Salvaţi scrisul de mână!

De mică scriam foarte repede de mână. În şcoala primară, făceam tacit întrecere cu un coleg în timpul dictărilor: cine termina primul se uita să vadă cum stă celălalt, chiar dacă era în colţul diametral opus al clasei. Premiul de consolare era un zâmbet din partea câştigătorului. Atât. Fără nici un cuvânt. Mai târziu, poate pentru cât de frumos îi zâmbeam?, avea să se îndrăgostească de mine, dar asta-i altă poveste. Şi mai târziu, la cursuri interminabile care erau mai mult citite decât dictate, colegii îmi cereau în permanenţă notiţele.

Scriam repede, dar se pare că şi foarte ciudat. Adică mie nu mi se părea, dar aşa-mi spuneau alţii. Zgâlţâiam toată banca, deşi îmi mişcam aproape imperceptibil mâna pe foaie, în schimb instrumentul de scris se mişca în mâna mea cam ca un pendul de ceas, doar că mult mai repede. Nu mă durea mâna ca pe alţii, dar îmi auzeam mereu de la nefericiţii colegi de bancă „nu mai mişca banca!” Ajunsesem la un moment dat chiar să ţin cu picioarele banca, dar scrisul nu mi-l puteam schimba. Adevărat sport să scrii, ce mai! Cu alte cuvinte, scriam cu picioarele, din moment ce pe ele le încordam mai mult decât mâna dreaptă. Îmi imaginez cum trebuie să se fi văzut de la catedră: o clasă cufundată în tăcere, toţi cu capetele aplecate asupra caietului, şi un singur stilou pendulând într-o bancă zgâlţâindă.

Citesc tot mai des şi cu tot mai mare tristeţe despre cum dispare treptat, dar sigur, scrisul de mână. Eva îşi aminteşte cu nostalgie de scrisorile şi scrisurile din viaţa ei, când o roagă fiul ei să scrie ceva după dictare. Mihaela din Toscana, plină de ingenuitate, în bucuria regăsirii librăriei din copilăria ei, şi-a cumpărat cerneală şi un caiet, în care sper că a apucat să scrie câte ceva. Virtualkid a făcut deja un mic pas în acest sens cu proiectul „vederi de prin lume adunate”. Chiar dacă nu ai prea mult spaţiu unde să-ţi aşterni gândurile pe o vedere, e şi ăsta un mic exerciţiu de scriere de mână, iar cândva va fi un mic exerciţiu de citire. Fără să mai punem la socoteală şi ce amintiri frumoase vor fi!

Astăzi doar medicii mai mâzgălesc câte-o reţetă scriind de mână (cel puţin eu n-am fost până acum în stare să descifrez integral vreun scris de medic, însă mă poate contrazice doctorul dacă are vreun alt exemplu), dar cine ştie şi asta până când mai durează. Nu ştiu dacă doar mie mi se pare paradoxal că până şi scriitorii îşi scriu operele direct pe calculator în ziua de azi, fără tăieturi, fără ştersături, fără să-şi mai poată arunca un ochi pe un gând anterior, poate mai plin de înţelesuri. Îşi mai aminteşte cineva temele făcute pe curat şi foile rupte din cauza greşelilor? Petele de cerneală pe care le lăsau stilourile pe foile poroase, prea însetate? Noi le ziceam porci acestor pete. „Iar ai scris cu porci!” Atunci intra în joc sulul de sugativă…

Notiţe la interpretariatul consecutiv

În curând o să dispară probabil şi diacriticele, mulţi nici nu se mai obosesc să le pună, chiar dacă dau naştere la confuzii. Lumea e obligată să distingă doar din context sensurile diferite printr-o simplă diacritică.

Scrisorile şi felicitările se scriu de mult pe e-mail, bileţele de dragoste nu mai există, le-au luat locul sms-urile, care dispar odată cu memoria (scurtă) a telefoanelor. Cine mai lasă câte-un bileţel pe masă, lipit pe frigider sau la afişier mai şi renunţă la litere şi cuvinte în plus pentru câte-o faţă zâmbăreaţă sau tristă.

