Cine caută găseşte

De multe ori m-am hlizit pe cinste văzând cum ajunge lumea pe blogul meu, însă după ce am citit şi articolul Arcadiei mi-am zis că n-are rost să mă distrez de una singură, trebuie să dau mai departe. Mărturisesc că nu-mi pot explica de ce au ajuns tocmai pe blogul meu oamenii care au căutat expresiile îngroşate de mai jos (le-am pus doar diacritice, la altceva n-am intervenit), dar cine poate înţelege căile încâlcite ale căutării pe Internet? Dacă o să le mai caute, de data asta le-am şi răspuns:

poezii fisc – Stimabile, dac-ai ajuns la fisc, nu te mai scoţi cu nici o poezie, ’ngeaba cauţi. Da-ncearcă totuşi o odă închinată fiscului, cine ştie…

vederea stricată la pc exemplificare – Tu, cititorule de bloguri, eşti exemplificarea ideală!

compunere cu temă dată: nu mai trăiesc aşa ceva – Vă rog io, nu faceţi vreo prostie!

poze cu tăieturi pe mână – ???

cum se scoate cotorul de mere – Cu cotorniţa.

poze oameni urâţi şi oribili – Mai bine dă drumul la TV.

mere decupate – … şi pe şiclu aranjate

ce să scriu intr-o felicitare de dragoste felicitari de dragoste imagini – Încearcă un „Te iubesc!” Ăsta nu dă greş niciodată.

ceainic vechi otoman – da’ cu unu românesc ce problemă ai, turcofilule?

ţara lui turtă dulce – Turta dulce e cetăţeană universală, are şi green card şi viză schengen şi tot ce vrea muşchii ei, na!

daria pater murit – Am înţeles eu bine? A murit cineva? D-zeu să-l odihnească! Sau s-o?!

caut pe cotoru – L-ai ratat la minut, vezi la vecinu’!

razoare bic – He he he, tu eşti tot ăla cu tăieturile pe mână, bre? Nţ, nu-ţi dau!

s-a dus şi ziua de astăzi – Of, da, şi dusă rămâne…

cum se cheamă oameni care sar în înălţime – Săritori în înălţime cumva?!

compuneri un chef pe lună – Chefliule, pune mâna şi scrie compunerea singur, că nici pe lună n-ajungi altfel.

cuvintele care se zic în cafea să se potrivească – Ce să se potrivească? Băutorul cu cafeaua? Zaţul cu cafeaua? Sau băutorul cu zaţul? Na, că m-am zăpăcit de tot.

linge tot în altă limbă – Şi io care credeam că limbajul limbii e universal…

ce să scrii într-o felicitare chinezească cu litere chinezesc – Să scrii aşa: 汉语/漢語 华语/華語 中文 Da’ să nu mă-ntrebi ce-nseamnă.

vă pasă de ce zice lumea din jur? – În general, nu. N-ar trebui să vă pese nici dumneavoastră, zău.

compuneri încâlcite – Ai nimerit bine, cam tot ce scriu eu pe-aici e încâlcit. Sper c-ai găsit ceva pe gustul încâlcelii tale.

cuvinte care termină cu oale – Moale, domoale, pistoale, foale, poale, (coate-)goale. Ajung? Dacă nu, puneţi şi nasoale, că n-o fi foc.

culoarea portocalei când e stricate – Dom’le, portocala când e stricate are culoarea cojii oului de struţ lăsată la macerat 13 zile şi 7 ore. Parol!

cum se cheamă alea care se pun în lapte – Posmagi. Şi după ce-i scoţi din lapte sunt posmagi muieţi.

muzica azi am fost la biserica tam tam – Bine-ai făcut, ta-ram tam-tam!

imagini cu scrisul încă te mai aştept – Nu mai simplu scrii şi faci chiar mata o poză?

bătaia la copii – Nu-i nici sfântă, nici ruptă din rai, ci doar ILEGALĂ!

teatru cu replici muzicanţii din bremen – „I-ha, I-ha” ar trebui să ajungă, restul se poate mima…

de ce ne place viaţa la ţară – În care ţară?

ce e cu tineretul de astăzi – Stimată doamnă / Stimate domnule, e bine, mulţumesc.

