, nu poate fi mai prost decât până aici. În plus, e deja după-amiază, iar până seara trebuie s-ajungem înapoi în Timișoara, n-avem timp să ne-ntoarcem. Singurii călători care vin cu mașina din direcția opusă ne spun c-am trecut de ce-a fost mai rău. Dar nu știm sigur dacă au fost până la capăt sau nu. Mergem mai departe.
– Cascada Iadolina, ce nume melodios! Oare de la ce vine?
– De la iad, îi răspund Ioanei, distrugându-i probabil imaginea idilică a toponimiei.
Într-adevăr, valea pe care o traversăm se numește pe bună dreptate Valea Iadului, aveam să aflu după întoarcerea acasă. Gropi imense pe drum, unele pline cu apă, de la ploaia din ziua precedentă, deci nu știi cât sunt de adânci, pietre și din loc în loc ridicături de asfalt, rămas cine știe de când, din cauza căruia sunt obligată să merg cu mașina într-o rână și să fac slalomuri năucitoare. Avem deja un argou adaptat situației: când vedem în față un petec de drum mai bun, cât să pot să mai bag în viteza a doua, exclamăm optimiste „autostradă la orizont!” La un moment dat, când e drumul mai lat, ne depășește un ATV. Îl invidiez în sinea mea. După ceva vreme, de data asta pe o porțiune îngustă de drum, vin din sens opus 3 mașini. În stânga e râpa, așa că trag cât pot pe dreapta, deși nu-mi dau seama din cauza buruienilor cât de tare mă adâncesc sau dacă mai pot ieși după. Reușesc să treacă, iar după ele vine și ATV-ul. Se pare că nu-i de mers mai departe, toți au încercat și s-au întors, drumul e tot mai rău. După regula nescrisă a optimismului că unde nu se poate ajunge cu ATV-ul, se poate cu o Toyota Avensis, mergem mai departe, după ce abia îmi scot și repornesc mașina.
Ajungem în sfârșit la Cascada Iadolina, ne așezăm pe podul metalic suspendat, cu privirea la spectacolul din fața noastră și picioarele bălăngăndind deasupra hăului. Dar nu ne bucurăm decât de câteva minute de liniște, cât să înfulecăm o jumătate de sandvici, că ne și invadează grupul de vreo 30 de elevi, pe care i-am depășit pe drum. Nu-i de mirare, aproape că mergi la fel de repede la pas ca și cu mașina pe drumul ăsta. Tinerii iau cu asalt cascada, adio fotografii sălbatice, îmi spun. Chiote, veselie, haine și încălțăminte aruncate peste tot pe mal, pe stânci. Unii se aruncă în apă, alții intră doar cu picioarele, alunecă, se stropesc, cad. Îmi vine în minte bancul cu turistele la Cascada Niagara și cu ghidul care le spune „dacă doamnele ar tăcea puțin, s-ar auzi și cascada!” Un singur adolescent pare să ignore total temperatura apei și înoată până în vâltoarea înspumată. Caut în zadar unghiuri potrivite de fotografiere, așa că mă mulțumesc să admir peisajul uman. Cel puțin la fel de pitoresc ca al naturii. Aflu de la câțiva dintre tineri că sunt din clasele a șaptea și a opta. Vârsta la care totul este posibil, dar și la care visele îți pot fi spulberate atât de ușor. Cu atâtea fete drăguțe în jur, e imposibil să nu (vrei să) faci pe viteazul, chiar dacă după roșeața pielii unora se vede limpede că ar vrea mai degrabă să iasă din apă urgent. Doar înotătorul nostru, nici nu știu când a avut timp și pe unde a reușit să urce, e cocoțat în vârful stâncii de deasupra cascadei. Oare vrea să sară de acolo? Așa pare! Tatonează terenul, caută din priviri locul cel mai potrivit pentru plonjare. Vârful nu e drept, ci destul de ieșit în afară, ar trebui să-și ia avânt destul de mare, ca să se îndepărteze de el, iar locul unde apa e suficient de adâncă e destul de mic, lângă se vede clar o stâncă la suprafața apei. Colegii încep să-i strige diverse și-mi pare a nu știu câta oară rău că nu înțeleg maghiara. Majoritatea fetelor se așază tacticoase pe bușteanul căzut de-a curmezișul râului, ca pe o bancă de rezervă la ora de sport, cu privirile ațintite asupra lui și, la un moment dat, chiar încep să scandeze ceva în cor. Îl încurajează probabil. Presiunea e mare. Caut din priviri un adult care-i însoțește. Nimeni nu schițează nici un gest. Tânărul nu pare să se lase impresionat de scandări, așa că acestea încetează. Oare și-a dat seama că e prea riscant și s-a răzgândit? Nu, doar își ia timpul necesar și, când e pregătit, sare. Și-i iese admirabil!
Teribilism? Nevoia de a impresiona? Sau doar de a-și testa propriile limite și de a învinge frica? Cred că doar ultima. Pentru că se vedea că-i era (puțin) frică. Dar a mers până la capăt chiar și așa. Exact așa cum atât de plastic se exprima cineva drag, care m-a învățat cândva că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, (atunci înseamnă doar că ești inconștient, așa cum probabil două inconștiente s-au pornit la un drum pe care n-aveau ce să caute fără mașină de teren…), ci chiar dacă faci pe tine de frică, așa cu căcatul în pantaloni, să mergi mai departe.
M-am întors spre doamna din grup, care ședea pe o piatră în spatele meu, la fel de senină ca înainte, de parcă tânărul n-ar fi intrat decât cu vârful degetelor de la picioare în apă. M-am dus la ea și nu m-am putut abține să n-o felicit pentru curajul de a însoți așa un grup mare, cu așa tineri îndrăzneți. Am întrebat-o dacă e o excursie cu clasa și dacă e singura însoțitoare. Nu, era o excursie organizată de Biserica Reformată, mai erau 2 preoți, mi i-a arătat și încă vreo 2 adulți care-i ajutau. Dar nici unul nu intervenise. Le-am admirat puterea de a sta deoparte, de a nu-i influența tânărului decizia. De a nu-i transmite frica lor. De a nu-i pune obstacole și limite. De a-i da ceea ce nimeni n-ar trebui nici măcar să-ncerce să-ți ia vreodată: libertatea. De a avea încredere că știe ce face și o face bine. Doar o săritură, ca să-ți învingi frica. După ce-am urcat la șosea, doamna ne-a mărturisit pur și simplu că s-a rugat la Dumnezeu. Mai departe s-a ocupat el. Atât. Fără crize, fără țipete isterice, fără amenințări verbale sau degete arătătoare rotite în aer. Fără o cutie de distonocalm dată peste cap. Și chiar și fără ovații la final.
Dacă toți adulții de pe fața pământului ar gândi și ar face la fel! Și dacă, frumosule tinere, aș fi avut măcar cu 10 ani mai puțin… Sper să-ți găsești o fată pe cinste și cândva să săriți de pe aceeași stâncă împreună, la fel de curajoși!

