Eugenia Vodă vs. Marina Constantinescu

Iată ce a ieşit în urma unei discuţii începute pe mail cu Teodora:

Admir foarte tare emisiunile realizate de Eugenia Vodă. Mă uit la câte una şi de trei ore în reluare. E adevărat că am văzut şi emisiuni făcute de ea mai în tinereţe, iar acolo se simte emoţia, ezitarea de a pătrunde prea adânc în sufletul interlocutorilor, de a nu trece o limită. Pe când acum pare foarte stăpână pe sine şi are curajul să abordeze şi subiecte mai delicate din viaţa invitaţilor, şi mi se pare că o face foarte bine. Nu apar pe net prea multe informaţii despre moderatoare, dar ţin minte că am citit cândva într-un interviu că-şi pregăteşte foarte minuţios toate emisiunile, în mare parte singură, de la telefonarea invitaţilor la montaj, şi faptul că fiecare emisiune îi iese ca o bijuterie – după părerea mea – se datorează muncii imense din spate. Şi chiar am impresia că spune doar atât cât trebuie şi pune invitatul sub reflector, nu propria persoană, are darul de a trage lumea de limbă, în sensul bun, şi mai ales acela de a asculta… Pe când Marina Constantinescu vrea să aibă şi primul şi ultimul cuvânt: îşi începe emisiunea cu o poliloghie, termina cu încă una, stricând de multe ori câte un final reuşit de invitat, vrea să pară spontană, dar se vede clar că şi-a pregătit discursurile acasă şi cu toate astea de fiecare dată face greşeli, fraze fără cap şi fără coadă, lăsate în aer etc. Îşi întrerupe invitaţii şi de multe ori le continuă ideile (până şi jumătăţi de cuvânt, când îşi dă seama ce vor ei să spună, aşa cum fac elevii din clasele primare), atrage clar atenţia asupra ei şi uneori e nesuferită, dar e deşteaptă şi citită şi tot îi urmăresc emisiunile pentru că-s aşa de puţine astea culturale, încât nu-mi permit să am fiţe. În plus, are şi ea invitaţi foarte interesanţi care uneori reuşesc să se impună şi fac emisiunea super.
În concluzie, Eugenia Vodă e spirt, Marina Constantinescu e tulburel, dar amândouă fac bine la sănătate(a culturală a românului)…

Supă marocană cu năut

Deşi durează ceva curăţarea năutului de coji, motiv pentru care am făcut doar de 2 ori până acum supa asta preluată de pe acest site, sigur o să mai fac pentru că e foarte bună şi a fost apreciată şi de alţii, aşa că o recomand cu căldură!

La început a fost… greşeala

Citind păţaniile haioase de pe blogul Teodorei, am luat foarte în serios întrebarea ei din final şi nu mi-a trebuit mult timp să-mi aduc aminte de o boacănă asemănătoare cu pilaful ei, doar că în cazul meu cu un aluat de clătite. Mai grav e că se petrecea la prietena mea din vecini întâmplarea, pe când eram în gimnaziu şi mă lăudasem eu că ştiu face clătite… hehe. Am pus o grămadă de făină, a trebuit să le folosesc tot laptele din casă, tot n-a ajuns, prin urmare am golit şi casa noastră şi de lapte, şi de apă minerală. Nu cred că am copt nici un sfert din clătitele alea, nu ştiu ce s-a întâmplat cu restul aluatului, bănuiesc că l-o fi aruncat mama prietenei mele, din fericire o femeie destul de înţelegătoare să nu se supere de haosul pe care i l-am lăsat în bucătărie…

Şi mi-am mai amintit şi de o snoavă, dacă nu mă înşel din cartea Poveşti şi snoave chinezeşti (am găsit cu mare bucurie coperta cărţii pe net, exact pe asta o aveam şi noi), în care protagonistul bucătar punea sare în oala cu ciorbă, dar gusta în continuare din polonic, aşa că tot nesărată i se părea…

Mal di pietre, de Milena Agus

Foarte inspirată mişcarea de a lăsa titlul în original, recunosc că pe mine asta m-a atras. 🙂 Nu ştiu cine ar cumpăra o carte intitulată „calculi renali” sau „pietre la rinichi” – aşa s-ar traduce titlul. Tare păcătoşi în general, calculii ăştia joacă rolul lui Cupidon în roman, înlesnind întâlnirea (şi îndrăgostirea) dintre un bărbat şi o femeie, ambii aflaţi la o staţiune pentru a-şi trata această afecţiune. Ea, în pragul vârstei de 40 de ani, căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, este o fire de artist, prin urmare nu e înţeleasă în lumea prea tradiţionalistă din Sardinia anilor ’50. El, Veteranul, la rândul lui căsătorit şi tatăl unei fetiţe, devenit profesor de italiană după întoarcerea din război, îi oferă dragostea şi înţelegerea de care ea are nevoie.
O carte scurtă şi simplă, fără pretenţii. Autoarea – de origine sardă – mărturiseşte că scrie pentru a găsi soluţii la propriile îndoieli şi că poveştile şi personajele ei au un filon autobiografic care o ajută să-şi găsească drumul în viaţă. Se pare că l-a găsit, spre deosebire de bunica ei, protagonista cărţii…

Citate:

Pag. 27: „Nu-i venea nici să mănânce, nici să se trateze, pentru că simţea că ea nu se va vindeca şi nu va avea niciodată copii. Copii aveau femeile normale, vesele şi fără gânduri negre, cum erau vecinele din via Sulis. Însă, de îndată ce aceştia-şi dădeau seama că se află în pântecele unei nebune, o luau la fugă, aşa cum făcuseră şi toţi logodnicii ei.”

