puideblog

A bon entendeur, salut! Mai pe româneşte, cine are urechi de auzit să audă, sau adaptat unui blog: cine are ochi de văzut să vadă!

Despre dragoste… fără demoni 8 Ianuarie 2016

Filed under: Ce-mi mai trece prin cap,Uncategorized — Daria Bârsan @ 16:09

Prietenei mele, Oana, care acum ceva vreme nu mai credea în dragoste și care atunci, nu știu nici eu cum, a reușit să mă facă să-i promit că-i scriu un articol pe tema asta, motiv să-mi redeschid blogul (pe care acum văd că l-am închis întâmplător fix acum 4 ani). Nu mă prea trage inima, dar promisiunea-i promisiune…

Dragă Oana, trebuie să-ți spun din start, cu riscul de a te dezamăgi, că să-mi ceri mie să scriu despre dragoste e cam ca și cum ai pune un bărbat să-ți vorbească despre firele de păr crescute sub piele, după ce te-ai epilat.

Singurul lucru de care sunt sigură e că sunt tot atâtea moduri de a iubi câți oameni există. Ca să încep cu o banalitate. Și că sunt foarte norocoși (a se citi cinstiți cu ei înșiși) cei care și-au găsit persoana care să-i iubească și pe care s-o iubească așa cum vor sau cum au ei nevoie, deci alături de care sunt fericiți. Nu doar li se pare sau se mint singuri că sunt.

Mă feresc, după cum sper că ai observat, să folosesc cuvântul pereche, pentru că nu mai cred că există așa ceva. Dar recunosc că am crezut-o multă vreme. Cam atâta vreme cât am fost ferm convinsă că găsisem persoana respectivă. Pentru care simțeam ce nu mai simțisem pentru nimeni, într-un cuvânt tot. Simțeam cum se simte și ce i se întâmplă, chiar și când nu eram împreună. Dar asta-i deja istorie și nu face subiectul acestei aiureli.

Să revin, nu mai cred că fiecare persoană are (doar) o alta potrivită pentru ea pe lumea asta. În primul rând, pentru că sunt convinsă că multora le-ar fi mai bine singuri, că nu fiecare e făcut pentru cuplu sau familie. Sincer, într-o lume exclusiv de cupluri eu cred că m-aș simți ca-n arca lui Noe. În al doilea rând, pentru că în lumea în continuă schimbare în care trăim cred că și sentimentele evoluează (sau involuează) odată cu oamenii. Așa că nici măcar dragostea, care cândva dura o viață, dacă nu cumva chiar o veșnicie, acum are de suferit. Exclusiv din vina noastră, din păcate. Iar în al treilea rând, chiar cred că providența e mult mai bună decât ne imaginăm noi și ne dă mai multe șanse decât am merita.

Cred că dragostea se reinventează tot timpul și nu se plictisește niciodată. Doar că asta presupune desigur să nu se culce pe-o ureche nici unul din cei doi, așa cum din păcate se întâmplă în multe cazuri, liniștiți că odată ce-au găsit persoana potrivită și sunt împreună, căsătoriți sau nu, nu mai trebuie să facă nimic. Iar efortul doar unuia nu ajunge niciodată, pentru că dragostea n-ar fi dragoste dacă n-ar fi reciprocă. Cel puțin, eu n-aș putea niciodată să fiu într-o relație cu sens unic, deși observ destul de multe în jurul meu. Nu sunt dispusă să (mai) compensez lipsa de sentimente a celuilalt și nici ca altcineva să fie nevoit s-o compenseze pe a mea. Pur și simplu, n-ar fi corect. Întotdeauna am fost de părere că-i infinit mai bine să fii singur decât cu cine nu trebuie. Nu cred în relațiile de complezență, în care unul dintre parteneri (sau chiar amândoi!!!) rămâne doar ca să nu fie singur, ca să-i fie mai ușor, ca să fie sau doar să se simtă protejat, sau susținut, sau întreținut, sau doar în rând cu lumea și să aibă cu cine se afișa în public. Recunosc că multă vreme i-am disprețuit pe toți ăștia de mai sus, pentru că eram convinsă că-și distrug nu doar propriile vieți, ci și pe cele ale persoanelor cu care ar trebui să fie de fapt, dacă ar fi cinstiți. Acum doar îi compătimesc. Pentru că ar putea să aibă atât de mult și se mulțumesc cu atât de puțin!