Am cauciucuri, deci exist!

Ce poți să faci când ești consemnată la domiciliu, în principal din 2 motive: 1. lipsă cauciucuri; 2. zile de naștere. Deși cauciucurile le-ai comandat de lunea trecută și au ajuns în oraș de miercuri la prima oră, dar de atunci stau în depozitul Urgent Cargus, iar nimeni nu catadicsește să ți le livreze, din lipsă de curieri, deși le explici că tu ai nevoie de ele urgent! Așa că aștepți sâmbăta, ca să te duci să le ridici personal, în celălalt capăt al orașului, deși ești deja c-un picior în groapă. Mai precis, pe față ai roata de rezervă, iar pe spate un cauciuc care te poate lăsa în orice moment, fiind deja spartă pânza în interior. Prin urmare, mașina mergea ca o căruță pe un drum de țară. Cu masaj anticelulitic inclus. N-am mers cu mai multă grijă nici când am dat examenul auto. Cu maxim 50 km/h, spre disperarea celorlalți șoferi din trafic, deși la un moment dat am ieșit din oraș.
Am introdus adresa care mi-a fost transmisă telefonic, iar când Google Maps m-a anunțat că am ajuns la destinație, am tras pe dreapta, cam sceptică. Părea să fi ajuns la dracu-n praznic, nu la un depozit. Am întrebat prima persoană care mi-a ieșit în cale ce număr e acolo, mi-a răspuns că 27, dar că imediat lângă e 65, bine că măcar erau amândouă impare, altfel mai că eram tentată să cred că logica celui care a numerotat strada o bătea pe a celui care a numerotat departamentele din Franța, ceea ce n-ar fi prea greu, de altfel. Eu trebuia să ajung la 58-60, deci pe cealaltă parte a străzii. Am întrebat de Urgent Cargus și aceeași persoană mi-a recomandat să merg înspre aeroport, că pe-acolo a auzit că ar fi… Adică mult mai departe decât unde mă aflam. Noroc că am încercat să caut tot pe Google Maps și direct Urgent Cargus, care s-a dovedit a fi de fapt Urgent Curier și de care se pare că trecusem. A trebuit să mai merg o bună bucată până să ajung la un sens giratoriu și să pot întoarce.
Am ajuns în sfârșit la destinație, pentru cine nu știe și e interesat, se află chiar înainte de Mall-ul și reprezentanța Toyota, pe Calea Lugojului. Debandadă totală acolo, cred că ar fi putut fura oricine orice. Plin de colete împrăștiate peste tot și mai mulți oameni care veniseră să le ridice personal, deci nu eram singura nerăbdătoare, ceea ce m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Tipul mi le-a adus până la mașină, măcar atât, deși bătea un vânt năprasnic și mai că-mi venea să-l rog să-mi dea și mie unul să-l car, ca să nu mă zboare…
De acolo m-am dus direct la vulcanizare. Aceeași cu vechea mea prietenă Makita. Tipul de acolo, același ca prima dată, mi-a schimbat roata de rezervă, iar când a ajuns la cauciucul din spate, la care abia atunci m-am uitat și eu mai bine și din care lipseau deja fâșii întregi, se vedea direct pânza, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat la mine, s-a uitat la cauciuc, s-a uitat iar la mine și a zis doar atât:
– Bombă!
Nu știu ce-a vrut să zică și nici măcar dacă s-a referit la mine sau la cauciuc?! Nu știu de ce-am simțit nevoia să-i explic că am fost la munte, de-asta a ajuns în halul ăsta. Atât i-a trebuit, să-i dau apă la moară:
– Ți-a trebuit să mergi la munte… bla bla bla.
Mă simțeam ca un nenorocit care ajunge la urgențe în noaptea de revelion, cu criză de fiere și căruia îi ține medicul morală „ți-a trebuit să bagi în tine și piftii, și ouă umplute, și cârnați etc. etc. etc. Acum taci și rabdă!” În dulcele stil românesc: în loc să zici mersi în gând că mai sunt inconștienți care îți asigură pâinea, le ții lecții.
În fine, totul e bine când se termină cu bine, sunt din nou motanul încălțat, gata de pornit la drum, iar weekendul acasă nu s-a dovedit prea rău până la urmă. Mi-a oferit răgazul să mai gătesc (pește cu rozmarin și vin la cuptor și un sos de rubarbă cu mandarine), să savurez noul spectacol al lui Răvan Mazilu de la Teatrul German de Stat, Cartea junglei, pe care îl recomand cu căldură tuturor copiilor de orice vârstă (bravo, Teo, și mulțumesc pentru bilete), să mai ies cu prietenii, la bowling și la Homemade, pe care îl recomand tot cu căldură, și să observ că într-un ghiveci, în care habar nu mai am ce floare am plantat, stă să încolțească ceva. Aștept cu nerăbdare să văd ce…

