Nu pentru că ar trebui sau ar fi normal să conteze, ci pentru că o fac alţii să conteze şi nu-ţi rămâne decât să suporţi consecinţele în anumite situaţii. Azi am folosit pentru prima dată un automat de schimb valutar. Sau îi zice bancomat? Nici măcar nu ştiu cum se cheamă. Important e că într-un final ne-am împrietenit, vorba vine. N-am avut până acum nevoie de aşa ceva. Urc treapta, introduc unica bancnotă şi mă trezesc, abia atunci, că nu văd ce scrie pe ecran. Şi din cauza luminii care, bănuiesc că li se întâmplă şi altora (ba pardon, dar chiar sper că nu-s singura!), bate întotdeauna în ecran exact când n-ar trebui, dar – spre marea mea surprindere – şi din cauza înălţimii mele. Chiar aşa de mică să fiu? Aşa-mi trebuie dacă nu port tocuri. Câtă discriminare! De ce l-or fi pus şi ăştia aşa sus? Măcar să mai fi făcut o treaptă. Că doar e mai simplu să te apleci.
Ce domnitor era prea mic să urce singur pe cal şi trebuia să i se aducă scăriţa parcă, Ştefan cel Mare? Mi-a venit în minte şi găselniţa pe care o văzusem în Marrakech, la Pavillon de la Menara dacă reţin bine, unde era special construită la zid o platformă cu trepte la un capăt, lângă care era adus calul. Din aceleaşi motive de centimetri în minus la înălţime, doar că nu pentru Ştefan cel Mare, ci pentru alţi călăreţi.
Să revin la automatul nărăvaş. Mă ridic pe vârfuri. Nimic. Mă ridic pe vârfurile vârfurilor. Nimic. Repet ultima mişcare şi pun mâna dreaptă streaşină la ecran. Să nu-i vină lumina în ochi, săracu’. Nimic. Pun ambele mâini streaşină, na, mă, zi mersi că-ţi ţin umbră. Aproape că sar şi reuşesc cu chiu cu vai să văd afişată pe ecran suma introdusă, de parcă nu ştiam. Zi-mi ceva nou, deşteptule! Îmi imaginez cu mintea mea de neofită într-ale tranzacţiilor valutare automate că e prea mică suma ca să o schimbe?! Atunci cum renunţ ca să-mi returneze banii? Fie cât de puţini, tot nu-mi venea să-i las acolo, clar. Nu tu tastatură, nu tu vreun buton, nimic. Me Tarzan, you Jane. Cam aşa şi io în faţa automatului. Şi asta tocmai în anul Domnului 2011! Ce-i de făcut? Nu, nu întind mâna spre aparat să facem cunoştinţă, nici nu m-apuc să dau cu pumnii în ecran (deşi asta poate ar fi activat comanda bună) şi cu picioarele în zid, ci o rog pe o tanti mai năltuţă de pe stradă să mă ajute. Singurul suflet din apropiere de altfel, în orice situaţie în care ai nevoie de ajutor, nu e nimeni în preajmă.
Deja prin mintea mea se derula o scenă de film absurd. O femeie care aşteaptă (cartea lui Makine e mic copil) în faţa unui automat, nu poate scoate banii, dar nici nu vrea să plece fără ei. Trec anii peste ea, dar pe strada pustie nu trece nimeni care s-o ajute, şi ea lasă până la urmă suma din automat prin testament primului venit care poate intra în posesia ei. Dar de la automat tot nu se clinteşte pentru că s-a ataşat prea mult de el.
Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. Amabilă, tanti a noastră se forţează şi ea puţin şi reuşeşte să citească: apasă steguleţul. Primesc banii, chitanţa şi plec, la fel de mică, dar victorioasă, şi fluturând un steag mare în gând. Data viitoare mă duc cu scăunelul!
DariaBârsan 