Îmi amintesc de cursurile de luat notiţe pentru interpretariatul consecutiv, unde erai sancţionat pentru orice cuvânt întreg. Dar acolo era justificat. Trebuia să scrii prescurtat, cât mai mult prin semne şi simboluri. După ce ciopârţeai astfel discursul oratorului trebuia să-l rescrii cât mai exact după notiţele luate. Reuşisem performanţa să nu scriu nici un cuvânt şi totuşi să reconstitui textul şi am luat 10 la examen, dar astăzi dacă mi-aş vedea lucrarea nu cred că mi-aş mai putea descifra hieroglifele alea.

Chiar dacă mai scriu de mână, fie şi numai impresiile pe marginea cărţilor citite, îmi dau şi eu seama că mi-e din ce în ce mai nefiresc, mai greu, să rotunjesc şi să înlănţui literele. Aşa că propun redescoperirea caligrafiei, până nu ajungem toţi să scriem doar prin semne şi simboluri, ca oamenii peşterilor! Primul pas mai jos:

Reînvăţ să scriu...

 

Un fel de Tom Kha Gai şi un fel de Satay

Sau despre cum s-au dus pe râpă planurile mele culinare de o săptămână

Dacă planurile s-au dus pe râpă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu bucatele gătite, care s-au dus din lumea aceasta pe trei cărări, mai precis pe trei căi bucale. Asta după ce în plin proces de pregătire mai c-am hâşâit din bucătărie ochii şi gurile indiscrete care mai scoteau câte-un „Ăla ce mai e? Şi de-ăla bagi?” Ba chiar am îndrăznit, naivă, să sper că mă voi înfrupta singură toată săptămâna din produsul finit, dacă nu va fi pe placul celorlalţi. Mare greşeală. S-a mâncat cu poftă şi în loc de „E bună, da’ de-asta poţi face mai rar” mare mi-a fost mirarea să aud „De-astea poţi să mai faci”. Şi câte-un „Ah, da’ iute-i!”, hihihi.

Un fel de Satay

 

Pe scurt: se ia un piept de pui, care în cazul meu a fost de curcan. Se dezosează. Osul, chiar dacă e curăţat bine, se pune la supă, cum face tot românu’ care foloseşte tot ce poate. O parte din carne se taie bucăţi mai mari sau fâşii şi se marinează într-un sos pregătit din: 2 linguri bune din laptele de cocos gros de la suprafaţa unei conserve, sos de soia, în lipsă de sos de peşte, ghimbir proaspăt ras, turmeric, curry, ardei iute tăiat mărunt cu sâmburi cu tot, zeamă şi coajă rasă de lime sau lămâie, puţin ulei de măsline extravirgin – dacă nu ştiţi ce-nseamnă, vedeţi aici – sare marină şi piper proaspăt râşnite. După câteva ore, în cazul meu chiar a doua zi, astea ar trebui înfipte pe beţe de frigărui şi fripte pe jar, dar cine-i nebun să facă asta iarna? Aşa că se pot face şi pe grill, chiar dacă n-o să fie aşa de frumos rumenite, gustul tot senzaţional e. Asta s-ar vrea Satay. La noi s-a mâncat simplu, cu legumele din supă, tăiate şi amestecate cu porumbul rămas.

Un fel de Tom Kha Gai

Cât despre Tom Kha Gai, se face o supă până la un punct normală, cu ceapă, morcov, pătrunjel, păstârnac (eu am uitat ţelina) şi carnea rămasă. Am pus carnea de la început ca să pot spuma supa şi să nu-mi strice aspectul la final, când apar şi celelalte ingrediente, mai sensibiloase. Când sunt fierte, se strecoară, iar carnea scoasă se taie bucăţele. De altfel, s-ar putea tăia şi înainte să fiarbă. În supa limpede se adaugă ciupercile tăiate felii, eu am pus vreo 6-7, ghimbir proaspăt ras, ardei iute tăiat mărunt, restul conservei de lapte de cocos, sos de soia, iar spre sfârşit, când sunt fierte ciupercile, se adaugă şi porumbul şi carnea tăiată. Eu am mai aruncat şi un mănunchi de tăiţei de orez, doar ca să nu mă apuce remuşcările când am dus pâinea în cămară că le-am luat oamenilor glutenul de la gură fără să-l înlocuiesc cu ceva. Misiune îndeplinită: n-a dat nimeni fuga după pâine. Se ia supa de pe foc şi se adaugă zeamă de lămâie, după gust. Asta se vrea supa thailandeză cu lapte de cocos, sau Tom Kha Gai.

