Râsul înseamnă distanţă

Acum câteva nopţi, m-am adormit cu o emisiune pe TV5, unul din acele talk-show-uri literare care nu-şi dezmint numele, aşa cum găseşti tot mai rar pe imaşul nostru televizat, unde ai ba doar talk (uneori chiar monolog), ba doar show (cu sensul de circ mai degrabă), dar nicicum nu se pupă cele două. Una din cărţile aduse în discuţie, scrisă de omul (complet: actor, regizor, scenarist, dramaturg, realizator) de teatru, Jean-Michel Ribes, era despre râsul de rezistenţă. Nu ştiu dacă trebuie înţeles din asta că am depăşit faza de rezistenţă prin cultură, cu alte cuvinte că nici ea nu ne mai poate salva, ci doar râsul, sper totuşi să nu fie aşa gravă situaţia. În orice caz, mi-a plăcut replica unuia dintre interlocutori – un filozof – replică pe care am şi pus-o la loc de cinste în titlu, că doar n-am ticluit de una singură asemenea enunţ inteligent. După ce ţi se dă mură-n gură, e uşor să filozofezi. Ştii că are dreptate? Cum de nu mă gândisem până acum? Fie că râzi de tine, sau de ceva exterior, musai să iei distanţă, nu-i nimic amuzant când eşti în miezul situaţiei. Data viitoare când mă mai împrăştii pe gheaţă asta trebuie să fac, un pas imaginar în afară şi să mă împrăştii încă o dată, dar de râs. De-asta şi-n cele mai tragice momente găseşti câte ceva de râs abia după ce trece o vreme. Şi-uite c-am găsit şi explicaţia încruntării permanente a românilor, se prea implică, nu ştiu să se detaşeze. Asta o fi vrut să zică şi poetul cu „Tu în colţ petreci în tine”? Mai ştii?
Concluzia: luaţi distanţă şi hohotiţi pe săturate, până nu se impozitează şi râsul!