Colindată de fisc

Pentru că sărbătorile vin de obicei cu surprize şi cadouri, ce s-au gândit cei de la Finanţe, să mi le facă de neuitat, ca să pot să mă bucur din plin de ele. Aşa că înainte de Crăciun, în loc de „îi voie la colindat?” sau „primiţi cu colinda?”, primesc în poştă avizul binecuvântat şi pompos formulat – cine-i învaţă pe ăştia să scrie în halul ăsta? – :

„Avem onoarea să vă informăm că începând cu data de 03.01.2011 veţi face obiectul unei inspecţii fiscale…”
Nu zău? Onoarea? Mai bine mă scuteaţi de onoarea asta. Pardon, vreau să spun uraaa! Vin Finanţele, pregătiţi nuci şi mere şi colaci! Şi mai ales banii!

Mai ciudat e că amărâtul meu PFA a fost radiat din oficiu încă din vară. Ca şi cum te-ai duce la colindat la omu’ mort. Da’ io, drăguţă cum sunt, ce să fac, îi primesc cu braţele (intrate în putrefacţie) deschise. Poate s-or nimeri odată cu popa cu botezul şi-atunci punem de-un chef pe cinste, le fac şi vin fiert, şi ne urăm unii altora toate alea într-o veselie generală!

Care pe care

Şi dă-i şi ninge, şi dă-i şi ninge. Cum să mai rezist? Nu mai ieşisem din casă de câteva zile bune, mai aveam puţin şi mă urcam pe pereţi ca Fred Astaire în vechiul generic de la Telecinemateca, dacă-mi aduc bine aminte. Cui pe cui se scoate, mi-am zis, aşa că aseară mi-am prescris pentru răceală o plimbare la pădure. Cristul strâmb, gol şi nins m-a dus cu gândul, nu ştiu de ce, la o pictură în ulei de-a lui Caspar David Friedrich, cu un crucifix răsărit dintre brazi, sprijinit de brazi, invadat de brazi, greu de zis cine pe cine sprijină, în faţa căruia s-a aşezat un copil, în zăpadă, rezemat de o piatră, cu cârjele lăsate de izbelişte. Oare de ce am zis cârjele lăsate de izbelişte şi nu copilul lăsat de izbelişte? Nu ştiu nici asta, poate deoarece copilul are crucifixul, deci nu pare să mai aibă nevoie de cârje, care în schimb nu mai au pe nimeni… Cumva, în mod inexplicabil, ţi-e mai milă de cârje
decât de copil. În fundal se văd doar turlele unei biserici parcă agăţată din cer, pierdută în ceaţă.

A fost frumos la pădure, chiar dacă acum trag ponoasele şi dă-i cu ceaiuri, şi dă-i cu lămâi, şi ninge cu şerveţele de data asta. Dar numai până mâine când o să urmez recomandarea doctorului şi sper c-o să mă fac bine iară.

Colindată la pat

Tocmai când credeam că au ajuns şi colindătorii pe la casa cui îi are, în zorii Crăciunului, mai precis după ora două dimineaţa, s-a anunţat încă o tură. Primim, cum să nu. Mă rog, alţii cu primitul, eu doar cu ascultatul, din cauza „tabieturilor” de care pomeneam data trecută, înmulţite între timp. Se pare că sunt o gazdă foarte primitoare pentru răceala asta de nu mai vrea să plece. Oricum, e o senzaţie nemaipomenită să fii colindată fără să trebuiască să mişti un deget. Am ascultat cuminte din pat colindele cântate pe voci, voci bărbăteşti, aşa cum îmi place mie, hehe.