Sfânta budă (II)

Cum spuneam, buda e sfântă. Măcar acolo ar trebui să ai pace. Strict treaba ta ce faci şi cât stai înăuntru. N-o să înţeleg niciodată alte motive decât cele menţionate în textul anterior pentru care ar vrea cineva să aibă companion acolo. Şi tot aşa nu înţeleg de ce nu pot aştepta unele persoane să iasă cineva de la toaletă ca să poată comunica. De ce atâta grabă? Arde? Cu ce e mai interesantă o discuţie purtată de o parte şi de alta a unei uşi de toaletă? Am avut cândva o colegă de apartament care se încăpăţâna să vorbească cu mine aproape cu urechea lipită de uşa băii, degeaba încercam eu să-i explic că „acum sunt la budă, vorbim când ies”. Ce-ar mai fi lipsit? Să se uite şi pe gaura cheii ca să aibă contact vizual cu interlocutorul!

 

Aceeaşi persoană bineînţeles că n-avea nici o problemă să vorbească la telefon, stând pe budă. Cunoscuţii ei probabil că se obişnuiseră deja cu fundalul sonor, susurul gingaş, respectiv puhoiul când trăgea apa. Încerc să-mi imaginez cum ar suna o asemenea conversaţie. „Da, dragă, ţi-am zis eu să pui şi ulei de măsline” pşşşşşşşîîîîîîî „că-i dă gust bun” şşşiuşşiuşşşiu „acum aş hali o farfurie” şşşi şşşi şşşi. Şi aşa mai departe, mă opresc la „felul întâi” şi las pe alţii să-şi imagineze continuarea festinului.

 

Ba am mai avut o colegă care mi-a mărturisit cândva că a tras cu urechea la uşă în timp ce prietenul (nu ştiu dacă el sau altul mai performant i-a devenit între timp soţ, n-am îndrăznit s-o întreb) îşi scutura trandafirul – dacă tot m-a învăţat Cătălina expresia s-o şi aplic. Ba l-a şi cronometrat! Mi-a zis exact câte secunde scuturase domnul petalele, în jet – pardon – în ploaie continuă, şi că asta era de foarte bun augur: însemna că foarte probabil n-o să aibă mai târziu probleme cu prostata şi că-i funcţionau toate alea alea… N-am reţinut restul explicaţiei şi nici scorul câştigător, pentru că mintea mea s-a blocat atunci, am făcut ochii cât două capace de budă şi m-a năpădit o milă năprasnică pentru toţi bărbaţii planetei. Bărbaţi, fiţi cu mare băgare de seamă pe cine luaţi!

 

Ce mi-a căşunat mie pe biata budă? Păi, foarte simplu: am la activ câteva uşi / clanţe încasate în spate, cap, picior, mână, ba mai sunt şi deţinătoarea unei colecţii – deloc de neglijat – de persoane care au dat peste mine, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Pentru că trebuie să fac o confidenţă de budă, primul lucru pe care-l fac când intru într-o baie care nu se încuie e să caut din priviri vreo altă metodă de a bloca uşa. Vreun mop înfipt în uşă, vreun lighean umplut cu apă…

 

În plus, sunt profund dezamăgită că nimeni nu acordă atenţie subiectului, deşi se pare că ar trebui. Pentru că mulţi nu ştiu să bată la uşă sau să aştepte la o distanţă decentă – colţul diametral opus al clădirii în care se află toaleta, sau mai simplu chiar afară din clădire – până iese ocupantul actual. Nu ştiu să existe în cărţile de bune maniere vreun capitol dedicat subiectului, dar cred că ar trebui adăugat: Cum să te comporţi la budă şi în vecinătatea ei? La o adică mă ofer să-l şi scriu chiar eu…

Ocupat! Sursa imaginii: http://www.google.ro/imgres

Sfânta Budă (I)

N-am greşit nici acordul şi nici ortografia, căci nu vreau să vorbesc nici despre „sfântul” Budha, nici despre una din multele localităţi cu numele Buda de pe teritoriul României, Ungariei etc. Ci nici mai mult nici mai puţin despre infama, dar indispensabila budă, pe care wordpressul se încăpăţânează s-o scrie cu majusculă, fiind în titlu, iar neştiinţa mea în ale wordpressului nu poate decât s-o lase aşa. De fapt, poate că măcar atât merită şi ea, o majusculă, după ce că-şi face treaba fără să crâcnească şi e tratată pe nedrept Cenuşăreasa odăilor. Eu, una, nu mă sfiesc să-i spun „budă” – nici măcar în public, Teodora ştie… –, dar pentru cine are obrazul mai subţire şi i se pare vulgară exprimarea menţionez şi varianta elegantă „locul de pudrat nasul”, valabil se pare pentru femeile de orice vârstă. Oare există o variantă eufemistică şi pentru bărbaţi? Altfel spus: cel mai privat loc cu putinţă. Sau cel puţin aşa cred eu c-ar trebui să stea lucrurile, dar de fapt e cel mai public loc privat. Sau cel mai privat loc public? Mă rog…

