Toate frumuseţile lumii

Statuia poetului Karel Hynek Mácha din parcul Petřín, Praga. Sursa imaginii: http://en.wikipedia.org

Cartea cehului Jaroslav Seifert (1901-1986, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984, când, fiind prea bolnav, a urmărit decernarea premiilor de pe patul de spital) este numai bună de citit în momentele când îţi vine greu, sau chiar imposibil, să mai observi frumuseţile din jurul tău. Şi atunci ai nevoie să te refugiezi undeva. Aş zice că-i un caleidoscop prin care poţi vedea lumi, timpuri şi destine diferite, în funcţie de cum îl roteşti. Pagini autobiografice, dar povestite cu multă duioşie şi umor, deloc plictisitoare: încercarea eşuată de a se face pictor şi schimbarea macazului spre poezie; primul sărut care nu se lăsa nicicum furat, dar care avea să fie răscumpărat înzecit, mult mai târziu, în cele mai neaşteptate chipuri. Există chiar şi un pasaj – ce vorbesc, o pagină bună – doar despre sărut. Mă întrebam în sinea mea câte feluri de săruturi omeneşti sunt pe această frumoasă lume, dar tristă. Câte săruturi născoceşte dragostea atunci când faţa bărbatului se apropie de faţa femeii. Şi cum e cu femeile!
 
Am descoperit cu mare bucurie sentimente comune în fragmentele în care descrie cum a ajuns să se îndepărteze de Biserică sau cum şi el admira mâinile care făceau îndeletniciri azi dispărute. Frumuseţea caldă în care a mai rămas ceva din fierbinţeala mâinilor omeneşti s-a dus de mult pe apa sâmbetei.

Pagini superbe dedicate altora: scriitori, pictori, actori, sculptori, muzicieni contemporani cu autorul. Aşa cum noi ne alegem pâinea – albă sau neagră, moale sau mai tare –, tot aşa li se taie sculptorilor, în mod diferit, blocurile de gresie paralelipipedică.

M-a apucat iar nostalgia după Praga, în paginile în care descrie atmosfera oraşului. M-am simţit aproape invitată în vâltoarea vieţii boeme a capitalei de pe Vltava, la o plimbare prin parcul Petřín, în vreo cafenea, la un pahar cu vin de Burgundia, pe covor, la picioarele fotoliului unui poet, sau în minunata grădină a unui sculptor. N-am putut să nu mă gândesc pe urmele câtor dintre ei am păşit poate sau pe lângă mormintele cărora am trecut neştiutoare prin cimitirul Vyšehrad. O grămadă de motive să mă întorc cândva…
Închei tot mai bine printr-un citat: În viaţă avem parte de decepţii, una după alta. Dacă ni le negăm nouă înşine, în taină, şi nu vorbim despre ele de faţă cu alţii, asta se numeşte optimism vital.