De mică scriam foarte repede de mână. În şcoala primară, făceam tacit întrecere cu un coleg în timpul dictărilor: cine termina primul se uita să vadă cum stă celălalt, chiar dacă era în colţul diametral opus al clasei. Premiul de consolare era un zâmbet din partea câştigătorului. Atât. Fără nici un cuvânt. Mai târziu, poate pentru cât de frumos îi zâmbeam?, avea să se îndrăgostească de mine, dar asta-i altă poveste. Şi mai târziu, la cursuri interminabile care erau mai mult citite decât dictate, colegii îmi cereau în permanenţă notiţele.
Scriam repede, dar se pare că şi foarte ciudat. Adică mie nu mi se părea, dar aşa-mi spuneau alţii. Zgâlţâiam toată banca, deşi îmi mişcam aproape imperceptibil mâna pe foaie, în schimb instrumentul de scris se mişca în mâna mea cam ca un pendul de ceas, doar că mult mai repede. Nu mă durea mâna ca pe alţii, dar îmi auzeam mereu de la nefericiţii colegi de bancă „nu mai mişca banca!” Ajunsesem la un moment dat chiar să ţin cu picioarele banca, dar scrisul nu mi-l puteam schimba. Adevărat sport să scrii, ce mai! Cu alte cuvinte, scriam cu picioarele, din moment ce pe ele le încordam mai mult decât mâna dreaptă. Îmi imaginez cum trebuie să se fi văzut de la catedră: o clasă cufundată în tăcere, toţi cu capetele aplecate asupra caietului, şi un singur stilou pendulând într-o bancă zgâlţâindă.
Citesc tot mai des şi cu tot mai mare tristeţe despre cum dispare treptat, dar sigur, scrisul de mână. Eva îşi aminteşte cu nostalgie de scrisorile şi scrisurile din viaţa ei, când o roagă fiul ei să scrie ceva după dictare. Mihaela din Toscana, plină de ingenuitate, în bucuria regăsirii librăriei din copilăria ei, şi-a cumpărat cerneală şi un caiet, în care sper că a apucat să scrie câte ceva. Virtualkid a făcut deja un mic pas în acest sens cu proiectul „vederi de prin lume adunate”. Chiar dacă nu ai prea mult spaţiu unde să-ţi aşterni gândurile pe o vedere, e şi ăsta un mic exerciţiu de scriere de mână, iar cândva va fi un mic exerciţiu de citire. Fără să mai punem la socoteală şi ce amintiri frumoase vor fi!
Astăzi doar medicii mai mâzgălesc câte-o reţetă scriind de mână (cel puţin eu n-am fost până acum în stare să descifrez integral vreun scris de medic, însă mă poate contrazice doctorul dacă are vreun alt exemplu), dar cine ştie şi asta până când mai durează. Nu ştiu dacă doar mie mi se pare paradoxal că până şi scriitorii îşi scriu operele direct pe calculator în ziua de azi, fără tăieturi, fără ştersături, fără să-şi mai poată arunca un ochi pe un gând anterior, poate mai plin de înţelesuri. Îşi mai aminteşte cineva temele făcute pe curat şi foile rupte din cauza greşelilor? Petele de cerneală pe care le lăsau stilourile pe foile poroase, prea însetate? Noi le ziceam porci acestor pete. „Iar ai scris cu porci!” Atunci intra în joc sulul de sugativă…
Notiţe la interpretariatul consecutiv
În curând o să dispară probabil şi diacriticele, mulţi nici nu se mai obosesc să le pună, chiar dacă dau naştere la confuzii. Lumea e obligată să distingă doar din context sensurile diferite printr-o simplă diacritică.
Scrisorile şi felicitările se scriu de mult pe e-mail, bileţele de dragoste nu mai există, le-au luat locul sms-urile, care dispar odată cu memoria (scurtă) a telefoanelor. Cine mai lasă câte-un bileţel pe masă, lipit pe frigider sau la afişier mai şi renunţă la litere şi cuvinte în plus pentru câte-o faţă zâmbăreaţă sau tristă.
Îmi amintesc de cursurile de luat notiţe pentru interpretariatul consecutiv, unde erai sancţionat pentru orice cuvânt întreg. Dar acolo era justificat. Trebuia să scrii prescurtat, cât mai mult prin semne şi simboluri. După ce ciopârţeai astfel discursul oratorului trebuia să-l rescrii cât mai exact după notiţele luate. Reuşisem performanţa să nu scriu nici un cuvânt şi totuşi să reconstitui textul şi am luat 10 la examen, dar astăzi dacă mi-aş vedea lucrarea nu cred că mi-aş mai putea descifra hieroglifele alea.
Chiar dacă mai scriu de mână, fie şi numai impresiile pe marginea cărţilor citite, îmi dau şi eu seama că mi-e din ce în ce mai nefiresc, mai greu, să rotunjesc şi să înlănţui literele. Aşa că propun redescoperirea caligrafiei, până nu ajungem toţi să scriem doar prin semne şi simboluri, ca oamenii peşterilor! Primul pas mai jos:
Reînvăţ să scriu...
DariaBârsan 