Şi dă-i şi ninge, şi dă-i şi ninge. Cum să mai rezist? Nu mai ieşisem din casă de câteva zile bune, mai aveam puţin şi mă urcam pe pereţi ca Fred Astaire în vechiul generic de la Telecinemateca, dacă-mi aduc bine aminte. Cui pe cui se scoate, mi-am zis, aşa că aseară mi-am prescris pentru răceală o plimbare la pădure. Cristul strâmb, gol şi nins m-a dus cu gândul, nu ştiu de ce, la o pictură în ulei de-a lui Caspar David Friedrich, cu un crucifix răsărit dintre brazi, sprijinit de brazi, invadat de brazi, greu de zis cine pe cine sprijină, în faţa căruia s-a aşezat un copil, în zăpadă, rezemat de o piatră, cu cârjele lăsate de izbelişte. Oare de ce am zis cârjele lăsate de izbelişte şi nu copilul lăsat de izbelişte? Nu ştiu nici asta, poate deoarece copilul are crucifixul, deci nu pare să mai aibă nevoie de cârje, care în schimb nu mai au pe nimeni… Cumva, în mod inexplicabil, ţi-e mai milă de cârje
decât de copil. În fundal se văd doar turlele unei biserici parcă agăţată din cer, pierdută în ceaţă.
A fost frumos la pădure, chiar dacă acum trag ponoasele şi dă-i cu ceaiuri, şi dă-i cu lămâi, şi ninge cu şerveţele de data asta. Dar numai până mâine când o să urmez recomandarea doctorului şi sper c-o să mă fac bine iară.
DariaBârsan 
