Nu există femeie urâtă. E desigur un clișeu, rostit uneori de către unii care cred taman contrariul și care vor doar să facă pe cineva să se simtă mai bine. Dar eu chiar cred cu tărie în adevărul lui, în ciuda faptului că niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Și mai cred că nici o femeie nu ar trebui să fie vreodată cu un bărbat care nu o consideră frumoasă. Sau chiar cea mai frumoasă femeie. Fiecare persoană are tiparele personale de frumusețe, tocmai pentru că frumusețea stă întotdeauna în ochii celui care privește. Și abia atunci când iese din ochii privitorului și se revarsă asupra celui privit, învăluindu-l într-o aură, frumusețea e descătușată și trăită în adevărata putere a cuvântului.
***
Acum câteva zile, în drumul de întoarcere de la Sibiu, m-am oprit prin satul unde s-a retras învățătoarea mea, după ce s-a pensionat. Îmi doream de mult s-o vizitez. Am fost ultima generație pe care a dus-o până la capăt, iar de atunci nu ne-am mai întâlnit. Vorbisem la telefon înainte de sărbători, dar nu apucasem s-o mai anunț că trec pe la ea, așa că nu se aștepta să mă vadă atunci. M-a primit cu brațele deschise și multă emoție. Mi s-a părut neschimbată și i-am spus asta. Îmi place să cred că gestul scurt, de cochetărie, când și-a trecut mâinile prin păr, neștiind cum îi stă, a fost semnul că m-a crezut. O femeie scundă, cu părul scurt și cărunt, care a trecut prin multe, dar care mai avea puterea să-mi zâmbească larg. O întâlnire plină de amintiri, care ne-a dat amândurora o stare de bine. Doamna învățătoare…
***
În a doua zi de Crăciun, deși în mod normal ar fi trebuit să fiu în drum spre Elveția, mă aflam la un concurs de colinde în satul bunicii mele, în urma unei înșiruiri neașteptate de evenimente. Mi-a atras atenția o fetiță care stătea deoparte și își aștepta rândul pe scenă, îmbrăcată cu un minunat costum popular. „Ai emoții?”, am întrebat-o. „Nu”, mi-a răspuns cu vocea plină de emoție. „Ești foarte frumoasă!”, i-am mai spus, în timp ce mama ei îi aranja baticul. Iar atunci ea a îndepărtat repede mâinile mamei, cu un gest sigur și, fără nici o emoție și fără să i-o cer, mi-a pozat cu mândrie. Cu dezinvoltura unui copil de 8 ani.
***
În anul care tocmai a trecut, pe la jumătatea lui septembrie, după îndelungi insistențe ale prietenilor din București, care mă tot chemau în vizită, m-am mobilizat în sfârșit să merg iar. Aveam încă un pretext bun, concertul Angelei Gheorghiu, pe care-mi doream de mult să o ascult pe viu. Nu despre ea, care de altfel nu pot spune că m-a impresionat peste măsură, nici cu vocea – frumoasă, dar lipsită de acel nu-știu-ce care-mi dă fiori pe șira spinării sau îmi face pielea de găină, da, recunosc, eu simt în primul rând muzica la nivelul epidermei, nici cu înfățișarea – tot frumoasă, fără îndoială diva investește o căruță de bani în imaginea ei, dar poate tocmai de aceea parcă îi lipsește același nu-știu-ce, ci despre o mică întâmplare care m-a pus pe gânduri vreau să scriu acum.
Din Timișoara în București, am călătorit cu trenul, la cușetă cu 6 locuri, plină. Patru femei și doi bărbați. De când am intrat în compartiment, m-a izbit un miros îngrozitor, de transpirație și de mâncare gătită cu ceapă prăjită. Una dintre doamne avea o discuție destul de aprinsă cu un tânăr despre mâncare și mi-am dat seama că mergeau la ceva filmare a unei emisiuni gastronomice. Tânărul probabil că-și petrecuse multe ore la bucătărie și nu apucase să facă un duș, de unde parfumul de transpirație și de mâncare, mă gândeam eu. Degeaba arăta bine, genul de bărbat despre care mulți ar spune că e frumos, și povestea cu patos despre abilitățile lui culinare, mângâindu-și barba stufoasă ca a unui călugăr ortodox, în care eu deja îmi imaginam tăiței îmbârligați. Celălalt bărbat, la vreo 40 de ani, cu părul și barba tunse scurt, cât să dea bine unui bărbat, și-a schimbat destul de repede ținuta casual într-una sport, de dormit. Nu mi-au plăcut niciodată bărbații excesiv de pedanți, e suficient să te speli, nu e nevoie să și duhnești a apă de colonie sau after-shave. Parfumurile sunt pentru femei, dacă mă întrebați pe mine, domnilor. Sau dacă le folosiți, cel puțin ar trebui să fie la fel de discrete ca și machiajul la femei. Eu eram îmbrăcată casual-sport deja, ca să pot dormi liniștită și fără să mă trezesc cu hainele șifonate. Balerini și pantaloni elastici bleumarine și un tricou gri, nimic ieșit din comun sau care să iasă în evidență.
Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care încearcă să atragă atenția asupra lor, prin orice-ar fi. Și nu am fost niciodată fană tatuaje, deși am o grămadă de prieteni apropiați care le poartă cu mândrie, inclusiv sora mea. E pur și simplu ceva ce nu mi-aș dori niciodată să-mi fac mie. Ceea ce pentru unii este o formă de artă, pentru mine rămâne o tortură gratuită și atât. Arta are legătură cu frumusețea naturală, cu simplitatea, arta te alină, te eliberează de suferință, nu poate coexista cu durerea. Ei bine, tipul ăsta destul de misterios avea cel puțin un tatuaj la vedere, am aruncat o privire la cel pe care-l avea pe brațul drept, pe furiș, să nu-l încurajez cumva să-și dezvelească și alte părți ale corpului, ca să mi le arate și pe celelalte. Era un cap mare de indian, care m-a dus cu gândul, nu știu de ce, la Ultimul mohican. A încercat de vreo două ori să intre în vorbă cu mine, i-am răspuns amabil, dar destul de sec. Eram frântă după stat peste program la serviciu, abia așteptam să se dea stingerea, sincer. Mi-am scos o carte, mai mult ca să-mi fac de lucru și să nu mai fiu deranjată, nu c-aș mai fi avut nevoie de ceva care să mă ajute să adorm. Titlul cărții părea de-a dreptul ostentativ în contextul în care mă aflam, Cel mai frumos loc din lume este chiar aici, mai că-mi venea să râd singură. Am profitat de altfel de un scurt moment de intimitate, când toți au ieșit să-și aducă lenjeria de pat și am deschis geamul, care m-am asigurat că a rămas deschis tot restul nopții.
Dimineața, mirosul tot nu părea să se fi estompat deloc. Am strâns toți paturile și ședeam în compartiment, așteptând să ajungă trenul în gară. Cei doi maeștri în ale gastronomiei și-au reluat discuțiile aprinse din ajun, unul în fața celuilalt, în stânga mea. Celelalte două doamne, care se cunoșteau, în dreapta mea. Iar eu în mijloc, în fața ultimului mohican. Tăceam. Sau eu tăceam, nu și privirea lui.
Trenul se oprește în sfârșit, lumea coboară, eu nu mă grăbesc. Ies printre ultimii. Când să cobor, în fața mea, pe peron, stă ultimul mohican. Nu-mi dau seama dacă vrea să mă ajute la bagaje, dar nu prea are la ce: am rucsacul de laptop în spate, în care am îndesat câteva haine, nu stau decât 3 zile, și rucsacul foto în față, femeia sandvici, ceea ce-mi permite să am mâinile libere. Mă întreb de ce m-a așteptat. Se apropie de mine, mă privește în ochi și gesticulând destul de larg, vădit emoționat, îmi spune, fără să mă atingă: „Îmi cer scuze, dacă te-am deranjat cu ceva, vreau doar să-ți spun că ești foarte frumoasă.” Atât. Și pleacă. Pleacă înainte să vadă reacția pe care a stârnit-o. Pleacă înainte să-mi vadă zâmbetul sincer din ochi, înainte să-mi audă un mulțumesc care mi se desprinde timid de pe buze, fără să-mi dau seama, pleacă înainte să vadă frumusețea pe care a scos-o la iveală, prin gestul lui simplu, dar plin de curaj. Pleacă fără să aștepte sau să-mi ceară nimic în schimb. Iar eu plutesc. O femeie ale cărei tălpi se desprind de sol, care nu mai vede forfota de pe peron, nu mai simte duhoarea din compartiment, nu mai aude hărmălaia din jur. Am senzația că nici cele două rucsacuri nu mă mai pot ține cu picioarele pe pământ. Plutesc deasupra tuturor.
Îmi trece fugitiv prin minte că poate omul ăsta tocmai s-a întors din te miri ce legiune străină, că poate n-o mai fi văzut femei de cine știe cât timp. Eu, după o noapte chinuită în tren, nespălată, nepieptănată, eu frumoasă? Ba chiar foarte?!? Cristina mă așteaptă sus, la ieșirea din metrou, își varsă cafeaua când ne îmbrățișăm, nu ne-am văzut de ani de zile, iar eu îi povestesc întâmplarea, a cărei amintire avea să mă țină deasupra pământului încă multă vreme. E aproape incredibil ce efect îndelungat poate avea un gest atât de simplu, atunci când e sincer și gratuit. Să fi fost tipul acela chiar ultimul mohican care a văzut frumusețea și în cineva care nu o mai vedea?
***
Despre asta e vorba în Atlasul frumuseții, minunata carte-album a Mihaelei Noroc, pe care mi-am făcut-o cadou de Crăciun și de atunci mă tot minunez, deși n-am parcurs încă nici jumătate… Despre frumusețea care se revarsă din ochii privitorului asupra celorlalți. Sorb din ea câte puțin, imagine cu imagine, în cantități homeopate, pentru un efect cât mai îndelungat. Sorb frumusețe în stare pură.
Iuliana din Nocrich, o frumusețe de copilă!
DariaBârsan 