Tocmai când credeam că au ajuns şi colindătorii pe la casa cui îi are, în zorii Crăciunului, mai precis după ora două dimineaţa, s-a anunţat încă o tură. Primim, cum să nu. Mă rog, alţii cu primitul, eu doar cu ascultatul, din cauza „tabieturilor” de care pomeneam data trecută, înmulţite între timp. Se pare că sunt o gazdă foarte primitoare pentru răceala asta de nu mai vrea să plece. Oricum, e o senzaţie nemaipomenită să fii colindată fără să trebuiască să mişti un deget. Am ascultat cuminte din pat colindele cântate pe voci, voci bărbăteşti, aşa cum îmi place mie, hehe.
Dacă mă gândesc retrospectiv la câtă lume am colindat şi eu la viaţa mea, parcă mă simt mai puţin vinovată de primirea colindătorilor de anul ăsta. Am umblat cu colinda pe la rude, vecini, colegi, profesori, părinţi ai prietenilor plecaţi din ţară, case de cultură şi biserici pe când eram prin coruri, călugăriţe, preoţi, mitropoliţi (chiar la papa n-am ajuns), spitale, case de copii, aziluri de bătrâni, străzi pustii, brazi singuratici… Poate colindatul care mi-a rămas la suflet a fost unul spontan. Eram într-un an de Crăciun la Băile Herculane şi cineva a avut ideea genială să colinde tot hotelul, din uşă-n uşă. Cine voia să se alăture era bine-venit, aşa că în scurt timp ne-am făcut o ceată de pomină. Ceea ce mi s-a părut cel mai surprinzător e că deşi nu ne cunoşteam, eram un grup pestriţ, n-a fost nevoie de nici o repetiţie ca să ne sincronizăm. Pesemne că eram dirijaţi pur şi simplu de spiritul Crăciunului.
Carevasăzică se poate colinda în orice condiţii numai voie bună să fie, nici măcar nu e nevoie de gazde!
DariaBârsan 