Dacă mă gândesc retrospectiv la câtă lume am colindat şi eu la viaţa mea, parcă mă simt mai puţin vinovată de primirea colindătorilor de anul ăsta. Am umblat cu colinda pe la rude, vecini, colegi, profesori, părinţi ai prietenilor plecaţi din ţară, case de cultură şi biserici pe când eram prin coruri, călugăriţe, preoţi, mitropoliţi (chiar la papa n-am ajuns), spitale, case de copii, aziluri de bătrâni, străzi pustii, brazi singuratici… Poate colindatul care mi-a rămas la suflet a fost unul spontan. Eram într-un an de Crăciun la Băile Herculane şi cineva a avut ideea genială să colinde tot hotelul, din uşă-n uşă. Cine voia să se alăture era bine-venit, aşa că în scurt timp ne-am făcut o ceată de pomină. Ceea ce mi s-a părut cel mai surprinzător e că deşi nu ne cunoşteam, eram un grup pestriţ, n-a fost nevoie de nici o repetiţie ca să ne sincronizăm. Pesemne că eram dirijaţi pur şi simplu de spiritul Crăciunului.

Carevasăzică se poate colinda în orice condiţii numai voie bună să fie, nici măcar nu e nevoie de gazde!

Tabieturi vs. tradiţii

Îmi place sau nu să recunosc, am tabieturi. Vorba cuiva, de la vârsta asta? Da, probabil că niciodată nu e prea devreme să ai tabieturi. Nu c-aş vrea neapărat să-mi găsesc o scuză, dar observ cu tristeţe că-n România tind să câştige teren tabieturile, în defavoarea tradiţiilor, datinilor, ritualurilor. Cu cât se înmulţesc tabieturile şi obiceiurile personale, cu atât se împuţinează obiceiurile colective. Fiecare persoană se gândeşte la satisfacerea propriilor nevoi şi atât.

Mă întreb prosteşte când sau dacă un tabiet se poate transforma într-un obicei sau ritual. De exemplu, în Japonia prepararea ceaiului este considerat un ritual. O fi fost şi el un simplu tabiet la început? Oare dacă te ţii scai de-un tabiet mai acătării şi nu-l laşi, nu-i dai drumu’ dom’le nici mort, ba mai mult îl extinzi şi asupra altora, poate să ajungă în timp un ritual? Sau rămâne tot un tabiet, doar că unul contagios? Cred că doar răceala mea e contagioasă în toată povestea…

În curând n-o să mai existe nici cele câteva tradiţii care mai subzistă în unele părţi ale ţării. Nu mai mergem la colindat în Ajunul Crăciunului, pentru că avem deja o grămadă de tabieturi pe cap. Ne tolănim în faţa televizoarelor, ca să revedem aceleaşi filme, ne îmbuibăm etc.

Anul ăsta n-am încotro, zic pas la tradiţia de colindat, stau cuminte acasă
şi-mi văd de nişte „tabieturi” ocazionale: ceai, propolis, sirop din muguri de brad (făcut de mine) şi coldrex. Sper să ducă alţii mai vrednici datina mai departe, aşa că aştept colindători, dar numai pe cei curajoşi, care nu se sperie de un guturai.

Crăciun fericit tuturor, cu tabieturi sau tradiţii, cum o fi!

Mă cheamă linge-oale!

Când nu ai prin preajmă un copil sau un bărbat iubitor de dulciuri pe care să întrebi când faci crema la vreo prăjitură „nu vrei să lingi oala?” şi care să sară iute să execute comanda, cu dragă inimă, nu-ţi rămâne decât să foloseşti ustensila din imagine. Dacă dispui de ea, desigur. Eu am una cu „limba” ceva mai lunguiaţă, asemănătoare cu un cuţit, doar că din plastic flexibil. Poate fi din silicon sau cauciuc şi e ideală pentru curăţat conţinutul rămas pe fundul şi pereţii vaselor de bucătărie sau pentru întins crema pe torturi.