 

Iar eu mă vreau bucătăreasă.

Mărimea contează!

Nu pentru că ar trebui sau ar fi normal să conteze, ci pentru că o fac alţii să conteze şi nu-ţi rămâne decât să suporţi consecinţele în anumite situaţii. Azi am folosit pentru prima dată un automat de schimb valutar. Sau îi zice bancomat? Nici măcar nu ştiu cum se cheamă. Important e că într-un final ne-am împrietenit, vorba vine. N-am avut până acum nevoie de aşa ceva. Urc treapta, introduc unica bancnotă şi mă trezesc, abia atunci, că nu văd ce scrie pe ecran. Şi din cauza luminii care, bănuiesc că li se întâmplă şi altora (ba pardon, dar chiar sper că nu-s singura!), bate întotdeauna în ecran exact când n-ar trebui, dar – spre marea mea surprindere – şi din cauza înălţimii mele. Chiar aşa de mică să fiu? Aşa-mi trebuie dacă nu port tocuri. Câtă discriminare! De ce l-or fi pus şi ăştia aşa sus? Măcar să mai fi făcut o treaptă. Că doar e mai simplu să te apleci.

Ce domnitor era prea mic să urce singur pe cal şi trebuia să i se aducă scăriţa parcă, Ştefan cel Mare? Mi-a venit în minte şi găselniţa pe care o văzusem în Marrakech, la Pavillon de la Menara dacă reţin bine, unde era special construită la zid o platformă cu trepte la un capăt, lângă care era adus calul. Din aceleaşi motive de centimetri în minus la înălţime, doar că nu pentru Ştefan cel Mare, ci pentru alţi călăreţi.

Să revin la automatul nărăvaş. Mă ridic pe vârfuri. Nimic. Mă ridic pe vârfurile vârfurilor. Nimic. Repet ultima mişcare şi pun mâna dreaptă streaşină la ecran. Să nu-i vină lumina în ochi, săracu’. Nimic. Pun ambele mâini streaşină, na, mă, zi mersi că-ţi ţin umbră. Aproape că sar şi reuşesc cu chiu cu vai să văd afişată pe ecran suma introdusă, de parcă nu ştiam. Zi-mi ceva nou, deşteptule! Îmi imaginez cu mintea mea de neofită într-ale tranzacţiilor valutare automate că e prea mică suma ca să o schimbe?! Atunci cum renunţ ca să-mi returneze banii? Fie cât de puţini, tot nu-mi venea să-i las acolo, clar. Nu tu tastatură, nu tu vreun buton, nimic. Me Tarzan, you Jane. Cam aşa şi io în faţa automatului. Şi asta tocmai în anul Domnului 2011! Ce-i de făcut? Nu, nu întind mâna spre aparat să facem cunoştinţă, nici nu m-apuc să dau cu pumnii în ecran (deşi asta poate ar fi activat comanda bună) şi cu picioarele în zid, ci o rog pe o tanti mai năltuţă de pe stradă să mă ajute. Singurul suflet din apropiere de altfel, în orice situaţie în care ai nevoie de ajutor, nu e nimeni în preajmă.

Deja prin mintea mea se derula o scenă de film absurd. O femeie care aşteaptă (cartea lui Makine e mic copil) în faţa unui automat, nu poate scoate banii, dar nici nu vrea să plece fără ei. Trec anii peste ea, dar pe strada pustie nu trece nimeni care s-o ajute, şi ea lasă până la urmă suma din automat prin testament primului venit care poate intra în posesia ei. Dar de la automat tot nu se clinteşte pentru că s-a ataşat prea mult de el.

Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. Amabilă, tanti a noastră se forţează şi ea puţin şi reuşeşte să citească: apasă steguleţul. Primesc banii, chitanţa şi plec, la fel de mică, dar victorioasă, şi fluturând un steag mare în gând. Data viitoare mă duc cu scăunelul!

Ceva superb

L-am primit acum, mi-a plăcut nespus, aşa că-l dau mai departe să se bucure şi alţii de el, sper!