 

Asta-i întrebarea: e loc public sau privat? Sigur că până la o vârstă, după cum se poate vedea, nu-i mare bai că nu există bariere între termeni. La femei nu-i chiar aşa, îndrăznesc să spun, dar nici foarte diferit nu stau lucrurile. Îmi amintesc şi acum cu groază expresia diferitelor colege, la diferite vârste: „Vii cu mine la budă?” „Nuuu!” urlă în gând fiecare celulă de-a mea, dar n-o aude nimeni. De ce-ar vrea cineva să meargă cu încă cineva la privată?

 

Un motiv oarecum plauzibil – din pudoare, slavă cerului că mai există şi aşa ceva – ar fi să ţii de uşă, în cazul toaletelor publice cu uşi care nu se închid cum trebuie, sau dacă se închid nu se încuie şi tot ar putea da peste tine altcineva. Pe mine nu vă bazaţi! Uneori am reacţii lente. Îmi aduc aminte cum o prietenă de-a mea a luat o uşă în cap cu mine de pază. Halal paznic!

 

Un al doilea motiv oarecum plauzibil ar fi să faci pe cuierul, care de obicei lipseşte, adică să ţii şi cu dinţii, dacă nu-ţi mai ajung mâinile, toate accesoriile de care trebuie să se dispenseze o cucoană înainte de-a intra într-un anume loc, în vârful picioarelor şi cu poalele rochiei sau cracii pantalonilor deja ridicaţi. Pe mine nu vă bazaţi nici de data asta! Uneori am mâini de mămăligă exact când nu trebuie.

 

Un al treilea motiv oarecum plauzibil ar fi în condiţii vitrege, ca să zic aşa. Noaptea, în ieşirile cu cortul, de exemplu, când trebuie ori să stai de pază la lupi – adevăraţi, dar îndeosebi umani – sau chiar să ţii o lanternă, ca să nu intre în contact nenea popoul cu tanti urzica sau mai ştiu eu ce altceva… Pe mine din nou nu vă bazaţi! Oi avea eu uneori reacţii lente şi mâini de mămăligă, dar ţintesc al naibii de bine. La fasciculul de lumină mă refer.

 

În ciuda acestor motive oarecum plauzibile, altele nu-mi vin în minte, reacţia mea când se oferă cineva voluntar să mă însoţească la budă e că-mi trece automat orice nevoie, oricât de imperioasă ar fi. Pentru mine buda e sfântă…

 

VA URMA

gotta-go-briefcase; sursa imaginii: http://www.google.ro/imgres

 

 

Stand by me

Aseară am primit un mail de la o prietenă, cu videoclipul de mai jos. Este o interpretare total ieşită din comun, şi cu atât mai demnă de admiraţie, a celebrului hit Stand By Me, de către oameni simpli, din toate colţurile lumii, fără să se cunoască între ei, unii dintre ei fără să fi studiat vreodată muzica. Fiecare aşa cum l-a înzestrat Dumnezeu. Şi se vede clar că i-a înzestrat pe toţi… Înregistrările lor au fost apoi mixate într-un studio de profesionişti, iar rezultatul este incredibil.

 