Din ce e făcută am zis, la ce foloseşte am zis, dar ei cum îi zice? Vorba aia, cum te strigă? Mămăligă. Cum te cheamă? Zor de zamă. Pe englezeşte i se spune (silicone) spoonula /spatula /flipper – foarte ingenios. Aduce oarecum a înotătoare de peşte, dar tot mai bine seamănă cu o limbă, zic eu. Limbă de bucătărie. Am putea să-i spunem şi noi spatulă, varianta cea mai la îndemână, chiar dacă şi cuvântul ăsta mai are alte întrebuinţări. Dar eu cred că dacă dumneaei ar putea fi întrebată, ar prefera să i se spună pur şi simplu linge-oale. Invariabil ca şi fratele său masculin „linge-blide”, doar că parcă-mi sună mai bine neutru sau chiar feminin: un /o linge-oale, două linge-oale.

După cum se vede, sunt în pană de inspiraţie, aşa că aştept sugestiile voastre salvatoare!

Casă nouă pentru un ceainic vechi

De ce-mi iubesc eu concitadinii? Pentru că uneori sunt atât de orbi sau de snobi în alegerea cumpărăturilor, încât îmi lasă mie lucrurile de valoare. Văzusem într-o seară târziu, în vitrina unui magazin de mâna a doua, un ceainic cu ceşcuţe şi, aşa cum îi spuneam acum ceva vreme Teodorei, sunt înnebunită dacă văd vreunul care-mi spune ceva. Or ăsta, tocmai pentru că nu era nou, avea multe de povestit. Mi-am promis să revin într-o zi când era deschis magazinul. Ceainicul stătea încă pe raft, cuminte şi singur, se cam golise în jurul lui, obiectele mai noi sau mai strălucitoare se cumpăraseră, dar el tot îşi strângea în jur cele cinci ceşcuţe, ca o cloşcă puii. Cine ştie dacă o fi avut cândva şase sau nu? Şi dacă da, ce sfârşit tragic o fi avut al şaselea? Poate că a alunecat din degetele mlădioase ale unei tinere domniţe, la auzul veştii triste că iubitul a părăsit-o, şi s-a spart într-o sută de ţăndări, lăsând să se împrăştie pe marmura pardoselii lichidul chihlimbariu. Am adoptat setul fără să stau pe gânduri, sper să se simtă bine alături de celelalte ceainice ale mele. Poate că într-o bună zi lor le va destăinui în ce luptă, dreaptă sau nu, şi-a ciobit puţin ciocul, iar eu o să spun povestea mai departe.
Până atunci vă invit la un ceai verde cu iasomie!

Ceainicul cu puii de aur

Zăpadă

Se pare că nu doar în Arcadia a ajuns zăpada. N-au scăpat nici cele mai întârziate crizanteme de-ale noastre.