Rătăcită… în linie dreaptă

Îi mulţumesc Arcadiei pentru articolul care mi-a servit drept muză şi mi-a stârnit nişte amintiri pe care nu pot să nu le împărtăşesc, sper şi spre amuzamentul altora, nu doar al meu. Cum am luat eu premiu la concursul sportiv DACIADA! Se întâmpla în frageda mea pruncie, nu dau anul, deşi e trecut pe diploma pe care o mai am şi acum, îngălbenită şi cu marginile franjurate, fiindcă e mai lată chiar şi decât blocul de desen în care a fost pusă la păstrare. Nu reţin contextul în care am ajuns şi eu în concurs, sau poate trebuia să participe toată lumea?! Ştiu doar că era organizat în centrul oraşului, pe o arteră pe care fusese oprită circulaţia, iar pe margini, de-o parte şi de alta, se adunase puzderie de frăţime, părintime, bunicime, prietenime şi gură-cască, toţi pregătiţi să facă galerie participantului cunoscut (sau nu) la concurs. Pe locuri, fiţi gata, start! Toţi concurenţii pornesc în forţă, cu privirea ţintă la linia de sosire. Numai Daria, ca melcul din nişte desene animate, dă alene din picioare, zgâindu-se la lume, ba în stânga, ba în dreapta, mai puţin înainte. Hopa! Uite-o pe buni! făcu Daria la un moment dat când îşi văzu scumpa bunică în public. Gata, atât îmi trebuie, mă opresc în mijlocul pistei improvizate, în dreptul bunicii. Îi zâmbesc, îi fac cu mâna. Aş fi stat şi la taclale cu ea, dacă n-ar fi fost gălăgie. Toată lumea se agită, urlete, semne disperate, hai, continuă, nu te opri! Numai eu calmă, zâmbitoare, neclintită, ce-au ăştia toţi cu mine? Mie mi-e bine aici! Dacă ar fi fost o cursă de alergări, de exemplu, probabil că la un moment dat m-ar fi durut picioarele de stat şi m-aş fi pus iar în mişcare, dar fiind una de triciclete, stăteam cât se poate de comod, aşa că nu mă mai dădeam dusă. Între paranteze fie spus şi fără nici o urmă de modestie, cred că Forrest Gump, cu toate gafele lui, tot a fost mic copil pe lângă mine atunci. Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte când, dacă sau cum am terminat cursa. Poate m-am mobilizat în cele din urmă (dacă m-o fi scăpat undeva, că altfel îmi aduc clar aminte senzaţia aia de bine cât am stat şi m-am uitat la bunica), poate m-o fi împins cineva până la capăt, poate or fi adus linia de sosire la mine?! Se spune că important e să participi. Ca dovadă, eu m-am clasat pe onorabilul loc II, conform diplomei, şi nu pot decât să bănuiesc că toţi ceilalţi, raportaţi la performanţa mea, s-au clasat pe locul I. Bravo lor! Bravo şi mie! Şi mai ales trăiască DACIADA! Tot o bănuială e că după mine, nu potopul, ci vidul. Adică nu cred să se fi clasat cineva pe un loc inferior. Dar, vorba aia, mulţi văd, puţini pricep. Rezultatul meu rămâne între noi (şi tot satul).
Şi uite-aşa te poţi rătăci – că tot vorbeam într-un articol anterior pe tema asta – chiar şi în linie dreaptă, şi baricadată de mulţime pe deasupra!

În ring lăptiera şi letiera

Ceainic, zaharniţă şi lăptieră

 

A trecut şi Boboteaza, să reluăm şi noi „boboteaza” cuvintelor. Îmi propunea acum ceva vreme Teodora altă dilemă lingvistică din seria cuvintelor rămase nebotezate. Cum se cheamă recipientul în care se pune laptele, frate bun cu zaharniţa şi ceainicul, de obicei nelipsit dintr-un set complet de ceai sau de cafea? Mai pe româneşte pitcher! Cel puţin aşa văd că apare mai nou pe site-urile româneşti de promovare a acestor seturi. Ba într-un loc am găsit chiar letieră şi sucrieră! Ete fâs, vorba unui amic. Ce, noi bem lait sau lapte? Şi îndulcim (doar în teorie, că-n practică ştim că nu-i sănătos) ceaiul şi cafeaua cu sucre sau cu zahăr? Scoasă în ring alături de rivala letieră, la o luptă dreaptă, nu văd de ce lăptiera nu ar avea toate şansele să câştige.