Cam aşa cumva văd eu şi blogăreala asta: un fel de pânză mare şi albă, pe care vin oameni care nu se cunosc în viaţa reală, dar fiecare îşi lasă pe ea o palmă înmuiată într-o culoare diferită. Culoarea specifică a fiecăruia dintre noi. Mi se pare c-am primit la ţanc acest videoclip, pentru că astăzi se împlinesc 5 luni de când a făcut ochi acest pui de blog. La vârsta asta, un pui de om a învăţat deja să-şi ţină singur capul sus, poate chiar să stea în fund. Puiul meu de blog nu ştiu dacă poate face singur ceva, ştiu doar că i-ar fi cam greu – dacă nu chiar imposibil – să trăiască fără voi, cei care treceţi pe-aici şi mai lăsaţi o palmă pe pânză, într-un fel sau altul. Ăsta e un motiv suficient pentru care n-am dat ascultare impulsului (care mi-a dat târcoale de mai multe ori, recunosc) de a-l şterge, pentru că nu pot distruge ceva ce nu-mi aparţine doar mie. Faptul că aţi trecut şi voi pe aici şi aţi rupt din timpul vostru să citiţi una-alta, ba chiar să lăsaţi câte-un comentariu, face ca eu să nu mai am drepturi depline asupra lui. Am petrecut 5 luni împreună cu voi, aşa că vă mulţumesc, să fiţi sănătoşi şi, doar dacă vă face plăcere, stand by me!

 

 

 

 

Ieri şi azi

Se pare că efortul mi-a fost răsplătit, ieri am apucat în sfârşit să fac deja celebra tartă cu voinicică de care pomeneam data trecută, care arăta cam aşa (poze tot numai cu telefonul pot face, din păcate, aşa că-mi cer scuze pentru calitate, dar pe de altă parte mai bine pentru pofticioşi că nu se vede culoarea gălbui rumenită):

 

Ieri

Astăzi, tava arată aşa:

 

Azi

 

Mai e nevoie de alte comentarii? Ca să compensez dureroasa lipsă, am mai tras rapid, literalmente rapid, nu durează nici măcar o jumătate de ceas, o prăjitură cu mere de post (pentru toţi ai casei adică) şi pe deasupra fără blat: o cană cu făină, una cu griş, una cu zahăr se amestecă. Din praful ăsta am aşezat un strat – cică nu trebuie să fie mai gros de un deget – pe fundul tăvii acoperite cu hârtie de copt, apoi unul de mere rase şi călite puţin cu zahăr şi scorţişoară, cu zeamă cu tot, am presărat nişte nucă măcinată, altul de praf alb – complet legitim -, altul de mere cu zeamă, şi iar nucă presărată. La cuptor o jumătate de ceas. Am făcut-o prima dată acum şi m-aş fi aşteptat să se poată mânca numai cu lingura, da’ de unde: s-a legat, ba chiar se văd frumos şi straturile. O minunăţie!

 

Prăjitură cu mere şi nucă, de post şi fără blat

 

Voinicică pe câmpii, hai s-o adunăm copii…

Pun pariu că habar n-aveţi ce-i aia voinicică. Da’ eu ştiiiuu, sâc! Recunosc însă c-am aflat şi eu recent. Se pare că aşa-i spune pe meleagurile mioritice mediteraneenei rucola. De câteva săptămâni, de când mi-a dat Arcadia reţeta de tartă, caut rucola. Intensiv. Am bătut regulat toate magazinele în care îşi scotea năsucul vreun fir de verdeaţă, că era supermarket, minimarket, Tanda&Manda, aprozar, alimentara, gostat – cine nu mă crede că pe la noi mai există aşa ceva, n-are decât să facă puţină muncă de teren şi să mă verifice – mai să intru şi-n cele în care se vedeau de-afară doar plante ornamentale, nu ştii niciodată de unde (ră)sare rucola. Rar mi se pune chiar aşa pata pe câte-o mâncare, dar de data asta, după toate laudele Arcadiei, aproape că-mi venea s-o iau pe coclauri în căutarea buruienii cu pricina.

 

Căutarea mea a fost cu atât mai istovitoare şi intensă cu cât se pare că nimeni nu mai ştia de aşa ceva pe-aici, iar eu încă nu ştiu pronunţa prea bine consoana „r”. Reluat exerciţii de dicţie, că doar e un scop nobil în joc. Tras adânc aer în piept. Curaj! Aveţi rucola? Ce să fie? Efort suplimentar, vene roşietice umflate pe gât, ba chiar şi în ochi am impresia, pielea obrajilor – bogat vascularizată, ca la batracieni, parcă? – îmbujorată, limba însă la fel de paralitică şi la a doua tentativă, doar că tonul e ceva mai ridicat: Rucola. Ce-i aia? De data asta mai şi suport o privire insistentă, ţintită exclusiv pe gura mea. Sau chiar în gura mea?