Cartea multifuncţională

Trag concluzii (provizorii) în urma lepşei pe care am propus-o în urmă cu ceva vreme. Prima întrebare era: Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la citit? Răspunsurile date de lepşuitori şi comentatori sunt foarte variate, atât concrete, cât şi abstracte, ordinea lor e mai mult sau mai puţin aleatorie:
1. Cartea suport (pentru pat, proiector, fier de călcat, cada copiilor, ghivece etc.)
2. Cartea jertfă la umblătoare, de unde n-are picioare să fugă
3. Cartea jertfă pentru aprins focul la cazanul de ţuică, unde n-are gură să strige
4. Cartea barieră pentru pisici
5. Cartea opritoare de ferestre / uşi
6. Cartea pe cap, pentru un mers elegant şi îndreptarea coloanei vertebrale
7. Cartea sub cap, în ieşirile cu cortul
8. Cartea în cap, ca pedeapsă corporală aplicată de unii profesori sau între colegi
9. Cartea pentru presat prăjituri cu foi
10. Cartea scară, pentru copii mici care au curiozităţi „înalte”
11. Cartea halteră, când facem curat în bibliotecă
12. Cartea născătoare de cornete
13. Cartea ierbar
14. CARTEA CADOU, preferabil doar după citirea ei
15. Cartea capac de borcan cu murături
16. Cartea confident, de păstrat gânduri aşternute între filele ei…
17. Cartea bibelou, de umplut rafturile cu ceva
18. Cartea măsuţă
19. Cartea fotoliu
20. Cartea puşculiţă
21. Cartea paletă de muşte
22. Cartea greutate de ţinut cearşaful de plajă
23. Cartea ochelari de soare, în timpul lecturii tot pe plajă
24. Cartea obiect de impresionat / momeală / „cal troian” pentru cucerirea redutelor… (bărbaţii au moduri diverse de a exprima acelaşi lucru)
25. Cartea pretext pentru antisociali sau pentru descurajat Martorii lui Iehova
26. Cartea leapşă
27. Cartea scut împotriva bulgărilor de zăpadă şi a castanelor lansate de posesorii cucuielor făcute cu aceleaşi cărţi… aţi înţeles voi desfăşurarea evenimentelor
28. Cartea ascunzătoare de abţibilduri, bileţele, felicitări, şerveţele şi un semn de carte furat
29. Cartea camuflaj, pentru un aparat de radio cu căşti transplantat în pântecele decupat şi golit al cărţii
29. Cartea umbrelă
30. Cartea frisbee
Lista (sau pomelnicul, unele protagoniste nu mai sunt în viaţă, din păcate) rămâne deschisă. Cu alte cuvinte, cumpăraţi sau faceţi rost de cărţi, sunt bune la orice şi te salvează în cele mai neaşteptate situaţii! NU UITAŢI SĂ LE ŞI CITIŢI!
Cât priveşte celelalte două întrebări (Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte (doar) pentru că o citise persoana iubită? şi Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?), aş zice că există un echilibru între influenţe şi idei preconcepute, dar sunt şi persoane complet lipsite de prejudecăţi în ce priveşte lectura, bravo lor!
Le mulţumesc tuturor celor care s-au prins şi se vor mai prinde în joc şi le urez lectură plăcută!

Am minute, da’ n-am timp

Nu ştiu alţii, dar eu m-am „procopsit” cu primul telefon celular abia în ultimul an de facultate. Am pus ghilimele pentru că nici măcar nu mi l-am dorit, mi se părea o corvoadă. Un obiect în plus de care trebuia să am grijă – aeriana de mine –, şi o îngrădire clară a libertăţii: putea da lumea de mine, chiar dacă nu voiam să fiu găsită. Ai grijă să-i încarci bateria, să plăteşti factura, să nu-l laşi deschis unde nu e voie, să nu-ţi fie furat, să nu-l uiţi undeva (mai ales nu acasă), să nu-l strici (că doar nu eu îl plătisem), să suni înapoi dacă n-ai fost pe fază să răspunzi, ca să nu te trezeşti, în caz contrar, cu diverse comentarii sau muştruluieli. Nici acum nu gândesc foarte diferit. Oricum în situaţiile când chiar ai nevoie de el, ori se descarcă, ori n-ai semnal, ori nu dai de cine vrei, ceva tot se întâmplă.

Telefon vechi. Sursa imaginii: http://advancedwebsites.ca/aw_img/old%20telephone.jpg

Nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie ce bine era înainte, fără. Când exista doar telefonie fixă. Mai ales dacă şi telefonul era tot fix. Nu te puteai lungi la poveşti că aveai o grămadă de chestii de făcut, sau măcar de urmărit vreo emisiune la televizorul care era, în caz fericit, în altă cameră, unde nici dacă făceai lins zuluful telefonului tot nu ajungeai. Acum degeaba ai hands free, dacă ai capul calendar şi urechile îţi bubuie de atâtea conversaţii telefonice.

Mi-e dor până şi de telefoanele pe care le dădeam acasă, când mergeam la bunica în vacanţele de vară, unde nu exista nici măcar telefon fix. Aşa că o dată pe săptămână, duminica după biserică, mergeam la TELEFOANE, în sat. Deşi cred că eram singurii clienţi, aşteptam uneori şi câte o oră întreagă până se făcea legătura, iar câteodată se mai şi întrerupea. Ne înghesuiam cu tot cu bunica în cabina îngustă, unde ne pasam una alteia receptorul. Convorbirea noastră era întreruptă periodic de vocea piţigăiată şi indiscretă a telefonistei: „mai vorbiţi?” Vezi bine, că doar nu ne înghesuim într-o cabină de hobby. Sau mai degrabă „auzi bine”, căci era clar că asculta fiecare cuvinţel al convorbirii. Ăsta da hobby!

Astăzi când îi aud pe câte unii că au şi trei mobile şi tot nu le ajung minutele mi se face rău. Mie din puţinele pe care le am îmi şi rămân câteodată. Alţii au minute de n-au timp fizic să le consume, poate doar dacă ar vorbi simultan la toate trei celularele. Mori cu minutele de gât. Ar trebui inventată o nouă expresie, în loc de „a muri cu zile”, „a muri cu minute”.

Siropel sau pastiluţe?

Întrebarea din titlu nu e inventată, şi nici măcar o glumă, ci mi-a fost adresată cândva, la modul cel mai serios, într-o farmacie de pe Magheru. Preţ de câteva clipe, de şoc, am uitat şi de boală. Ba chiar mi se trezise din inerţie ironia, de mai că-mi venea să răspund „tincturică”. Aş fi preferat un zâmbet în locul falsei politeţi. Căci aşa îmi explic diminutivomania asta bucureşteană: o încercare de a da impresia de politeţe – sau uneori chiar de a compensa lipsa ei – prin folosirea diminutivelor, în locul celor doar câteva cuvinte elementare: vă rog, poftiţi, mulţumesc, cu plăcere. O fi mai uşor să-ţi exprimi politeţea în modul ăsta? Sau mai frumoasă lumea înconjurătoare văzută în miniatură?

Poate că Ţara Miticilor – cum foarte plastic a numit-o Ioana Pârvulescu într-una din cărţile ei superbe – s-a transformat în Ţara Piticilor, unde totul are loc la scară redusă. Vreţi să ştiţi cum începe o zi în Ţara Piticilor? Nimic mai simplu: dăm deoparte păturica (sau plăpumioara dacă s-a făcut friguţ), ne dăm jos din pătuţ, încălţăm papuceii, mergem la băiţă, ne spălăm ochişorii, obrăjorii, dinţişorii, năsucul, urechiuşele – o fi comestibile şi astea? –, mânuţele, apoi punem de-o cafea. Cafea? Vai, ce grosolănie. Pardon, de-o cafeluţă, eventual cu lăptic, sau de-un ceiuţ, fără zăhărel, să nu facem burtică, ce mâncărică avem? ciorbică şi cartofiori cu brânzică, şi aşa mai departe. Nu exagerez, am auzit toate cuvintele astea, nu doar o singură dată, în relativ scurta mea şedere în capitală. Şi încă multe altele: gluguţă, facturică etc.

Mania nu se opreşte aici, uneori merge până la suprapuneri cu alte cuvinte care au deja formă de diminutiv, dar cu totul alt sens, vezi cazul „urechiuşelor” de mai sus, rezultând situaţii cel puţin hilare. De exemplu, să vedem cum s-ar pune de-o supă, vreau să spun de-o supică, în Ţara Piticilor: se ia o oliţă, se umple cu apuţă, se adaugă câţiva morcoviori, o ce… Ce să mai lungesc vorba? E destul de clar.

Pasul următor ar fi probabil aplicarea unui al doilea sufix diminutival cuvintelor care au deja unul. Nu m-ar mira să aud chestii de genul: „Cât zăhărel, o linguriţică?” „Nu, două linguriţele.” Iar când s-ar termina şi cu astea, s-ar trece la diminutivarea şi altor părţi de vorbire, poate chiar şi a verbelor. Atunci nu mi-ar rămâne decât să exclam: Dumnezeule mare! Pardon din nou: Dumnezeuţule mare. Sau măricel?