Scobitor de 2,5!

Sursa imaginii: http://rawxy.com/wp-content/uploads/2010/08/DSC_00112.jpg

Asta nu-i o replică scoasă direct dintr-o sală de operaţii, nici măcar de pe un şantier de construcţii, ci ar trebui să devină o replică uzuală rostită de o gospodină în bucătărie. De ce-ar trebui noi să ştim înmâna la nevoie o cheie de 15, iar ei să nu ştie ce-i un scobitor de 2,5?

De ce scobitor? M-am uitat mai întâi pe Internet, care iar nu ne ajută deloc, sunt vehiculaţi diverşi termeni: dispozitiv pentru scobit pepeni, accesoriu pentru scobit, unealtă pentru scobit mere, linguriţă pentru scobit legume, cuţit special pentru scobit etc.

Scobitor!

Măcar cu o linguriţă seamănă, dar cu un cuţit? În primul rând, cred că se poate renunţa la complement, întrucât se foloseşte la scobit (sau la format biluţe din) orice fruct sau legumă cu miezul moale. Am tras apoi cu ochiul la alte limbi. În engleză i se spune melon baller sau, mai rar, vegetable scoop. Francezii sunt şi ei mai nehotărâţi: tire-boule pour melon, moule à…, sau cuillère (à pommes) parisienne.

Chiar dacă poate avea forme diverse: rotund, oval, în formă de inimă, sau chiar cu marginea ondulată (scobitor crenelat sau cum vreţi), iar diametrul poate varia între 1 şi 2,5 cm, există unele cu două capete, de dimensiuni diferite (titlul e o glumă desigur, se ştie că mărimea nu contează), scopul e acelaşi: scobirea. Rezultă: scobitor! L-am făcut masculin, pentru că există deja cuvântul „scobitoare”. La plural, ca să nu se suprapună cu pluralul „scobitori”, dar şi ca să mai salvăm din aparenţe – forma vădit feminină a ustensilei, părerea mea –, îl neutralizăm: un scobitor, două scobitoare.

Imaginaţi-vă scena: o bucătărie banală. Gospodina, cu mâinile cufundate în pântecele sângeriu al unui pepene verde, cere un scobitor, şi i se pune în palma întinsă exact ceea ce trebuie, fără nici o ezitare, fără nici o întrebare suplimentară, chiar fără nici un cuvânt. Lăsaţi-mă să visez!

Kürtős kalács sau turtă dulce?

Kürtős kalács este cel mai vechi produs de patiserie unguresc, avându-şi originea în Transilvania, mai exact în secuime. Era făcut cu ocazii deosebite: nunţi, botezuri, sau pentru oaspeţi de seamă. Numele lui vine de la cuvântul maghiar kürtő, care însemnă horn, burlan. Se pare că la început, aluatul era rulat în jurul hornului. De aici forma cu care a rămas şi în prezent, doar că acum fâşiile de aluat se rulează pe suporturile tronconice sau cilindrice, făcute din lemn de esenţă tare sau inox, care se rotesc deasupra cărbunilor.

Turta dulce a avut un traseu mult mai sinuos. Termenul provine din latinescul zingiber, în franceza veche gingebras, devenind în engleză gingerbread, de la condimentul esenţial folosit – ghimbirul. Reţeta a fost adusă în Europa în anul 992 de către călugărul armean Grigorie de Nicopolis. Acesta a plecat din Armenia de Jos şi s-a stabilit în Franţa, localitatea Bondaroy-Pithiviers, unde a trăit 7 ani într-o grotă săpată de el. Îi invita pe preoţi şi creştini la masă şi le pregătea chiar el o prăjitură cu miere şi condimente, după reţeta din ţara lui. În secolul al III-lea, turta dulce a ajuns în Suedia prin intermediul imigranţilor germani. Comerţul cu turtă dulce este atestat documentar din secolul al XVI-lea. În anii 1700, orăşelul Market Drayton din Marea Britanie devenea cunoscut pentru turta dulce, iar din secolul următor aceasta era deja larg răspândită.

Nu ştiu când şi prin intermediul cui a pătruns şi la noi în ţară, dar eu, una, le mulţumesc armenilor şi secuilor pentru cele două reţete.

Haiku

Noapte. Prin ochiul
Spart din ţiglă luna îşi
Linge rănile.

