Râsul înseamnă distanţă

Acum câteva nopţi, m-am adormit cu o emisiune pe TV5, unul din acele talk-show-uri literare care nu-şi dezmint numele, aşa cum găseşti tot mai rar pe imaşul nostru televizat, unde ai ba doar talk (uneori chiar monolog), ba doar show (cu sensul de circ mai degrabă), dar nicicum nu se pupă cele două. Una din cărţile aduse în discuţie, scrisă de omul (complet: actor, regizor, scenarist, dramaturg, realizator) de teatru, Jean-Michel Ribes, era despre râsul de rezistenţă. Nu ştiu dacă trebuie înţeles din asta că am depăşit faza de rezistenţă prin cultură, cu alte cuvinte că nici ea nu ne mai poate salva, ci doar râsul, sper totuşi să nu fie aşa gravă situaţia. În orice caz, mi-a plăcut replica unuia dintre interlocutori – un filozof – replică pe care am şi pus-o la loc de cinste în titlu, că doar n-am ticluit de una singură asemenea enunţ inteligent. După ce ţi se dă mură-n gură, e uşor să filozofezi. Ştii că are dreptate? Cum de nu mă gândisem până acum? Fie că râzi de tine, sau de ceva exterior, musai să iei distanţă, nu-i nimic amuzant când eşti în miezul situaţiei. Data viitoare când mă mai împrăştii pe gheaţă asta trebuie să fac, un pas imaginar în afară şi să mă împrăştii încă o dată, dar de râs. De-asta şi-n cele mai tragice momente găseşti câte ceva de râs abia după ce trece o vreme. Şi-uite c-am găsit şi explicaţia încruntării permanente a românilor, se prea implică, nu ştiu să se detaşeze. Asta o fi vrut să zică şi poetul cu „Tu în colţ petreci în tine”? Mai ştii?
Concluzia: luaţi distanţă şi hohotiţi pe săturate, până nu se impozitează şi râsul!

Din cântecele Doinei Badea…

Când eram mică, până s-o descopăr pe cântăreaţă, când auzeam vorbindu-se de ea, mă intriga numele ei lirico-popular. N-am ştiut niciodată dacă e chiar numele ei adevărat sau doar un nume de scenă. Un nume destinat parcă unei voci care cuprindea atât registrul liric, cât şi cel popular. Ieri ar fi împlinit 71 de ani. Dacă n-ar fi murit tragic în cutremurul din 1977, la doar 37 de ani, în plină carieră artistică. Tocmai am reascultat un disc cu ea şi am încercat să ataşez o melodie mai puţin cunoscută de acolo transformată în MP3, dar se pare că nu se poate, sau nu mă pricep eu, aşa că trimit mai bine pe youtube pe cine trece pe-aici şi vrea s-o reasculte.

Un om împlinit

Din faţă. Sursa imaginii: http://www.evz.ro

Multă vreme l-am ştiut doar din spate. Aşa-l recunoşteam, chiar şi când coriştii nu purtau costumele baroce cu gulere încreţite, pentru că aşa-l vedeam de obicei la televizor. Am prins corul Madrigal pe viu doar când nu mai era dirijat de Marin Constantin. La final, când se întorcea şi-i vedeam în sfârşit faţa, mi se părea un fel de bunic cu vreo 30 de nepoţi adulţi, pe care-i strunea ca un magician. Când a împlinit 85 de ani a mărturisit că e dezamăgit de aspectele din viaţa lui pe care nu le-a putut împlini. Mi-e greu să înţeleg care erau astea, eu nu văd decât o viaţă dedicată muzicii făcute cu profesionalism maxim – şi dacă ne-am rezuma la cei 36 de ani în fruntea Madrigalului asta înseamnă deja o viaţă de om – şi doi copii mai mult decât realizaţi. Acum am aflat că era născut în aceeaşi zi şi lună cu tata, pe 27 februarie ar fi împlinit 86 de ani. A trecut însă cumpăna dintre ani direct pe lumea cealaltă. Nu pot decât să-i mulţumesc că mi-a făcut şi Crăciunul ăsta minunat cu colindele lor, ca şi-n alţi ani, şi să sper că a trecut lin dincolo.

Dacă doriţi să revedeţi…

Îmi amintesc ce mult aşteptam, când eram mică, să văd în programul TV propoziţia asta în prima zi a anului, mai ales dacă nu apucasem să mă uit la programul de revelion, dar şi dacă-l văzusem, era un umor pe care abia aşteptai să-l revezi. Obiceiul televiziunii a rămas şi astăzi se pare, dar nu-mi doresc nici să văd, darămite să revăd ceva din emisiunile nopţii dintre ani. Am prins azi-noapte din greşeală, în trecere prin faţa televizorului la care se uita restul casei, câteva secvenţe în care o ciurdă de vedete urlau şi aproape că se băteau pentru pătrăţelul camerei de filmat, evident prea mic pentru toţi, mai-mai să-l ia în coarne pe bietul cameraman. Ca să-mi treacă gustul amar tocmai mi-am pus un disc de vinil cu momente vesele de revelion, o înregistrare veche de-a lui Horia Şerbănescu. Vorba lui: degeaba, nu mai e ce-a fost. Nu ştiu de ce nu mi-a venit ideea să-l ascult azi-noapte…

LA MULŢI ANI CU VESELIE TUTUROR!