Îmi place sau nu să recunosc, am tabieturi. Vorba cuiva, de la vârsta asta? Da, probabil că niciodată nu e prea devreme să ai tabieturi. Nu c-aş vrea neapărat să-mi găsesc o scuză, dar observ cu tristeţe că-n România tind să câştige teren tabieturile, în defavoarea tradiţiilor, datinilor, ritualurilor. Cu cât se înmulţesc tabieturile şi obiceiurile personale, cu atât se împuţinează obiceiurile colective. Fiecare persoană se gândeşte la satisfacerea propriilor nevoi şi atât.
Mă întreb prosteşte când sau dacă un tabiet se poate transforma într-un obicei sau ritual. De exemplu, în Japonia prepararea ceaiului este considerat un ritual. O fi fost şi el un simplu tabiet la început? Oare dacă te ţii scai de-un tabiet mai acătării şi nu-l laşi, nu-i dai drumu’ dom’le nici mort, ba mai mult îl extinzi şi asupra 
altora, poate să ajungă în timp un ritual? Sau rămâne tot un tabiet, doar că unul contagios? Cred că doar răceala mea e contagioasă în toată povestea…
În curând n-o să mai existe nici cele câteva tradiţii care mai subzistă în unele părţi ale ţării. Nu mai mergem la colindat în Ajunul Crăciunului, pentru că avem deja o grămadă de tabieturi pe cap. Ne tolănim în faţa televizoarelor, ca să revedem aceleaşi filme, ne îmbuibăm etc.
Anul ăsta n-am încotro, zic pas la tradiţia de colindat, stau cuminte acasă
şi-mi văd de nişte „tabieturi” ocazionale: ceai, propolis, sirop din muguri de brad (făcut de mine) şi coldrex. Sper să ducă alţii mai vrednici datina mai departe, aşa că aştept colindători, dar numai pe cei curajoşi, care nu se sperie de un guturai.
Crăciun fericit tuturor, cu tabieturi sau tradiţii, cum o fi!
DariaBârsan 