Aşadar, în toarte să ne luptăm sau la trântă să ne luăm? o întrebă lăptiera pe letieră scoţând ciocu-nainte. Voi ce ziceţi? Pot face pe arbitra şi să ridic sus toarta lăptierei?

Leapşa cu vise

Am primit de la Cătălina o leapşă care te predispune la reverie:

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
Mi-e foarte greu să aleg doar unul, sigur s-ar bate scriitorii ca să-mi scrie mie biografia. Aş fi nevoită să fac o licitaţie naţională. Să vedem, ar trebui să fie cineva în viaţă şi preferabil român, nu? Lupta crâncenă s-ar da între:
a. Adrian Lustig
b. Cristian Tudor Popescu
c. Daniela Zeca-Buzura

2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
a. Ar face-o probabil comică. Poate ar pune-o şi-n scenă dup-aia şi aş muri de râs vâzându-mi viaţa jucată.
b. Am impresia că unele lucruri care mi se întâmplă ţin de domeniul fantasticului şi ştiu că el a scris SF.
c. Mi-ar scrie biografia romanţată.

3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o „urmă a umanităţii”?
Sfaturi pentru tinerii căsătoriţi. Musai ilustrată.
Orice altă carte aş alege, există riscul să nu rămână o urmă a umanităţii, ci doar o carte.

4. Cum arată pentru dvs. pauza ideală de citit o carte?
În primul rând, să am neapărat ceva urgent şi care nu-mi place de făcut, asta e cea mai bună garanţie că aş lua o pauză de citit. Fără telefoane şi sonerii deschise, cu muzică potrivită în fundal, întinsă pe spate, în pat, cu picioarele ridicate (nu râdeţi, că acum vorbesc serios), rezemate pe vreo bibliotecă, stinghie, perete, ce s-o găsi prin preajmă, sau chiar întinsă pe jos cu picioarele cocoţate pe pat.

5. Dacă aţi avea puterea de a şterge un personaj de roman care ar fi acela?
Madlena din În căutarea timpului pierdut.

6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
Pofta.

7. Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?
Cât m-ar ţine picioarele. Oricum după ce-aş găsi-o, le-aş cocoţa undeva să se odihnească în timp ce-o citesc.

8. Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?
Marcel Proust.

9. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afară de „bună ziua”)?
Cine-a zis că i-aş da „bună ziua”? L-aş întreba direct, cu o brioşă apetisantă în mână: „Vous voyez cette madeleine?” Hap!

A se consemna că n-am citit Proust (în afara celor câteva pagini pe care le-am tradus la şcoală, de nevoie, dar mi-au ajuns şi alea) şi că nici nu e pe lista prioritară de aşteptare. Ci eventual pe când oi fi bunică şi oi coace brioşe toată ziulica.

10. Descrieți biblioteca visurilor voastre.
Să înţeleg că e vorba de încăpere, nu de piesa de mobilier? În acest caz, ar putea deveni bibliotecă ideală orice cameră izolată fonic, închisă cu cheie, luminată şi încălzită corespunzător, cu muzică potrivită cărţii pe care o citesc, să am la îndemână ceva de scris şi eventual şi o foaie sau ceva pe care să pot nota ce-mi trece prin cap, ca să nu mâzgălesc marginile cărţii. Restul e imaginaţie!

Dau leapşa mai departe Zazuzei şi lui VirtualKid, dacă le arde de visat şi nu le e cu supărare.