Pag. 33: „ – O prinţesă. Aveţi atitudinea unei prinţese. Nu vă pasă de lumea din jur, ci lumii ar trebui să-i pese de dumneavoastră. Menirea dumneavoastră este doar să existaţi. Nu-i aşa?” [Veteranul către ea]

Pag. 48: „Dacă un mic semn ai lăsat în viaţa ce se târăşte…” [primul vers dintr-o poezie pe care Veteranul i-a scris-o ei

Poezie din tinereţe

Frunzele lipite de stânci sau înecate în râu şi peisajele de azi din Cheile Râmeţului mi-au amintit că am scris de mult, când eram încă elevă, o poezie despre frunze toamna, pe care o copiez aici, ca să-mi amintesc cum gândeam pe vremuri…

Divorţ

Femei naive – frunzele blonde şi roşcate
îşi părăsesc soţii,
rupând legământul sfânt
al peţiolului ce-i unea,
şi răspund chemărilor înşelătoare
ale galantului Pământ.
Decepţionate de condiţiile derizorii,
unele mai îndrăzneţe
se aliază cu vântul
într-o ultimă, disperată încercare
de a se înălţa iar
la cei părăsiţi.
Dar copacii necruţători
le resping,
pedepsind infidelitatea consoartelor,
menite de-acum
sărutării eterne
a Pământului acru.

Azi în Cheile Râmeţului

Oare or trăi pitici aici?

Straturi de frunze „înecate”

Trei surate lipite de o stâncă

Şoricelul ceferist

Dimineaţa devreme. Am tren spre Cluj (iar…) şi prevăzătoare, dar mai ales păţită cum sunt, mă-ntreb dacă nu cumva are întârziere. Acum câteva săptămâni, n-am ştiut numărul la salvare, când a fost nevoie să chem una şi nu-l mai ştiu nici acum, dar n-aş putea uita numărul de la informaţii CFR. 952. Mi se răspunde de la reşedinţa de judeţ. „Nu ştim dacă-ntârzie, doamnă, că trenu’ nu trece şi pe-aici.” În mod normal, replica mea ar fi fost: „Şi nu puteţi suna să aflaţi?”, iar a lor, foarte conştienţi că durează câteva minute să-i prinzi la telefon, ar fi fost: „Dacă reveniţi în câteva minute…” N-am nici minute, nici chef de lungit vorba. Plec şi văd la faţa locului ce noroc am, foarte conştientă că de obicei n-am. Trenul are 45 de minute întârziere. Simte-te ca la tine acasă, mă invit în gând, găsesc unul din scaunele de plastic cu spătarul încă întreg, mă fac comodă şi, cum n-am încă ochi de citit, caut din priviri un mijloc de omorât timpul. Nu durează mult şi găsesc arma crimei. Un şoricel iese repede din spatele piciorului metalic al unui alt şir de scaune din faţă – pe care doarme un cerşetor –, se strecoară câţiva metri pe lângă perete şi se întoarce. Tot la câteva minute operaţiunea şoricelului de tatonat terenul se repetă şi avansează câte puţin. Din când în când, câte un călător îmi obstrucţionează vederea, iar eu îmi aplec capul când în stânga, când în dreapta, ca la teatru când trece prin faţa ta vreun spectator întârziat. Nu scap din ochi actorul. Mă uit la el şi râd singură. Lumea se uită la mine, dar nu râde nimeni. O bună bucată de vreme sunt unicul spectator. Mă întrec cu râsul. Lumea se uită unde mă uit eu. Aha! Îl urmărim complice, zâmbim. Cerşetorul se scoală, iese şi lasă uşa întredeschisă. Toată lumea ţintă pe ochiul rămas între cortine. Mai intră cineva şi închide uşa bine. Până cumpără bilet, îşi aşază geanta pe jos, lipită de perete, în plin traseu al şoricelului. Schimbare de macaz. O ia vertical pe peretele destul de murdar ca să-l ascundă, dar se răzgândeşte după vreo cinşpe centimetri. După 50 de minute, se anunţă trenul. Deja? Lumea iese. Nu mă-ndur să plec. Nu-i frumos să ieşi în timpul piesei şi să laşi actorul singur în scenă. Mă ridic totuşi, îmi închei geaca gri şoricel, îmi salt pe umăr geanta gri şoricel şi ies, controlându-mi instinctiv buzunarele…

Zilele regelui, de Filip Florian

Că tot a fost ieri ziua regelui (LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE), numai bine s-a nimerit c-am terminat Zilele regelui de Filip Florian. E prima carte pe care am citit-o de el, dar cu siguranţă nu şi ultima, căci mi-a plăcut tare. Are cam tot ce-i trebuie unei cărţi bune, ba chiar mai mult: subiect solid şi documentat bine pe deasupra, ironii, subtilităţi, umor fin şi fraza construită migălos, se vede, dar care te prinde.

