Blajul salută Marea Unire

N-am făcut nimic special de ziua naţională, aşa că mă întorc puţin în timp, la zilele de 27-28 noiembrie, când Blajul a sărbătorit anticipat Marea Unire. Evenimentele au avut loc la Catedrala Mitropolitană Sfânta Treime, al cărei iconostas sculptat în lemn de tâmplarul Aldea din Târgu-Mureş, cândva cel mai mare de acest fel din Europa de Sud-Est, rămâne totuşi şi astăzi cel mai mare din ţară. În ciuda ploii, premisele unei celebrări cum se cuvine aş spune că au existat: la intrare, fiecărei persoane i s-a distribuit programul manifestărilor, o lumânare şi un steguleţ tricolor. Catedrala neîncăpătoare. Nu pot să nu apreciez efortul şi cheltuielile. Şi totuşi ceva a lipsit. Să fi fost prea lungă şi monotonă prelegerea citită de profesorul universitar de istorie? Prea slabă înregistrarea document cu vocea cardinalului Iuliu Hossu despre Marea Unire? Ciudat, cu puţin timp în urmă mă chinuiam să nu pierd un cuvânt rostit de aceeaşi voce răguşită şi stinsă, într-un episod din Memorialul Durerii. Prea patetic recitate (pe alocuri chiar zbierate) poeziile de actorii Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, aduşi special pentru această ocazie? Prea nerepetate şi pe bâjbâite momentele lirice susţine de Opera Group Project din Cluj-Napoca? Sau poate tocmai pentru că veniseră „doar” la Blaj, care poate pe bună dreptate şi-a creat singur eticheta de oraş care nu (prea) ştie să aprecieze un adevărat act de cultură, şi-or fi permis şi distinşii oaspeţi să mai calce pe de lături? Conform maximei româneşti: se poate şi aşa. Sau ce pricep ăştia oricum, să zică mersi c-am venit! Cert e că la sfârşit, probabil saturată de 3 ore „pline de cultură”, lumea ieşită în jurul bisericii ar fi trebuit să-şi aprindă lumânările şi să aştepte cu înfrigurare inaugurarea iluminării arhitecturale a faţadei catedralei (şi poate chiar să aplaude şi să fluture steguleţele?), dar în schimb majoritatea s-a mulţumit să se zgâiască în sus, cel mult să facă poze, şi să plece în treaba lui. Am venit, am văzut, am plecat. La urma urmei, dacă oamenii de cultură au venit, au prestat, au plecat, spectatorii de ce-ar face altfel? Să fiu oare doar eu prea critică?

Sau poate că pur şi simplu peste oraşul de unde (se zice că) a răsărit cândva soarele românilor s-a aşternut ceaţa şi pasivitatea prezentului sumbru. Să fi murit de-a binelea spiritul paşoptist?