 

Ieri, după ce abandonasem căutările şi orice urmă de speranţă, căutând cu totul altceva, ce-mi văd ochii într-un supermarket? Evrika! Eppur rucola! O lădiţă întreagă cu caserole, neîncepută. Iau una în braţe şi mă uit după preţ. Mi-e întotdeauna lene să iau cărucior, mă incomodează şi pierd prea mult timp, când ştiu exact ce şi de pe ce raft am de luat. Într-o mână o pungă cu chestii cumpărate de altundeva, în alta geanta, plus caserola, sună telefonul, las plasa unde apuc, ca să-l scot din geantă şi să pot răspunde, dar nu dau drumul caserolei, deşi nici vorbă să se mai înghesuie cineva în jurul lădiţei în cauză. Caut din priviri vreun angajat al magazinului. Nici unul. Să iau una, să iau două? Dacă nu-mi ajung banii? Cardul îl am, dar cum îl folosesc destul de rar, uit PIN-ul. Cu caserola în braţe, ca femeia cu butucul din Twin Peaks, bat tot magazinul în căutarea unui angajat. Găsesc, întreb, mi se spune să aştept, aşa că-mi reiau cuminte locul, de veghe-n lanul (a se citi „lădiţă”) cu rucola şi fac, fără să crâcnesc, ceva ce nu sufăr să fac: aştept. Vine şi preţul, pe buzele angajatei, odată cu întrebarea: Cum o pregătiţi? Ca salata obişnuită? Îi explic pe scurt reţeta de tartă de la Arcadia, deşi eu n-o făcusem niciodată, îi atrag totuşi atenţia că e puţin amăruie, şi mai iau o caserolă. La casă: Care-i codul la salata asta? Rucola, zic eu. Fac iar ce nu sufăr să fac, ba mai fac acelaşi lucru şi alţii după mine la coadă. Vine şi codul la rucóla, după spusele casieriţei, iar eu plec voinică, încărcată cu două caserole de – aveam să aflu – voinicică, după îndelungi căutări de rucola.

 

Azi, când să fac tarta mult aşteptată, e luat toată ziua gazul.

 

Lan de voinicică în bătaia vântului de seră... Sursa imaginii: http://www.google.ro/imgres

Măgăriţă cu aripi…

Leapşa lui Piţigoi, scapi de una, treci la doi… Nici n-am apucat să răsuflu bine şi hop, îmi aruncă şi Rontziki o leapşă: ce am vrut eu când eram mică să mă fac când voi fi mare? Eu n-o dau mai departe cu forţa, dar dacă se molipseşte cineva de ea, să ne spună şi nouă.

 

Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte nici măcar unul din răspunsurile la întrebarea care ştiu că mi-a fost adresată, ca oricărui copil. Ori săream ca bondarul din floare-n floare, adică voiam să mă fac prea multe chestii diferite şi de-asta nu mai reţin, ori răspundeam în doi peri, numai ca să fiu lăsată în pace, ori voiam pur şi simplu să mă fac visătoare şi atât, ceea ce m-am şi făcut. Acum că sunt mare – chestie discutabilă până la moarte – vreau să mă fac mică. Dar leapșa e invers, să nu fac şi eu ca Benjamin Button. În această pană de memorie (permanentă) aflându-mă, nu pot decât să bănuiesc că voiam să (mă) fac când voi fi mare ce-mi plăcea să fac şi când eram mică.

 

1. Măscărici. Altfel spus, să fac lumea să râdă. Reuşeam asta destul de uşor pe-atunci, mai ales rârâită fiind. Mă punea lumea să repet la nesfârşit anumite poezii şi eu le făceam pe plac, fără să crâcnesc. Îmi aduc aminte şi acum începutul uneia: „În tramvai mă sui în faţă / Am căciulă şi mustaţă…” Ştie cineva continuarea? Nu de alta, dar încă mă întreabă rudele dacă mai ştiu poezia asta, aşa că le-aş face o surpriză extraordinară să le-o recit cu proxima ocazie, hahaha!

Tot la categoria asta ar intra şi faptul că imitam anumite personaje. Plus că mai fusesem pare-se extrem de plauzibilă (dac-am luat şi premiu) la un carnaval mascată în băbuţă. Un copil-băbuţă. Acum nu ştiu dacă asta înseamnă că voiam să mă fac de pe atunci direct bunică, sau doar actriţă comică?