Sursa imaginii: http://www.allinonemedia.ro/data_files/product_photos/11041/large.jpg

Firul narativ urmăreşte în paralel viaţa lui Carol I, de la venirea lui la Bucuresci, pe ascuns, până când e încoronat rege, şi a dentistului său căruia îi cere să-l însoţească în România, schimbându-i astfel viaţa. Deşi dentistul Joseph Strauss – fără nici o legătură se pare cu compozitorul – şi Carol se reîntâlnesc de puţine ori, vieţile lor se intersectează totuşi în alte moduri. De pildă, Petre, copilul nelegitim al regelui cu o curvă oarbă, Linca, ajunge în grija lui Herr Strauss, după ce acesta din urmă îi mijlocise lui Carol o primă întâlnire cu ea. Deşi nelipsite, spre picanteria romanului, nu pe poveştile de alcov se insistă, ci pe întreaga atmosferă a epocii: intrigile din politica ţării, cu nimic mai prejos decât cele din „zilele lui Băsescu” aş spune, vizita domnitorului la sultan, căruia îi eram încă subordonaţi, viaţa pestriţă din mahalaua – pe atunci – Lipscanilor, prima Constituţie, construirea primelor căi ferate, dezvelirea primei statui din Bucureşti, războiul româno-turc şi, de ce nu, găsirea celor două consoarte: sârboaica Elena Ducovici, soţia lui Joseph Strauss, respectiv nemţoaica Elisabeth Pauline, devenită Regina Elisabeta a României.

De parcă toate astea n-ar fi destul, aviz amatorilor de pisici, autorul îl înzestrează cu viu grai pe un personaj „pisicesc”, care îşi scrie cu ghearele în tapiseria scaunelor focul inimii preapline. Deşi cam uzate personajele vorbitoare din „lumea celor care nu cuvântă” (vezi Bulgakov, Paul Auster, Garth Stein şi alţii), intervenţiile motanului Siegfried, deşi foarte siropoase şi uneori chiar rimate, nu deranjează, ci completează lucrurile rămase nespuse din poveştile de alcov umane. Iată doar un pasaj, de la prima lui întâlnire cu mâţa Riţa, pentru el Manastamirflorinda:

[…] am fost năpădit de furnici nevăzute, fericirea are un gust acrişor, îţi spun, m-a atins nasul ei umed şi coada ei mi-a vorbit, e o taină, n-am s-o divulg, dar nu ochii, ci clipele clipeau, voi oamenii credeţi că mîţele torc şi, deodată, cumva, cerul s-a prelins prin tavan şi tavanul s-a scurs peste noi […]

En guise de conclusion, un mic fragment de la finalul cărţii:

[…] principele grizonant, Carol, după ce adusese ţării tihnă, trenuri, statui, o uriaşă victorie militară, felinare, independenţă, o provincie nouă, Dobrogea, un vînticel apusean şi ţigarete în loc de narghilele, avea să fie încoronat ca rege.

Mere eco

La cererea Teodorei, postez o poză cu mere sută la sută eco (din cele care am folosit la tortul cu mere întregi, doar că alea parcă erau chiar o idee mai mari), sunt mici, au coaja cam pătată, da-s bune:)

Vreo 3 soiuri de mere eco

Tort de mere întregi, umplute cu nucă

Pentru că aveam cam multe mere şi o imensă poftă de dulce, stârnită în mare măsură de chestiile făcute de Teodora, m-am învrednicit şi eu să fac tortul ăsta uşor şi rapid, pentru că nu te mai chinui să razi merele. Le-am curăţat, că nu mai aveau o coajă prea frumoasă şi le-am scos coceanul cu ustensila aia specială de bucătărie, nu ştiu dacă are vreun nume. Merge rapid operaţiunea. Într-o cratiţă am topit 4-5 linguri de zahăr şi am învelit şi pereţii ei cu caramelul format, ca la crema de zahăr ars. Peste am pus merele, mi-au încăput fix 13 mai micuţe, şi le-am umplut cu bucăţi de nucă peste care am turnat puţină miere, merele fiind un soi mai acrişor. Deasupra merelor astfel garnisite, am turnat un pandişpan obişnuit, făcut din 4 ouă şi l-am dat la cuptorul preîncălzit, la foc nu prea mare. La final, am răsturnat tortul pe un platou şi l-am pudrat cu scorţişoară, pe alocuri am scăpat cam multă:)

N.B.: Mie nu mi s-a părut necesar, dar s-ar mai fi putut pune bucăţele mici de unt printre mere.

Cam aşa arată:

O felie... eu am mâncat deja două:D