Dimineața a început bine. Mi-am dat seama că roata care avusese pană era puțin dezumflată, așa că am căutat prin tot Blajul o vulcanizare deschisă, fără noroc, m-am dus la toate benzinăriile de la toate ieșirile din oraș, tot fără noroc. Pornesc așa, în speranța că rezolv undeva pe drum, dar până la urmă m-am întors cu roata tot așa cum am plecat.
Trec doar prin vreo două sate și, la intrarea în următorul, îmi face semn poliția să trag pe dreapta. Nu-mi vine să cred că mă oprește poliția pentru prima data în viață, fix de ziua mea. Control de rutină. Îi dau unuia dintre polițiști actele mașinii din bord și-i spun că trebuie să ies să scot buletinul și permisul din rucsacul care e pe bancheta din spate și nu ajung la el. În SUA de exemplu, n-ai dreptul nici măcar să deschizi portiera, trebuie să comunici doar prin geamul deschis. Orice altă mișcare e considerată încercare de atac. Ies și-i întind direct tot port-documentul, nu apuc să scot actele din el, că-mi sună telefonul. Liana. Îi zic c-o sun mai târziu, iar ea reușește doar să-mi spună rapid un la mulți ani, înainte să închid. Polițistul nu știe cum să scoată actele din el. Port-document cu șpil, luat de soră-mea, nu-i de nasul oricui.
– Da, știu, e complicat, îi spun și-i explic cum să facă.
– Nu, nu-i complicat, îmi dă el rapid replica și reușește în sfârșit.
Bravo, Daria, cum ai putut să-i spui unui polițist că-i ceva complicat pe lumea asta? Pentru poliția română e floare la ureche și fizica atomică. Îmi sună iar telefonul, Ana, închid direct, nu vreau să forțez nota. Să se supere domnul polițist că nu-i acord atenție. Îmi restituie actele, fără să observe că-i ziua mea.
Plec, dar mai opresc de vreo două ori pentru fotografii, iar la un moment dat mă depășește mașina poliției, și-or fi făcut norma de controale. După bucata de autostrada înspre Sibiu, plină de gropi de altfel, ies pe drumul spre Păltiniș și chiar la intersecție face autostopul un preot. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am făcut autostopul în viața mea. Nu atât pentru că mi-ar fi fost frică, deși nu știi niciodată peste cine dai și cum conduce, ci pur și simplu pentru că am preferat întotdeauna să plătesc și să pierd mai mult timp, decât să trebuiască să suport cine știe ce : manele, fumat în mașină, făcut conversație aiurea. Însă sunt recunoscătoare pentru cele câteva ori când chiar n-am avut altă soluție și m-au luat alții, așa că nu mă dau în lături să iau și eu când pot și mi se par inofensivi autostopiștii. Pe degetele de la cealaltă mână pot să număr preoții pe care i-am întâlnit în viața mea care chiar cred că au vocația asta. No offence, am câțiva prieteni preoți sau absolvenți de teologie, dar totuși m-am născut în Blaj și nu mi-s străine poveștile de seminar. Nu e loc pentru asta aici, din păcate…
Opresc și-l întreb unde merge, la Sibiu, îi spun că eu la Păltiniș, dar nu-l mai interesează, îmi și sare în mașină.
– Bine și până acolo, că aici stau de-atâta vreme degeaba.
O fi înghețat, săracul. Cred că și dacă m-aș fi dus în Honolulu, tot ar fi venit cu mine. Îi propun să-și pună rucsacul în spate, dar preferă să-l țină în brațe. Nu pot să-l condamn, și femeile se despart greu de gențile lor… Îi atrag totuși atenția că centura tot trebuie s-o pună. Îmi spune că vine de la Arsenie Boca și că se duce acum la nu știu ce altă mănăstire, dar mai întâi la maslu la un preot din Sibiu.
– Eu aș vrea să vă miruiesc, îmi zice și nu așteaptă răspuns, îmi ia direct mâna dreaptă. Dați-mi și mânuța cealaltă.