Şi tot aici aş pune experienţa de păpuşar. În şcoala primară făceam teatru de păpuşi. Ca să ştie teatrul de păpuşi ce-a pierdut, spun doar că am avut, printre altele, un rol de compoziţie de o inestimabilă valoare interpretativă în pielea unuia din protagoniştii Muzicanţilor din Bremen: eram măgăruşul! Aşa că toate replicile mele erau presărate, spre deliciul publicului, cu câte o serie de „I-ha, i-ha” nechezate din nişte plămâni măgăreşti.

 

2. Pe vremea când mâzgăleam toată ziua, visam evident să mă fac pictoriţă. De nuduri. Glumesc, glumesc, e o reminiscenţă de simţ al umorului de la punctul 1.

 

3. Îmi mai doream pesemne să devin vreo zburătoare (ca să nu zic avion), dacă e să mă iau după faptul că jucăria mea preferată era o maşină dotată cu elice ca un elicopter, şi că am fost dintotdeauna o aeriană. Un fel de Superman sau Captain Planet mi-ar fi plăcut să fiu, adică o combinaţie de zburătoare cu salvatoare a omenirii.

 

Ce-am vrut şi ce-am ajuns? Păi, să zbor mi-ar plăcea şi acum, şanse sunt, căci am rămas la fel de aeriană. Salvatul omenirii însă îl las pe seama altora mai responsabili. Aia cu pictatul a picat: acum folosesc o pensulă pe care am primit-o atunci ca să şterg praful dintre taste (e din păr de căprioară, curată mângâiere pentru taste). Iar măscărici se pare că sunt pentru unii prieteni care mă contactează uneori doar ca să-i fac să râdă. Culmea e că mă consider cea mai serioasă persoană pe care-o cunosc, dar pesemne că nu poţi fi un măscărici veritabil decât dacă eşti serios, nu? Iar de la măgăruşul din poveste am rămas cu trăsătura caracteristică: încăpăţânarea de catâriţă.

 

Dedic acest articol Arcadiei, maestră absolută a interpretării la pian a Marşului măgarilor. Poate dacă o rugăm frumos ne răsfaţă cu o înregistrare de-a ei pe blog. Deşi aş prefera life…

 

A iubi e primăvară

Înc-odată, iar şi iară

A iubi e primăvară.

(Lucian Blaga)

 

Acesta a fost mottoul concertului de primăvară de la care tocmai m-am întors. Au interpretat Grupul instrumental Crescendo, Grupul vocal ABeDe – elevi pregătiţi de domnul profesor Adrian Solomon, şi trei mici pianişti (din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a), pregătiţi de doamna profesoară Gloria Bancu. Dacă de orchestra Colegiului Naţional „Inochenţie Micu Clain” am mai avut şi alte prilejuri să mă bucur, cei trei pianişti au fost o premieră şi o surpriză totală pentru mine. Mă opresc doar asupra celui mai mic, un băieţel de clasa a II-a, care abia se vedea pe taburet, mai ales că eu mă aflam chiar în ultimul rând, dar care a interpretat Knecht Ruprecht de R. Schumann cu o seriozitate şi o siguranţă de om mare. Bravo, Cristian Vintilă! Felicitări tuturor interpreţilor şi profesorilor care i-au pregătit. Ştiu „din culise” că doamna Gloria Bancu avea emoţii mai mari decât elevii ei, încă de azi-dimineaţă.

 

Nu am din păcate o înregistrare din seara asta, dar vă invit să ascultaţi Knecht Ruprecht interpretată tot de un băieţel. Dedic melodia mai ales Teodorei, maestră absolută în interpretarea la pian a cântecului Ceata lui Piţigoi, şi aşteptăm să o vedem/ascultăm şi pe blog alături de pianina ei.

 

Primii ghiocei

Nici n-a venit bine primăvara şi mărţişoarele au început să curgă de ieri… Primul şi cel mai frumos l-am primit de la Virtualkid. Dacă mergeţi la el în vizită, puteţi citi şi povestea frumoasă a ghiocelului pe o superbă arie din Beethoven. Ghioceii noştri, mari şi parfumaţi – dac-aţi simţi ce frumos miros! -, au fost harnici şi au înflorit de câteva săptămâni, dar între timp i-au acoperit mai multe zăpezi. Mai înainte a  început să ningă iar, aşa că m-am grăbit să le fac o poză până nu merg iar la culcare, sub plăpumioară…

Le doresc tuturor celor care trec pe-aici o primăvară minunată!