Ghici ciupercă ce-i?

cojitor

Să continuăm traseul nostru prin jungla tăioasă şi ascuţită a ustensilelor de bucătărie (deocamdată). Dacă tot a lansat Cătălina întrebarea şi soluţia ei referitoare la ustensila din imagini, să-mi dau şi eu concursul. Pentru că ştiu că-i plac versurile, am inventat şi o ghicitoare, cu grijă să se potrivească şi varianta ei în locul celei la care m-am oprit eu.

Nu-i cuţit, dar e tăios,
De pe legume dă jos
Hainele-n fâşii, cu spor.
Cum se cheamă? Cojitor!

Să-mi argumentez decizia: există deja verbul „a coji”, chiar dacă în limba curentă cred că se foloseşte mai des „a curăţa” când vine vorba de dezbrăcat legume sau fructe. Însă „curăţător”

(cojitor) razoar

1. e mai lung cu o silabă, or în bucătărie n-avem timp de pierdut cu vorba lungă, 2. e mai greu de pronunţat, din motive pur subiective, recunosc, pe care nu le dezvălui aici, 3. poate duce cu gândul şi la alt instrument / produs de curăţat. O să-mi spuneţi că şi „cojitor” mai are sensul de „maşină care decojeşte trunchiurile copacilor”, dar să sperăm că dacă o gospodină şi-ar exprima dorinţa de a i se înmâna cojitorul, nu i s-ar aduce în bucătărie ditamai dihania mâncătoare de scoarţă. Sunt optimistă, deci cred că ar naşte mai puţine confuzii decât curăţătorul.
Bun, dar ce ne facem cu deosebirea dintre cojitorul care se mânuieşte ca un cuţit şi cel care seamănă la formă cu o praştie sau cu un „y”, căruia englezii îi spun y peeler, iar francezii éplucheur / épluchoir / épluche-légumes de type rasoir. M-am lăsat influenţată de rudele noastre latine şi l-am botezat cojitor razoar, sau chiar simplu razoar, pentru că se manevrează ca un aparat de ras. Se subînţelege cred că ambele sunt neutre: cojitor, cojitoare, respectiv razoar, razoare. Cu cojitoru-nainte, marş!

E vremea patronilor

Sfântul Nicolae. Sursa imaginii:http://www.interferente.ro

Sintagma nu-mi aparţine, am auzit-o aseară la Garantat 100% din gura invitatului emisiunii, Marcel Iureş. El vorbea despre patronii zilelor noastre, de teatre sau de altceva. Eu eram deja cu gândul la Moş Nicolae, aşa că mi-a fugit mintea la sensul de (sfânt) ocrotitor.

Sfântul Nicolae din Mira e cunoscut ca patronul copiilor şi al nevoiaşilor. De pe wikipedia aflăm că este cunoscut şi ca protector al celor acuzaţi pe nedrept, al comercianţilor, călătorilor, fetelor nemăritate şi mireselor. Ba chiar unele legende spun că ar fi şi patronul pescarilor. Cam multe de ocrotit pentru o singură persoană! Dar probabil că nimic nu-i prea mult pentru un sfânt.

Cuvântul „patron” vine din latinescul pater (tată) – patronus (protector). Iniţial, adică în Roma antică, acest patron avea anumite drepturi, dar şi obligaţii faţă de liberţi (sclavi romani eliberaţi), printre care aceea de a-i apăra, de a fi avocatul lor.

Astăzi, primul sens din DEX al cuvântului „patron” este cel de „proprietar al unei întreprinderi”. Nu ştiu dacă-şi merită locul în cap de listă, mi se pare normal ca fiind cel mai recent sens să se aşeze cuminte la coadă, dar criteriile probabil că sunt cele ale frecvenţei utilizării termenilor. Nu ştiu nici dacă mai există vreo legătură între patronul zilelor noastre şi protectorul derivat din tatăl latinesc. Poate cel mult să însemne un fel de tăticu’ angajaţilor, cel care taie şi spânzură, adicătelea.

În orice caz, sper ca patronajul să compenseze patronatul. Altfel spus, bine că mai avem şi sfinţi patroni (care să ne apere de ceilalţi)!

Dă-mi cotorniţa, iubitule!

Articolul Teodorei m-a provocat să abordez şi eu subiectul sărăciei limbii române. M-am oprit pentru început la câteva exemple de utilitate casnică, deşi există o grămadă, probabil ăsta e şi motivul pentru care la români se comunică foarte mult prin gesturi şi prin veşnicele demonstrative „unde-i aia”, dă-mi ăla”, „ţine asta”.