Dragă Oana, nu știu cum sunt și ce simt alții, dar eu n-aș putea niciodată să mă îndrăgostesc sau să mai și iubesc pe cineva, doar pentru că el e îndrăgostit sau mă iubește pe mine. Ăsta-i curat narcisism, nicidecum dragoste. Și reciproca e evident valabilă. Sunt de acord că sentimentele cresc în timp, dar dintr-o sămânță, nu din nimic. Or dacă eu nu simt de la început nimic, nici n-o să simt niciodată și basta. Degeaba se roagă unii cu cerul și cu pământul să le dau o șansă unora pentru care nu simt nimic, oricât de cumsecade, de frumoși, de deștepți, de doldora de bani și de îndrăgostiți ar fi, că tot deageaba. Dețin prin urmare o colecție impresionantă de oameni care m-au vrut sau m-ar vrea drept noră, cumnată etc. Ridicol, nu? Dar nu am regrete în ce-i privește pe respectivii. Și mai bine așa, mai bine o grămadă de oameni nemulțumiți, decât doi oameni nefericiți împreună. Pentru că dragostea e – sau ar trebui să fie – numai în doi. Mai presus de toate dorințele și sfaturile și ideile celorlalți.

Dacă tot am ajuns la exclusivism, mai trebuie să spun că eu n-am putut niciodată să iubesc mai mult de un singur bărbat în același timp. Așa că dacă ar veni un băiețică la mine, ferm convins că el are o capacitate infinită de iubire, să-mi spună că mă iubește, zău, dar le mai iubește și pe Maricica, Petronela și Olguța – de unde-oi fi scos numele astea, nu știu – , atunci i-aș spune să rămână cu Maricica, Petronela și Olguța. Io-s foarte egoistă în dragoste, nu împart bărbații cu altele. La mine e totul sau nimic, nu merge cu jumătăți de măsură sau firimituri. Dacă eu dau totul, vreau totul în schimb. Ăsta-i motivul pentru care n-am putut și nu cred c-aș putea vreodată să fiu „just friends” cu cineva pentru care simt tot. Și eu am o capacitate infinită de iubire, sâc, dar pentru o singură persoană. Nu vrea tot, să fie sănătos cu nimic atunci! Nu știe ce pierde!

Nu cred că dragostea ar trebui să se împiedice de vârstă sau alte prejudecăți. Cunosc destule cupluri stabile în care diferențele dintre parteneri sau doar diferența de vârstă e mare, dar lucrurile merg strună. Dragostea nu are reguli și tipare. Poftim, altă banalitate! Și nu cred că vine la comandă. Cel puțin în cazul meu așa a fost, n-am căutat-o, n-am dorit-o sau chemat-o, ci pur și simplu s-a întâmplat. Nu fac parte din categoria femeilor „romanțioase” (ca să nu zic disperate), care-și pun singure bețe-n roate, fixându-și țeluri precise, să se îndrăgostească cu tot dinadinsul, sau să-și găsească bărbatul vieții lor, sau să se mărite până la vârsta de…, în data de…, îmbrăcate în…, iar bărbatul să se încadreze în tiparele x, y, z. N-am avut niciodată asemenea proiecții. Pe mine dragostea m-a luat prin surprindere. De altfel, viața îți oferă mereu atâtea surprize, încât ar fi o prostie să încerci mereu să le anticipezi sau să le distrugi farmecul, făcându-ți mereu planuri. De care probabil că n-o să te poți ține niciodată.

