De ce-mi iubesc eu concitadinii? Pentru că uneori sunt atât de orbi sau de snobi în alegerea cumpărăturilor, încât îmi lasă mie lucrurile de valoare. Văzusem într-o seară târziu, în vitrina unui magazin de mâna a doua, un ceainic cu ceşcuţe şi, aşa cum îi spuneam acum ceva vreme Teodorei, sunt înnebunită dacă văd vreunul care-mi spune ceva. Or ăsta, tocmai pentru că nu era nou, avea multe de povestit. Mi-am promis să revin într-o zi când era deschis magazinul. Ceainicul stătea încă pe raft, cuminte şi singur, se cam golise în jurul lui, obiectele mai noi sau mai strălucitoare se cumpăraseră, dar el tot îşi strângea în jur cele cinci ceşcuţe, ca o cloşcă puii. Cine ştie dacă o fi avut cândva şase sau nu? Şi dacă da, ce sfârşit tragic o fi avut al şaselea? Poate că a alunecat din degetele mlădioase ale unei tinere domniţe, la auzul veştii triste că iubitul a părăsit-o, şi s-a spart într-o sută de ţăndări, lăsând să se împrăştie pe marmura pardoselii lichidul chihlimbariu. Am adoptat setul fără să stau pe gânduri, sper să se simtă bine alături de celelalte ceainice ale mele. Poate că într-o bună zi lor le va destăinui în ce luptă, dreaptă sau nu, şi-a ciobit puţin ciocul, iar eu o să spun povestea mai departe.
Până atunci vă invit la un ceai verde cu iasomie!
Ceainicul cu puii de aur
DariaBârsan 