Nu ştiu alţii, dar eu m-am „procopsit” cu primul telefon celular abia în ultimul an de facultate. Am pus ghilimele pentru că nici măcar nu mi l-am dorit, mi se părea o corvoadă. Un obiect în plus de care trebuia să am grijă – aeriana de mine –, şi o îngrădire clară a libertăţii: putea da lumea de mine, chiar dacă nu voiam să fiu găsită. Ai grijă să-i încarci bateria, să plăteşti factura, să nu-l laşi deschis unde nu e voie, să nu-ţi fie furat, să nu-l uiţi undeva (mai ales nu acasă), să nu-l strici (că doar nu eu îl plătisem), să suni înapoi dacă n-ai fost pe fază să răspunzi, ca să nu te trezeşti, în caz contrar, cu diverse comentarii sau muştruluieli. Nici acum nu gândesc foarte diferit. Oricum în situaţiile când chiar ai nevoie de el, ori se descarcă, ori n-ai semnal, ori nu dai de cine vrei, ceva tot se întâmplă.
Telefon vechi. Sursa imaginii: http://advancedwebsites.ca/aw_img/old%20telephone.jpg
Mi-e dor până şi de telefoanele pe care le dădeam acasă, când mergeam la bunica în vacanţele de vară, unde nu exista nici măcar telefon fix. Aşa că o dată pe săptămână, duminica după biserică, mergeam la TELEFOANE, în sat. Deşi cred că eram singurii clienţi, aşteptam uneori şi câte o oră întreagă până se făcea legătura, iar câteodată se mai şi întrerupea. Ne înghesuiam cu tot cu bunica în cabina îngustă, unde ne pasam una alteia receptorul. Convorbirea noastră era întreruptă periodic de vocea piţigăiată şi indiscretă a telefonistei: „mai vorbiţi?” Vezi bine, că doar nu ne înghesuim într-o cabină de hobby. Sau mai degrabă „auzi bine”, căci era clar că asculta fiecare cuvinţel al convorbirii. Ăsta da hobby!
Astăzi când îi aud pe câte unii că au şi trei mobile şi tot nu le ajung minutele mi se face rău. Mie din puţinele pe care le am îmi şi rămân câteodată. Alţii au minute de n-au timp fizic să le consume, poate doar dacă ar vorbi simultan la toate trei celularele. Mori cu minutele de gât. Ar trebui inventată o nouă expresie, în loc de „a muri cu zile”, „a muri cu minute”.
DariaBârsan 