Primul exemplu e un instrument pe care l-am folosit şi eu când am făcut tortul cu mere întregi, fără să ştiu dacă are vreo denumire oficială. Englezii îl numesc simplu (apple) corer, de la core (miez, aici cotor), iar francezii, originali ca-ntotdeauna, îi spun vide-pomme, tradus mot à mot goleşte-măr, nu cea mai fericită soluţie, pentru că totuşi rămâne esenţialul din fruct. Prefer varianta prea puţin utilizată tire-trognon (scoate cotor).

La noi, ca la nimeni. Pe Internet nu există un singur termen, ci e denumit în diferite feluri, toate explicative: cuţit de scobit mere, cuţit / ustensilă / aparat / unealtă de scos cotorul merelor sau chiar cuţit pentru decupat mere (extragere cotor) – asta chiar mi-a plăcut. Până să rogi pe cineva să ţi-l înmâneze, mai repede ajungi să ţi-l iei singur din sertar. Să te mai miri că românii-s taciturni?

Dacă ne luăm însă după regulile de derivare, ar trebui să folosim unul din sufixele pentru denumirea instrumentului: -ar, -(ă)tor sau -(n)iţă, de unde ar rezulta: cotorar, cotorător sau cotorniţă. Oricum cu una-două silabe în plus faţă de engleză sau franceză, dar tot mai bine decât cârnatul de mai sus. Primele două variante seamănă prea mult cu alte cuvinte şi s-ar putea crea confuzii la o pronunţie grăbită, aşa că merg pe ultima, după modelul piperniţă, râşniţă. Mai greu e cu verbul. Cum s-ar numi acţiunea? A descotora, descotorare, bineînţeles!

Aşa că, dragi terminologi, dacă existaţi, puneţi-vă pe treabă, de voi depinde se pare o mai bună comunicare în familie!

P.S.: Orice alte sugestii sunt bine-venite!

Blajul salută Marea Unire

N-am făcut nimic special de ziua naţională, aşa că mă întorc puţin în timp, la zilele de 27-28 noiembrie, când Blajul a sărbătorit anticipat Marea Unire. Evenimentele au avut loc la Catedrala Mitropolitană Sfânta Treime, al cărei iconostas sculptat în lemn de tâmplarul Aldea din Târgu-Mureş, cândva cel mai mare de acest fel din Europa de Sud-Est, rămâne totuşi şi astăzi cel mai mare din ţară. În ciuda ploii, premisele unei celebrări cum se cuvine aş spune că au existat: la intrare, fiecărei persoane i s-a distribuit programul manifestărilor, o lumânare şi un steguleţ tricolor. Catedrala neîncăpătoare. Nu pot să nu apreciez efortul şi cheltuielile. Şi totuşi ceva a lipsit. Să fi fost prea lungă şi monotonă prelegerea citită de profesorul universitar de istorie? Prea slabă înregistrarea document cu vocea cardinalului Iuliu Hossu despre Marea Unire? Ciudat, cu puţin timp în urmă mă chinuiam să nu pierd un cuvânt rostit de aceeaşi voce răguşită şi stinsă, într-un episod din Memorialul Durerii. Prea patetic recitate (pe alocuri chiar zbierate) poeziile de actorii Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, aduşi special pentru această ocazie? Prea nerepetate şi pe bâjbâite momentele lirice susţine de Opera Group Project din Cluj-Napoca? Sau poate tocmai pentru că veniseră „doar” la Blaj, care poate pe bună dreptate şi-a creat singur eticheta de oraş care nu (prea) ştie să aprecieze un adevărat act de cultură, şi-or fi permis şi distinşii oaspeţi să mai calce pe de lături? Conform maximei româneşti: se poate şi aşa. Sau ce pricep ăştia oricum, să zică mersi c-am venit! Cert e că la sfârşit, probabil saturată de 3 ore „pline de cultură”, lumea ieşită în jurul bisericii ar fi trebuit să-şi aprindă lumânările şi să aştepte cu înfrigurare inaugurarea iluminării arhitecturale a faţadei catedralei (şi poate chiar să aplaude şi să fluture steguleţele?), dar în schimb majoritatea s-a mulţumit să se zgâiască în sus, cel mult să facă poze, şi să plece în treaba lui. Am venit, am văzut, am plecat. La urma urmei, dacă oamenii de cultură au venit, au prestat, au plecat, spectatorii de ce-ar face altfel? Să fiu oare doar eu prea critică?

Sau poate că pur şi simplu peste oraşul de unde (se zice că) a răsărit cândva soarele românilor s-a aşternut ceaţa şi pasivitatea prezentului sumbru. Să fi murit de-a binelea spiritul paşoptist?