Toate frumuseţile lumii

Statuia poetului Karel Hynek Mácha din parcul Petřín, Praga. Sursa imaginii: http://en.wikipedia.org

Cartea cehului Jaroslav Seifert (1901-1986, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1984, când, fiind prea bolnav, a urmărit decernarea premiilor de pe patul de spital) este numai bună de citit în momentele când îţi vine greu, sau chiar imposibil, să mai observi frumuseţile din jurul tău. Şi atunci ai nevoie să te refugiezi undeva. Aş zice că-i un caleidoscop prin care poţi vedea lumi, timpuri şi destine diferite, în funcţie de cum îl roteşti. Pagini autobiografice, dar povestite cu multă duioşie şi umor, deloc plictisitoare: încercarea eşuată de a se face pictor şi schimbarea macazului spre poezie; primul sărut care nu se lăsa nicicum furat, dar care avea să fie răscumpărat înzecit, mult mai târziu, în cele mai neaşteptate chipuri. Există chiar şi un pasaj – ce vorbesc, o pagină bună – doar despre sărut. Mă întrebam în sinea mea câte feluri de săruturi omeneşti sunt pe această frumoasă lume, dar tristă. Câte săruturi născoceşte dragostea atunci când faţa bărbatului se apropie de faţa femeii. Şi cum e cu femeile!
 
Am descoperit cu mare bucurie sentimente comune în fragmentele în care descrie cum a ajuns să se îndepărteze de Biserică sau cum şi el admira mâinile care făceau îndeletniciri azi dispărute. Frumuseţea caldă în care a mai rămas ceva din fierbinţeala mâinilor omeneşti s-a dus de mult pe apa sâmbetei.

Pagini superbe dedicate altora: scriitori, pictori, actori, sculptori, muzicieni contemporani cu autorul. Aşa cum noi ne alegem pâinea – albă sau neagră, moale sau mai tare –, tot aşa li se taie sculptorilor, în mod diferit, blocurile de gresie paralelipipedică.

M-a apucat iar nostalgia după Praga, în paginile în care descrie atmosfera oraşului. M-am simţit aproape invitată în vâltoarea vieţii boeme a capitalei de pe Vltava, la o plimbare prin parcul Petřín, în vreo cafenea, la un pahar cu vin de Burgundia, pe covor, la picioarele fotoliului unui poet, sau în minunata grădină a unui sculptor. N-am putut să nu mă gândesc pe urmele câtor dintre ei am păşit poate sau pe lângă mormintele cărora am trecut neştiutoare prin cimitirul Vyšehrad. O grămadă de motive să mă întorc cândva…
Închei tot mai bine printr-un citat: În viaţă avem parte de decepţii, una după alta. Dacă ni le negăm nouă înşine, în taină, şi nu vorbim despre ele de faţă cu alţii, asta se numeşte optimism vital.

Copii, copii şi haine rele

Mititică

 

 

Am auzit expresia asta de când eram mică – şi cuminte foc, se subînţelege -, dar niciodată n-am înţeles de ce o folosesc mamele, poate îmi explică şi mie cineva odată. Sunt tare curioasă cine o fi inventat-o şi în ce context. Într-una din zilele trecute am fost în vizită la o prietenă cu un copil care azi-mâine face doi ani. (La mulţi ani de pe-acum!) La un moment dat, tatăl l-a supus pe copil, care se afla bineînţeles în centrul atenţiei, unui chestionar de genul: ce-i Daria (asta mi-s io), fată sau băiat? Băiat, vine răspunsul infailibil. Mai să-l cred, atât era de sigur de ce zicea. Dar ce-i Adi (unchiul Adrian), băiat sau fată? Fată, nu întârzie răspunsul. M-am mai liniştit. Da’ moşu (moşu’ cocoloşu’) ce-i, băiat sau fată? Fată! Măi să fie, cât o fi exersat tăticul cu copilul de l-a învăţat să răspundă la toate taman pe dos? Da’ pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? Tata! Aha, ăsta era şpilul, copilul repeta ultimul cuvânt din ceea ce auzea. Pe ăla-l reţinea.

 

Ia să-ncerc şi eu o şmecherie: fac apel la copiii din voi şi vă-ntreb, ce vă place mai mult: ciocolata sau poza? Hehe!

Rătăciri

De când mă ştiu m-au fascinat mâinile care meşteresc ceva. Îmi place pur şi simplu să mă uit la nişte mâini sub acţiunea cărora ceva banal devine ceva magic. Aş putea să stau şi să mă uit la nişte mâini creatoare la infinit. Aşa am admirat de exemplu mâini care ţes covoare, care fac oale de lut, care suflă în sticlă diverse forme, care tăbăcesc piei de animale, care vopsesc, care-mi pictează braţul şi piciorul cu henna, care desfac boabele de porumb de pe coceni, care torc sau fac tot felul de cusături, chiar şi mâini care taie legume. Cu măiestrie.