1112

 

 

În sfârșit, Șureanu!

De doi ani îmi doream să ajung, dar citisem că drumul e accesibil doar prin Sebeș. Sâmbăta trecută, dacă tot m-am dus acasă, era musai să dau o fugă și până acolo. Așa că direct după parastasul lui tata, cam târziu din păcate, am pornit. Singură, țină-mi Dumnezeu inconștiența…
Până la Barajul Oașa, drumul e impecabil. După, cam desfundat. Am înțeles că de fapt în perioada asta, după ce se topește zăpada de pe drum, e cel mai nasol. Nu era nici de lanțuri, fiindcă pe alocuri era noroi, dar în cea mai mare parte gheață.
Într-o rampă, obligată fiind să las o mașină care cobora să treacă, m-am tras cât am putut pe dreapta, dar apoi n-am mai putut porni, derapa. Am lăsat mașina să alunece singură la vale, noroc că așa mergea, și am încercat să urc iar cu viteză mai mare. Nici așa n-am reușit, pe coama dealului patinaj free style. De data asta, nu mi-a mai ieșit schema la coborâre și m-am trezit de-a curmezișul drumului, cu fundul mașinii înfipt în troienele de zăpadă de pe margine. În spatele meu venea deja o mașină, cu salvatorii mei. Roxana, Mihai și Florin. Ultimul, „dacă el nu poate, nu poate nimeni” – m-a asigurat Roxana, a reușit să-mi întoarcă mașina și să și urce cu ea dealul. Iar eu am mers în mașină cu ceilalți, până la un punct, unde am parcat-o pe a mea și am continuat toți patru cu a lor.
Deși ne-a rămas puțin timp pe pârtie, instalațiile funcționează doar până la 16.30, a meritat tot efortul. Confirmarea, de altfel, e faptul că și Klaus Iohannis a ales în weekendul trecut să schieze tot la Șureanu, n-are gusturi rele… Doar că el, din câte povestea Mihai, schia doar pe pârtia neagră, deci n-am avut norocul să-l văd pe viu, ocupată fiind să dau cu mine de alte pârtii mai ușoare…
Iar pentru că la mine peripețiile se țin lanț, duminică, pe drumul de întoarcere în Timișoara, de data asta și cu soră-mea, la intrare în Dumbrăvița, am făcut iar pană. La aceeași roată. Tot brusc. Din fericire, am avut unde să tragem pe dreapta și eram în apropiere de un semafor, așa că din nou s-a oferit un tip să ne ajute, pentru că erau atât de bine strânse șuruburile de data trecută, încât nici una dintre noi nu a reușit să urnească vreunul. Și s-a mai pus și ploaia, fix atunci. Imensa mea frustrare este că de data asta am schimbat rolurile cu soră-mea, eu îmi făceam de lucru prin portbagaj când a plecat tipul și n-am fost pe fază să-i mulțumesc și să-l întreb dacă-l cheamă Alex ! Pentru mine, Alex rămâne !
Mulțumesc Roxana, Florin, Mihai și… Alex pentru ajutor și un alt weekend de poveste. În Șureanu o să mă întorc negreșit!