Mă conformez, apuc volanul cu dreapta și-i întind și stânga.
– Eu aș vrea să dau și-un pomelnic pentru dumneavoastră. Cum vă numiți ?
Și începe Sfânta Inchiziție.
– Soț aveți ?
– Nu.
– Copii ?
Hopa, mă întreabă de copii, deși i-am spus că n-am soț. Să înțeleg cumva că s-a mai destupat la minte și Biserica Ortodoxă ? Sau e doar o capcană, ca să înceapă, în cazul în care aș avea, să-mi îndruge că nu e bine, că lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile astea. Dar chiar n-am, din păcate.
– Părinții trăiesc ?
– Mama.
– Cum o cheamă ? Frați, surori ?
Și se oprește după ce-i zic și numele surorii, deși în minte mi se desfășoară deja tot arborele genealogic.
Nu trec două minute și mă-ntreabă :
– Creștin ortodoxă ?
– Catolică, îi răspund.
Te faci frate și cu dracu’ până treci puntea. Începe să-mi spună că oricum Biserica lui Hristos e una. Da, știu, chiar e săptămâna de rugăciune pentru unirea bisericii, țin minte pentru că pică întotdeauna de ziua mea. Își dă seama că n-are de-a face chiar cu oricine. Așa că merge mai departe, mi-l dă exemplu pe nu știu ce mitropolit de-al lor care s-a împărtășit cândva la catolici. Normal, mă gândesc, invers nu cred c-ar fi mers. Din câte știu, ortodocșii nu prea împărtășesc catolici. Îmi spune că el crede și în sfinții catolici, Anton, de pildă, știe de el. Foarte bine, mă bucur. Îmi pomenește de vreo câțiva ortodocși, Sfântul Cleopa, dar dacă zici că ești catolică, poate nu știi de el. Ba am auzit și de el. Își exprimă cu entuziasm năzuința ca, odată unită, biserica să preia și două ministere. Educația și sănătatea. Tulai Sfinte, mă gândesc, asta ne-ar mai lipsi, biserica implicată în politică. Mă întreabă câți ani am. 35, împliniți astăzi. Îmi urează la mulți ani. De fapt, fătuca pe care o mai vizitează la Sibiu, împlinește tot azi 19 ani. Mă roagă să oprim undeva ca să-i cumpere o ciocolată. Oprim într-un sat, lângă ceva magazine, coboară, dar nu e deschis. Se resemnează repede :
– Ei, las’ că are prieten, să-i cumpere el. E destul și un la mulți ani sincer.
Mă întreabă de unde sunt, ce și unde lucrez. Îmi povestește că e călugăr în Câmpulung Moldovenesc și-l cheamă Gavril. De loc e din Deta, de lângă Timișoara, dar a intrat la seminar în Neamț de la 14-15 ani. A făcut însă și Politehnica. Minunat ! Îmi trece ca expresul prin minte statistica pe care mi-a împărtășit-o cândva o prietenă psihiatră, că cele mai grave cazuri de la ei, adică ăia care ajung să se arunce de la ultimul etaj, sunt de obicei penticostali sau politehniști. Hâș, hâș, gândule !
Se miră că nu sunt căsătorită. Dar sora ? Ea câți ani are ? Cum se poate, așa fete frumoase? Persoanele de față se exclud, dar el de unde-o fi știind cum e soră-mea? Sigur e un blestem la mijloc, mă asigură, dar o să dea el pomelnicul ăsta, chiar azi, ca să se dezlege ce-i legat acolo, că trebuie să fie ceva necurat la mijloc. Da, mă gândesc, faptul că nici soră-mea, nici eu nu avem ca scop principal în viață să găsim un tip de treabă de pe care să tragem pielea. E într-adevăr foarte necurat. Durează 40 de zile rugăciunile astea cică, deci dacă mă mărit cumva în intervalul ăsta – sau poate soră-mea ? sau poate amândouă ? – vreau să se știe că e numai și numai din cauza părintelui Gavril de la Câmpulung Moldovenesc !