Încă ceva ce nu știu dacă li se aplică și altora sau nu. Aș fi înclinată să cred că nu, dacă ar fi să mă iau după cum femeile își laudă de obicei bărbații, de parcă acum i-ar fi rupt direct din rai. Am fost de la bun început foarte conștientă de defectele omului pe care l-am iubit, dar nu mă deranjau, dimpotrivă, mi se păreau și alea atrăgătoare. Poate și pentru că m-a plictisit întotdeauna perfecțiunea. A nu se înțelege din asta că sunt adepta iubirii în care care iei omul așa cum e, prespălat, ambalat și tot așa îl predai la capătul vieții. „Ia de-aici, Doamne, așa mi l-ai dat, așa să ți-l ții. Doar puțin mai gras și mai chel sau cărunt, mda. Da’ las că și el mi-a scos mie pieri albi.” Aud multă lume susținând că n-ar trebui să schimbi persoana iubită, ci s-o iei așa cum e, ceea ce mi se pare trist. Da, n-ar trebui să-i impui schimbări, dar eu cred că în iubire te schimbi, te transformi tot timpul, crești alături de celălalt. Îți dorești singur(ă) să te schimbi în bine, de dragul celuilalt.

Dragă Oana, aș putea să aberez pe tema asta la nesfârșit și mai ales fără nici un folos. Dar ar fi chestii pe care le cred sau le simt doar eu, poate nu și alții. Ideea e că, chiar dacă sunt deocamdată singură, eu tot cred în dragoste. Chiar și când o să se termine bărbații, tot o să cred în dragoste. Și sper să mor crezând în dragoste, chiar dacă o să mor tot singură și-o să mi se găsească hoitul în vreo garsonieră, abia când o să intre în putrefacție, ha ha ha. Iartă-mi, rogu-te, poliloghia asta despre istoria și evoluția firelor de păr crescute sub piele, de la origini până-n zilele noastre, cred că te-ai prins de mult că habar nu am despre ce vorbesc. Fiindcă dragostea se simte, întotdeauna, și nu se teoretizează niciodată.

Să nu uiți că oamenii frumoși se găsesc întotdeauna unii pe alții! Doar că la momentul potrivit… 🙂