Tot de când mă ştiu am talentul deosebit să mă pierd. Chiar şi astăzi. În cele mai neaşteptate situaţii. Dac-am fost în stare să mă pierd într-un bloc cu o singură ieşire! Eram foarte mică atunci, e drept, dar nici asta nu-i o scuză. Mă aflam cu familia în vizită la nişte prieteni în Mediaş, iar noi, copiii, sora mea şi băieţii prietenilor, am ieşit să ne jucăm. De fapt, eu n-am mai apucat să ies din bloc. Ei, toţi mai mari decât mine, o luaseră înainte. Eu am rămas la coadă, am coborât şi nu ştiu nici azi cum am reuşit – cu mare artă, cum altfel? – să ratez ieşirea. Ştiu c-am ajuns la pivniţă, era beznă, îî, nu-i de mine-aici, mi-am zis şi-am urcat înapoi. Doar că nu mai ştiam la ce etaj locuiesc gazdele noastre, nici care-i numele lor de familie, pe artista de mine niciodată n-o preocupau astfel de lucruri lumeşti. Reţineam, deja prea mult pentru mine, doar poziţia uşii pe palier. Am nimerit la alt etaj şi am intrat ca la mine acasă într-un apartament străin. Pe-atunci lumea nu stătea cu uşa încuiată, ca astăzi. Nu ştiu cum ar fi reacţionat alt copil de vârsta mea, dar eu nu m-am speriat. Nici proprietara, o tanti foarte stăpână pe situaţie, care după ce s-a dumirit că nu ştiam pe ce planetă trăiesc m-a invitat să iau loc în bucătărie, până termina ea de tăiat morcovii. Mi-a dat şi mie unul să mănânc. Ronţăiam, îmi bălăngăneam picioarele pe taburet şi nu-mi dezlipeam privirea de la rondelele care cădeau uniform şi soldăţeşte sub cuţitul mânuit cu dibăcie. După ce-a terminat, a ieşit cu mine pe coridor, unde lumea deja mă căuta alarmată.

Altădată, m-am rătăcit la rudele din Sibiu, pe străzile din jurul casei. Dispuse la fel de paralel ca străzile din Viena, deci dacă aveai un dram de spirit de orientare nu te puteai rătăci. Ceea ce nu mi se aplică şi mie. La fel, sora şi vărul au luat-o mai repede. Sau am rămas singură în urmă, cu capul în nori cum sunt. Afară la o poartă şedea o bătrână care broda ceva. O avea şi cu brodatul vorbelor: era clar că mă rătăcisem, iar ea mi-a spus înţeleaptă să rămân acolo că sigur o să mă caute cineva. Aş fi rămas şi fără să-mi spună, deja mă fascinau mâinile ei. Aşa că m-am aşezat buburuza în faţa ei şi acolo, nemişcată, m-a găsit după o vreme unchiul meu, când rudele şi-au dat seama că lipsesc şi s-au împrăştiat să mă caute.

Nu-mi aduc aminte detalii din apartament, nici cum arătau sau cum erau îmbrăcate cele două tanti, în amintirea mea apar într-un fel ca sporadicele personaje umane din desenele animate ale lui Disney: pe de o parte prin voce, iar în ce priveşte fizicul diferenţa e că oamenilor din desene li se vedeau doar picioarele decupate, numai atât conta pentru lumea animalelor protagoniste, pe când la mine sunt decupate doar mâinile. La Disney posesoarele vocii păreau să fie picioarele, fiindcă numai pe ele le vedeai, pe când în filmul mintal al amintirilor mele vorbesc mâinile. Văd şi acum clar în faţa ochilor acele mâini.

Nu ştiu ce s-or fi jucat ceilalţi în timpul rătăcirilor mele (sau ce muştruluieli or fi încasat pentru că nu mă păziseră bine), dar ştiu sigur că eu am fost mai câştigată. De fiecare dată, doar pentru ochii mei, nişte mâini neobosite mă făceau să mă bucur că m-am rătăcit.