– Dar mă întreb dacă n-aveți cumva vreo agendă cu dumneavoastră, îmi zice după ce află unde lucrez, nu prea consecvent cu formulele de adresare, când mă tutuiește, când nu. Știți, noi avem de ținut contabilitatea și de notat diferite lucruri la mănăstire și am mai primit așa de la cineva care lucra la Orange…
De unde, frate ? Nici pentru mine n-am. Inutil să-i explic că dacă lucrez unde lucrez nu înseamnă că umblu cu agende după mine. Ca un câine cu covrigi în coadă. Ii spun doar că, din păcate, nu am.
– Dacă n-aveți, nu-i nimic. Dar poate ajungeți pe la o mănăstire azi să dați de pomană, orice, un litru de ulei, de zahăr, ca să fie primită rugăciunea. Dacă nu puteți, îmi spuneți și dau eu.
În fine, ajungem la o intersecție cu un indicator : spre stânga 20 km până la Sibiu, spre dreapta 15 km până la Păltiniș. Îl întreb dacă vrea să-l las aici sau să-l duc până în Păltiniș, poate de acolo găsește mai repede pe cineva care să-l ia sau mai sunt și alte mijloace de transport. Continuăm drumul împreună. Când ajungem în Păltiniș, după alte povești nemuritoare, mă roagă dacă n-aș putea să-l duc până la Sibiu, dacă tot mai sunt doar 5 km. Îmi dau seama că mai devreme, la intersecție, n-a înțeles ce-l întrebasem și nici nu s-a uitat bine la indicator. Îi spun că Sibiul e în direcția opusă, de unde-am urcat, la 35 de km. Tăcerea dinaintea furtunii.
– Satana ! Uite cum m-a-nșelat Satana ! Iar și-a băgat coada… Că așa am pățit și la Sebeș, uite cum mă-ncearcă iar…
Satana-n sus, Satana-n jos… Mi se pare de-a dreptul înduioșător cum pentru orice neglijență, prostie, vină de-a noastră, tot Satana e de vină. Să te-apuce mila de Satana, nu alta.
– Poate că aici trebuia să ajungeți, mă hazardez eu să zic, mizând pe fatalismul creștin ortodox, dar nu funcționează.
– Ce să caut eu aici ? se revoltă popa, că nu mă trag nici cu sania, nici cu schiurile… Să mă uit cum se distrează tinerii ăștia ?!
Mai bine aici pe pârtie decât să ardă în Bamboo, îmi vine să zic, dar mă abțin, ca să nu stârnesc altă polemică.
– Păi, să vedem, sigur e cineva care vă poate duce, bâigui, excluzând categoric ideea de a face 70 de km la Sibiu și înapoi, de ziua mea, când tot ce-mi doresc e să ajung mai repede pe pârtie.
– Da’ de unde? Cine să te ducă? Aștia-s din ăia care dau foc la icoane, când intră-n biserică… etc. etc. etc.
Bravo, popă ! Te-a ținut credința fix 15 km ! Acum înțeleg de ce unii umblă tot dintr-o mănăstire în alta, că li se descarcă foarte repede bateriile… Noroc că suntem deja în apropierea pârtiei, se circulă o porțiune bară la bară, unii urcă, alții coboară, alții caută loc de parcare. Deschid geamul, iese afară Satana învăluit într-un damf de mir, îi fac semn primului șofer cu mașină de Sibiu care coboară să deschidă și el geamul și-l întreb dacă rămâne aici sau se întoarce în oraș. Se întoarce.
– Ați putea să-l duceți și pe părintele ? îl întreb. Trebuie să ajungă la Sibiu cât mai repede.
Bărbatul, singur, încuviințează din cap. Popa iese din mașina mea și sare direct în a lui. Satana nu știu pe unde-a rămas. Eu îmi continui drumul la deal, singură cu Dumnezeu, în timp ce într-o mașină care coboară, un popă probabil că miruiește mânuțele unui sibian…
DariaBârsan 