Anunțuri
 

De anul nou 2 Ianuarie 2016

Filed under: Amintiri — Daria Bârsan @ 0:57
Tags: , , ,

Întotdeauna mi-am dorit de Anul Nou să fiu la munte, la o cabană, cu oameni dragi. Să aud lemnele trosnind în foc, iar a doua zi să pot ieși direct la zăpadă.
Anul trecut pe 1 ianuarie eram pe pârtie. Chiar în concediu medical fiind. Chiar dacă pe 27 decembrie, în seara de Sfântul Ștefan mă călcase o mașină pe picior. Nu mi-a rupt nimic, dar șchiopătam și am tras vreo câteva luni cu alifii și masaje și dureri. Dar când mi-am dat seama că în clăpari nu mă doare deloc piciorul, că stă la fel de fix ca-n ghips, ne-am ținut de planul inițial. Trenul până la Beclean în ultima zi a anului, revelion cu prieteni, șampanie și fotografiat artificiile din vârful unui deal, iar a doua zi cu mașina la munte, dat la rațe pe drum, dar ce mai contează, când știi ce urmează, nu te mai interesează nimic. Dacă chiar vrei, poți schia și nedormită, cu stomacul gol și cu piciorul accidentat. E cea mai faină senzație să fii pe pârtie în prima zi a anului!
Anul ăsta am lucrat și pe 30. În plus, de 2 zile, ca un făcut, mă prinsese o viroză. Genul care nu trece nici cu medicamente, până nu-și face damblaua. Dar pentru nimic în lume nu-mi doream să rămân în Timișoara de Anul Nou. Cum planul inițial de mers la o cabană picase, sâmbătă m-am pornit singură la drum spre casă. E mai ușor de ajuns la munte de aici. Am făcut drumul spre casă de mai multe ori singură și totuși de data asta am ratat ieșirea de pe autostradă. Eram atât de absorbită de munții din depărtare și poate și puțin adormită de la medicamente, încât m-am dezmeticit abia când următoarea ieșire era deja spre Sibiu/București. Minunat! La ora la care trebuia să fiu deja acasă, eram prin niște sate din județul Sibiu. Dar poate că acolo trebuia să ajung de fapt. Au ceva special satele, și casele, și oamenii din județul Sibiu, ceva care m-a atras întotdeauna. Ceva care mă face să mă simt ca acasă. Tot aici o să ajung eu până la urmă, o simt, o știu. După câțiva kilometri singură pe un drum nu tocmai bun, – dacă mi se întâmplă ceva la mașină, nici n-are cine să mă ajute pe-aici -, mă trezesc cu o turmă imensă de oi în față. Drum blocat. Aștept să le îndrume ciobanul, ca să pot trece. Ceva mai încolo trag pe dreapta ca să fac niște fotografii, la marginea unui sat. Câțiva tineri de lângă o stână îmi strigă „Să nu ne dați la Tribuna!” Ha ha, îi asigur că nu. Nici să vreau eu, nu s-ar uita ăia la fotografiile mele. Ne urăm „La mulți ani” și plec mai departe. În alt sat, pe un podeț, un tânăr stă de vorbă cu altul, călare pe un cal superb. Lipițan, bine îngrijit, se vede. Iar călărețul e tare mândru, îl călărește fără șa. Mi-e ciudă că n-am unde opri, să-i trag și pe ei în chip. Opresc în schimb mai încolo, la o bifurcație, cât să mă dumiresc pe unde trebuie s-o iau, iar călărețul mă depășește. În apropiere de alt sat, pe singurul copac de pe marginea drumului, văd în ultimul moment un șoim. Sau uliu? E imens! Și atât de frumos. Opresc în ultimul moment mașina, prea aproape de el din păcate și își ia zborul înainte să apuc să-l fotografiez. Dă câteva rotocoale și se așază pe alt copac, mai departe, nu-mi bate obiectivul până acolo. Îmi văd mai departe de drum, în sfârșit în județul Alba. Trec prin satul în care s-a născut tata. Să mai zici că nu te cheamă originile! Când să ies, opresc iar, e prea frumoasă fântâna cu cumpănă ca s-o ratez. Trag iar pe dreapta și după ce ies din mașină, trece exact prin fața ei o vulpe. N-am văzut niciodată una așa de aproape. Urcă panta din dreapta mea și culmea că nu se sperie, se oprește acolo câteva clipe și ne privim. La mulți ani, vulpe! Abia apoi fuge printre mărăcini. Nu cred că e nimic întâmplător din ce ni se întâmplă. Nu cred că mi-au ieșit degeaba în cale, în ultima zi a anului, o turmă de oi, ca să mă oblige să am răbdare, până eliberează drumul, exact când mă grăbeam mai tare să ajung acasă. Un cal cu un călăreț, de ce nu unul sălbatic, Doamne, care să se tăvălească prin zăpadă? Doar știi că mie caii sălbatici îmi plac cel mai mult! Un șoim sau uliu, așa de curajoasă vrei să fiu? Și ageră ca o vulpe? Hmm…
În sfârșit, ieri, cu coldrexul la purtător și după mai bine de șase ore de condus, dus-întors, am ajuns și la munte, ca să păstrez tradiția în prima zi a anului. O răceală trece mai repede la aer curat, decât dacă stai în pat. Și nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când te reîntâlnești cu aceiași prieteni dragi și ești acolo sus, înconjurată de alb, când cobori muntele odată cu soarele și vezi cel mai senzațional apus, când răsar luna și luceafărul și tu ești tot pe pârtie. Mulțumesc, Liana și Florin pentru o zi minunată! La mulți ani și la cât mai multe 1 ianuarie la zăpadă!

 

 
%d blogeri au apreciat asta: